filosofii pe stil pueril şi nocturn

îmi cresc noaptea din timpan ciocuri ascuţite ce cască pentru a înghiţi sunete de trompetă pierdute prin alte zile, din cele stivuite la grămadă, îmbrăcate toate la fel, zile-indigo, cu cifre întoarse pe dos şi pietre culese de pe jos şi păstrate la intervale egale şi temperaturi minime.
scriu degetele fără capul meu, aşa-s de neascultătoare, am să le pedepsesc, cînd le voi prinde în derivă, să tasteze telecomanda, dar nu mai mult de cinci minute, poate chiar şi mai puţin, dacă îşi vor recunoaşte nesupunerea şi vor cere iertare.
cineva îmi spune "bună dimineaţa!" şi aş vrea să nu ştiu cine e, să mă pot întoarce la acel punct, prea îndepărtat de acum, în care nu ne cunoşteam şi totul mai avea o şansă.
fac baloane de săpun, e simplu uneori să zîmbeşti.
cumva, încrederea în bine nu mai are cum să dispară de acum încolo, sînt propriul punct de sprijin şi deznădejdea totală nu are cum să-şi mai găsească aici loc nici măcar pentru un scurt popas.