în căutarea (inutilă) buletinului pierdut

nu-mi vine să cred. cam asta reuşesc să articulez de cîteva ore încoace, plus alte fraze ce nu pot fi redate ca atare.
nu-mi vine să cred, trebuia să fiu în tren, să trag cu coada ochiului către următoarea oprire, să mă pot strecura cu Buru să poştim o ţigară, să mă tragă M. de urechi, mai în glumă mai în serios,pentru atîtea greşeli legate de vacanţa asta.
nu-mi vine să cred, am pierdut/rătăcit buletinul, fapt constatat doar cu patru ore înainte de plecarea trenului,am sunat la metrou,mall,frontieră,circă de poliţie, unde am şi ajuns, cu jumătate de oră înainte de a închide, în speranţa disperată a eliberării unui buletin provizoriu pe loc. Dar şefa, responsabilă cu semnătura, plecase mai devreme acasă, doar e vineri şi vine week-endul. iar în week-end nu lucrează nimeni, iar un buletin în regim de urgenţă se eliberează de pe o zi pe alta, deci ratez Budapesta şi prind frînturi din Viena.
pentru că sînt indolentă, nu boemă, nu cu capul în nori, nu aiurită.pentru că nu mă preocupă chestiile de genul ăsta, şi uite cum stau, sub lumina artificială a becului,cu o mulţime de haine,cărţi, genţi, foi împrăştiate peste tot, am căutat pînă şi în coşul de gunoi, în loc să mă înghesui cu alte cinci persoane într-un vagon tip cuşetă, să admir maci şi căsuţe,şi să ajung într-un oraş străin cu ochii împăienjeniţi dar înfometaţi.
nu-mi vine să cred, încă mă aştept să-l găsesc sub un colţ de covor sau între paginile vreunei reviste rătăcite, deşi nu avea cum să ajungă acolo, inculpatul a fost văzut ultima dată la coada pentru închiriat biciclete, apoi încercînd să-şi facă loc într-un portofel mult prea mic pentru dimensiunile sale.
eu sînt vinovată, am muncit mult şi am avut un examen, dar astea nu-s scuze, nu-mi pot ierta ignoranţa, şi uite cum lipsa unei bucăţi de plastic îmi mănîncă jumătate din timpul liber cu greu acumulat în cinci zile legate.
au ajuns la Braşov, încă mă ţin la curent cu locurile pe care ar fi trebuit să le vizualizez cu proprii mei ochi miopi, dar după trecerea graniţei nu voi putea decît să aştept pozele şi relatările de la întoarcere.
pentru că mă simt atît de goală într-o cameră atît de plină de lucruri personale, tot încerc să găsesc motive pentru acest fapt. şi nu reuşesc. ce semn să fie ăsta, să-mi dau seama că nu am cum pleca cu cîteva ore înainte, cînd se împlinesc deja cam trei luni de cînd tot vorbim despre Budapesta şi Viena.
poate am să rîd peste ani, dar acum, în momentul ăsta, îmi vine să mă schimb cu altcineva, ştiţi de unde pot achiziţiona o conştiinţă cu simţ al responsabilităţii? sau mai bine mă dau cu capul de pereţi, că şi aşa nu ştiu unde mi-a fost toată săptămîna, cînd aş fi mai fi putut face ceva în privinţa asta.
dar în week-end nu există soluţii pentru situaţii disperate.
doar regrete şi gust amar.