laşitate, din vina lipsei bufniţei

Era cald, se încinseseră pereţii, ne sufocam, am ieşit afară, în părculeţul neobişnuit de tăcut; ne-am aşezat în leagăne siameze, cu spatele noastre îmbrăţişîndu-se, fiecare privind în sens opus; cumpăraserăm o sticlă de vin roşu, demisec, şi eu am zîmbit cînd doamna de la non-stop a deschis-o fără alte întrebări.
Ştiam că ai să-mi spui ceva, mai ştiam şi că dacă beau vin pe căldura asta nu e sigur că voi putea să te ascult, era la întîmplare, depindea pînă la urmă de momentul pe care aveai să ţi-l alegi pentru a începe.
Se auzeau greierii, nu ştiam să zic exact de unde, vinul aluneca leneş, viteza leagănelor era somnoroasă, tăceam încă, eu aşteptînd. Păreai nehotărît, deşi pentru amîndoi ar fi fost mai uşor să fii tu sigur.
Luasem, pentru orice eventualitate, un plasture pentru copii, trişasem de data asta, le pusesem pe toate în lumina soarelui şi-l alesesem pe cel cu bufniţă, simpla sa prezenţă în buzunar îmi dădea linişte.
Nu mă mai iubeai, asta aveai de gînd să-mi spui. Te simţeai aiurea,regretai, ca şi cum ai fi putut controla sentimentele. Aş fi vrut să-ţi spun că e în regulă, şi eu am încetat să te iubesc, aşa mi-am zis într-o dimineaţă în care mi-am dat seama, periindu-mi dinţii, că trebuie schimbată periuţa. Am ales să tac, eram curioasă daca îţi pregătisei discursul sau cuvintele aveau să vină de-a valma, poticnindu-se.
Se terminase vinul, tu te-ai ridicat şi am crezut că te duci să cumperi altă sticlă,dar ai venit lîngă mine, mi-ai luat faţa în mîini, gest atît de familiar, aşa faci mereu cînd mă găseşti tristă, ţi-ai ridicat privirea şi mi-ai şoptit de departe, obosit, trist, dar hotărît : "pot eu iubi pentru amîndoi".
Te-am strîns în braţe, aş fi vrut să plîng, ştiam că oamenii ca tine nu se schimbă o dată la trei luni.