marți, 30 iunie 2015

semafor

  Timpul ramasese incruntat inca de acum doua veri. Pe vremea aceea  literele se impleteau cu usurinta, se alintau mangaindu-si si indragindu-si asperitatile, clocoteau si taceau deopotriva, pe ritmul infometat al degetelor si mintii doritoare de joc.
Si mi se facu dor. Dincolo de incruntarea cumva impietrita, am simtit din nou ca si aici imi e locul, ca scrisul ma fericeste si descreteste timpuri si frici.
  Tot invatam ca e simplu, nu? Sa ne bucuram de o dimineata tarzie, de o batrana cu basma inflorata vanzand levantica dintr-un cos impletit, de ploaia fara umbrela, de o cladire- poveste, de un strain zambaret, de o fereastra prin care tragi cu ochiul la alta viata, de domnul ce vinde viniluri cu povesti nordice, de macul dintre dinti postcovrig, de intalniri cu oamenii dragi, de o bere la bodega cu amintiri, de cioburi ce nu pot fi insemnate la realizari majore, nu au nicio casuta a lor pentru a fi bifate la chestionare, dar care ne fac, atat de frumos, oameni. Povestile se ascund in detalii, ca atunci cand desfaci o castana inca cruda si iti ramane in tegument mirosul acela viu si ascutit, nu neaparat placut, dar pe care nu te poti abtine sa nu il inspiri din cand in cand.
   Da, da, de asta mi-a fost dor! Sa imi amintesc si sa regasesc castane tinere!