luni, 28 decembrie 2009

Nu'i nevoie să'ţi faci griji, nimic nu mai are importanţă acum, la sfîrşit.
Dar nu'i decît un sfîrşit formal, pus pe'un calendar însemnat cu 31 Decembrie, trecînd spre 1 Ianuarie, un pseudoînceput, cu promisiuni pe care să le încălcăm şi reguli pe care să nu le respectăm.
Dar e o încercare, un motiv bun pentru toţi de a ne dezbrăca sufletul, de a'l săpuni bine cu alb şi a'l îmbrăca cu aşteptări, dorinţe şi doruri nedescrise în cuvinte.
Tot ce'am greşit, tot ce'am gîndit sau spus urît, toate gesturile ce'au jignit sau au rănit, se pot împacheta acum într'o casetă metalică, ferecată cu 2009.
Ne promitem nouă înşine şi celorlalţi, ridicînd pahare cu lichid ameţitor, că de'acum vom fi învăţat din paşii greşiţi, că vom fi mai buni, vom zîmbi cu adevărat, vom păstra mai mult timp pentru suflet şi ne va păsa mai mult de cei dragi.
Şi aşa se strîng, unele peste altele, liste cu rezoluţii de anul nou sau înşiruiri ce evocă punctele importante ale anului pe patul de moarte, sînt scrise tremurînd sau cu certitudine, tipărite, cu cerneală roşie sau mină de grafit; o dată spuse sau scrise sîntem eliberaţi de ele, încrederea ne creşte şi pasul devine sigur.
Le dăm drumul în aer, asemenea porumbeilor poştaşi, însă ideile noastre călătoare nu au destinatar, un cer schimbător pe care plutesc în derivă fapte trecute şi dorinţe viitoare. La noapte va ninge, cuvintele se vor înmuia, se vor alungi, contracta, se vor deforma, transformîndu'se în limbaj necunoscut, într'un final dizolvîndu'se în neant.
De ce nu le'am păstra, mai bine, în buzunarul drept al sufletului, unde să nu fie uitate şi nici amînate?

marți, 22 decembrie 2009

Bănci tăcute, aşezate trainic cu picioarele în zăpada deasă şi scîrţîietoare, unele singure, pe la colţuri, privind întregul întreg şi contemplînd succesiunea anotimpurilor. Altele, două cîte două, faţă în faţă, cu o viziune mult mai mică, dar de ce nu mai complexă? Bănci îndrăgostite una de alta, în acest anotimp, camuflate cu mustăţi şi ochelari de nea, or prinde curaj să'şi şoptească, în limba lemnului, cuvintele pe care le'au învăţat, în zilele cu soare portocaliu, de la oameni.
Nu'i nimeni în parc. Amalgam de alb, şi gîndurile mele, rătăcind.

dialoguri întretăiate

- E rîndul meu să nu fiu bine.
- Atunci hai să facem un om de zăpadă.
- Nu e vorba de ceva palpabil.
- Te'a găsit magia?
- M'a prins de'o geană, apoi a luat'o vîntul.
- Bună dimineaţa din balcon!
- Te încălzesc rotocoalele de fum, nu'i aşa?
- Pot să te îmbrăţişez?
- Să împărţim o linişte, în felii subţiri, aproape transparente, să ne ajungă , să ne învelim în tăceri asurzitoare cînd ne'atinge frigul.
- Un vin, o chitară şi un foc cu lemne.
- Un foc din licurici.
- Dar un zîmbet?
- Mi'e că iese amar şi niţel strîmb.
- O să fim bine?
- Sîntem deja, dragul meu.

luni, 21 decembrie 2009

duminică, 20 decembrie 2009

iarnă cu rame violete

Nuanţele de lila mîngîiau domol fulgii micuţi şi împrăştiaţi pe cerul unei dimineţi buimace, privită din răsuflări fumurii şi lentile aburite, de pe'un scaun roşu într'un tramvai galben, la graniţa dintre somn şi trezire aproape că mă vedeam într'o cutie muzicală de tinichea veche, într'un carusel poposit la sfîrşit de săptămînă, obosit şi plictisit, în oraş de provincie, altul dar mereu acelaşi. Sunetele zgîriau apatic, nici măcar în notele muzicale nu se mai simţea pasiune ,darămite furie.
Clipe de suspendare, sunete exterioare puternice şi vociferante, înăuntru cerul mov se încovriga, adunînd sufletul-miez găunos şi oblojindu'l, ignorînd însă micile crăpături ce pocneau asurzitor, încăpăţînări de ambele părţi, cale de mijloc nu există. Mi'am întors privirea de acolo, consumasem toată cerneala diluată, se făcuse lumină gri,am părăsit caruselul, ştiam că'l voi găsi la întoarcere, la fel de tăcut şi primitor.
O mînă imensă,cu degete lunguieţe şi delicate,deasupra noastră, a himerelor şi umbrelor, sfărîmă stelele într'un mojar, le triturează bine, in sensul invers acelor de ceasornic, adaugă fulgi proaspeţi şi amestecă energic pînă la obţinerea unei pulberi fine şi compacte, pe care o suflă apoi, aleatoriu, în clepsidra vîntului, oferindu'ne, nouă, ignoranţilor, o fărîmă de magie, chiar aici, printre străzi blocate, maşini împotmolite, claxoane nervoase,oameni încruntaţi şi grăbiţi.
Atît păstrez, culori pastelate absorbite pe dinăuntru şi praf de stele nins peste haine, aproape m'aş fi transformat în om de zăpadă.

miercuri, 16 decembrie 2009

concentrări

In zile ca acestea, cu minute lungi ca firele de mohair din ghemurile asezate in curcubeu in vitrina de la "Andreaua", cind gerul ne caută sufletele, cu toate că noi avem drept platose confecţii din bumbac, poliester, lină sau stofă, si asteptarea pare să'si zimţească limitele intr'o ascuţitoare electrică, căpătind virfuri extrem de fine si agile in a ne testa rabdarea.
In zile ca acestea, mergem cu capul in jos, nu avem ginduri răzleţe, toată puterea de concentrare se focalizează in următorul pas, in a evita zăpada innoroită, in a nu aluneca pe gheţusul ce luceste degeaba vesel. Singurul scop e să ajungem in locul in care podeaua e stabilă, să stim că putem călca apasat si grăbit, să ridicăm ochii si să adaptăm privirea, monocromatică de la ghetele imblănite, la polimorfismul aglomeraţiilor, traiectoria să se schimbe brusc, să descreţim frunţile, să răsuflăm usuraţi, să ne privim complice, fără să zimbim insă, o bătălie cistigată nu inseamnă sfirsitul războiului. Abia inapoia usilor noastre metalice, incuiate de trei ori cu cheia si cu zăvorul tras, cu picioarele in papuci comozi si calorifere cu suficientă căldură pentru a ne sterge aburul grozăviei de afară, abia atunci ochii nostri vor privi iarna cu adevărat.
Si poate, doar poate, intr'o zi din acestea ce vor urma cu siguranţă, voi face un om de zăpadă si mă voi bate cu bulgări, rizind alb, pentru a mă asorta iernii, posibil să prindă drag de mine si să mă insufleţească cu spirit de sărbători.

marți, 15 decembrie 2009

this trumpet in my head

- Nu eşti aici.
- Ce vrei să spui? Sînt chiar în faţa ochilor tăi, abia ce am intrat pe uşă, mi'a intrat apă în ghete, mi'au îngheţat mîinile, îmi curge nasul şi mă pîndeşte o migrenă. Nu pui de un ceai? Din acela cu bucăţi de portocale.
- Spun că nu eşti aici, nu fizic, ci că lipseşti, te'ai ascuns pe undeva, crezi că nu'mi dau seama? Tu încă ai impresia că nu te cunosc, că nu'ţi pot stabili stările, fricile şi tentaţia de a fugi.
- Şi dacă e aşa, dacă poţi, dacă mă ştii pe dinăuntru atît de bine, de ce nu ştii şi că în astfel de momente ar trebui să mă laşi în pace, să'mi desenez demonii, să le pun frînghii şi să'mi joc nebunia? De ce crezi că, vorbind aşa cu mine, mă vei salva de ceea ce tu crezi că îmi face rău?
- Pentru că te iubesc, iubindu'te nu'ţi pot accepta singurătăţile.
- Pentru că mă iubeşti egoist, pentru că ţie îţi e frică de frica mea, pentru că vrei să mă aduci înapoi de undeva unde singură mi'am croit drumul, şi toate astea în loc să'mi faci un ceai fierbinte şi apoi să mă iei în braţe.

je m'en fiche

Cuvintele nu se mai dizolvă în stilul ăsta visător de care, oricît as vrea, nu am să scap. Saturaţia îşi arată colţii, tipare ce'au fost şi ce'au să fie, suprapunerea lor perfectă, nicio dereglare, nicio imperfecţiune, niciun colţ mai ascuţit; cafeaua din fiecare zi, programul din cuie, întunericul ce ne acoperă din ce în ce mai devreme.
Nu'mi miroase a iarnă, nu am zîmbit nici valsului nebun de azi; stau undeva, cred că la încheietura mîinii stîngi şi mă privesc, un roboţel. Pînă şi ieşirea din rutină nu'i decît o repetiţie a altor clipe.
Să mă apuc de umeri şi să mă scutur, să ţip, chiar şi la pereţii albi, să am tresăriri şi aşteptări, să deschid ochii, nu înspre nicăieri, ci aici, lîngă mine, unde viaţa mi se plimbă brambura, susţinută de arcuri ruginite ce scîrţîie din ce în ce mai tare.
E decembrie şi va fi din nou, uite'aşa, peste doar cîteva clipiri din ochi.
În balans precar, căutînd siguranţă, doar pentru a ne plictisi. Liniştea. Retragerea apelor. Certitudinea. Compromisul.
Un gol, plin.

joi, 10 decembrie 2009

Zingiber officinale

Degetele bat aritmic pe capacul cutiei roşii, desenată în detaliu cu doi oameni acoperiţi de'o umbrelă mare, mergînd prin ninsoare, probabil spre casă, cu braţele pline de cadouri. Pensula indiferenţei din această seară ar trage dungi negre, simetrice, monotone, paralele.
Cutia ascunde biscuiţi cu ghimbir, subţiri şi tari, cu un gust puternic şi răcoritor.
Le'aş fi asociat, dacă nu ar fi fost lenea, cu un ceai de caramel, apoi mi'aş fi dat cu cremă picioarele obosite.
Pe ghimbir l'am mai văzut în componenţa unor acadele împotriva răului de mişcare. Este bogat în uleiuri eterice, constituie un bun remediu în tratarea răcelii şi dă prospeţime şi aromă misterioasă mîncărurilor.
Îmi dau seama că ziua de azi are drept semn distinctiv lipsa cafelei de orice fel, nici măcar un pliculeţ instant şi diluat, nici cafea la filtru, nici cafea la ibric, nici măcar o ciocolată caldă.
Mă simt un pic pierdută prin mine şi prin bucăţile de oglindă pe care le las în urmă, cu fiecare om pe care'l uit, cu fiecare cuvînt anapoda , cu fiecare pas greşit, cu fiecare zîmbet strîmb, cu fiecare zi care trece fără să'mi dau seama dacă mai sper ceva.
Îmi e din ce în ce mai frig. Un ceai de ghimbir, vă rog.
Îmi e somn. un somn ce'mi pîndeşte reacţiile, să le sedeze, îmi veghează gîndurile, să le acopere cu ghemotoace de vată, îmi amorţeşte degetele şi pleoapele, mă duce într'o prăpastie adîncă, în care niciun gest nu'şi găseşte rostul, nici măcar visul nu'i posibil.
Somn uşor.

duminică, 6 decembrie 2009

bufniţe şi alte frici

Nu te mai uita la mine asa, ca si cum ai stii la ce mă gindesc acum, ca si cum trairile mi'ar fi cuvinte pe o foaie intinsa aici, intre noi, linga paharele cu vin si pachetul de tigari.
Intr'o vreme stiam sa ma ascund de tine. Pusesem norii si paianjenii la treaba, pinze trainice imi acoperisera sufletul, incercind sa'l cauti nu faceai decit sa te pierzi prin cotloane si strazi marginase. Era un joc si imi placea sa ma joc, sa desenez si sa'mi spal creta alba de pe virfurile degetelor, sa alerg si sa gasesc fasii de lumina cu care sa te leg la ochi, punindu'ti apoi in cale cuburi in care iti juleai asteptarile.
Fara sa imi dau seama, uitind pina si eu de mine, cea adevarata, am inceput sa ma joc de'a mine, au cazut cortinele, s'au tras draperiile, ploaia a spalat desenele de creta, cuburile s'au dezmembrat, pinza de paianjen s'a desfasurat, adunindu'se in ghem multicolor, asemenea unui curcubeu fara sens. Nici macar nu mi'am dat seama, sparsesem propriul balon de sapun, tu nu ai zis nimic.
Cind nu a mai ramas nimic de stricat, cind totul a disparut in particule de praf,am vazut cum te uiti la mine.
Devenisem transparenta.

dedicaţie pentru M.

Prichindica şi'a vopsit părul de curînd, eu spun că e roşcată, ea neagă, eu îmi menţin părerea. Are un simţ al alegerilor pe care, cu ceva timp în urmă, îl puneam la îndoială, selecta aparent la întîmplare, fără să stea, ca mine, să cîntărească opţiuni şi să ia, într'un final, tot decizia proastă. Apoi mi'am dat seama că de fapt ea nu regretă ceea ce alege, ia din fiecare experienţă partea ei bună şi merge mai departe.
Prichindica se numeşte M., e sora mea mai mică, de la care, însă, am învăţat multe în ultimul an, în primul rînd să fac haz de necaz, să zîmbesc mai des şi să mă îmbrac mai îndrăzneţ.
Uneori ne şi certăm, uneori nu ne ajunge timpul pentru a vorbi cîte ne trec prin cap, uneori nici nu este nevoie de cuvinte ca să ne înţelegem.
Îmi place să'i spun Prichindica, e copilăroasă şi naivitatea ei te face să zîmbeşti uşor în colţul stîng al gurii, are nasul semi'cîrn şi ochii în funcţie de vreme.
A, şi trăieşte viaţa aşa cum aş vrea şi eu să o fac. O trăieşte, nu o priveşte de pe bordură.
Al doilea nume al ei este Nicoleta, l'am sărbătorit aseară cu măsline şi bloody mary, acum cu mîncare chinezească şi bomboane.
La mulţi ani, Prichindico!

joi, 3 decembrie 2009

suprapuneri de aşteptări

Obişnuiam să merg acolo uneori, seara, să comand o cafea amară, să fumez şi să privesc amalgamul de vieţi grăbite, sutele de picioare călcînd peroanele, expresiile, gesturile, locomotivele.
Tabela de sosiri şi plecări îşi tot schimba înfăţişarea, numai eu eram aceeaşi, privind'o distant şi rece, ca şi cum oraşele afişate s'ar fi aflat undeva imposibil de ajuns.
Oamenii aşteptau trenurile, ele întîrziau, oamenii verificau biletele şi găseau vagoanele, trenurile erau monştri de tablă indiferenţi şi îmbătrîniţi, cutii metalice cu muzici, suflete, aşteptări, tristeţi şi doruri.
Priveam mereu departe, în agitaţie, niciodată aproape, sub nasul meu.

- Ai o ţigară în plus? Îmi cer scuze dacă te deranjez, numai că te privesc de ceva vreme, felul în care tragi din ţigară şi cum te învaluie fuioarele de fum mi'au făcut poftă.

- A, da, sigur, serveşte'te. Uite, ţi'o aprind eu.

Flacăra chibritului a luminat o faţă de copil, cu ochi mari şi obraji rotunzi, privindu'mă într'un zîmbet şchiop, aproape timid.

- Cum te cheamă?, am întrebat alene, încercînd să maschez neliniştea ce mă cuprinsese, fata asta avea ceva, un fel ciudat şi straniu de a se uita la mine, ca şi cum...

- Uca. Mă pot aşeza? Doar dacă nu aştepţi pe nimeni.

- Sînt singură, am venit doar să beau o cafea. Ia loc, te rog. Uca...ce fel de nume e ăsta?

Purta o bluză marinărească în dungi albe şi negre, şi o salopetă şleampătă de blugi, cu o bretea atîrnîndu'i indiferentă. Era tunsă scurt, periuţă, avea degete lungi şi subţiri, vibrînd în timp ce scruma.
Eu aşteptam. Un răspuns, sau poate toate răspunsurile din lume.

- Nu ştiu nici eu. Cineva, într'o zi, în gara asta, înainte de a pleca pentru totdeauna, mi'a spus aşa, Uca. Nu am mai apucat să întreb de ce.

Vocea îi îmbrăcase tonuri groase, lumina scăzuse, sunetele exterioare se estompaseră, ea îmi acaparase toate gîndurile, voiam sa'i fur felul de'a fi, de a privi, de a se juca cu degetele printre cercurile imperfecte de fum.
Nu ştiam ce să spun. Se va ridica şi va pleca, sau va rămîne?

- Te'ai urcat vreodată în tren fără să'i ştii destinaţia?

miercuri, 2 decembrie 2009

din alte timpuri

Seară de film franţuzesc în îmbrăţişări de scaun reci şi bîjbîit nesigur prin întunecimea sălii. Film adînc şi complicat, o frîntură de viaţă, redată cu umor şi simplitate; am rîs, cu tot frigul din jur.
Plimbări incerte, ocheade în vitrine luminate, fugă din calea colindelor, nu simt nimic încă, e prea devreme, nu'i aşa?
Într'un viitor dintr'o altă viaţă, eu şi Buru vom purta berete, eu neagră, ea verde şi vom vinde cele mai bune castane coapte din cartierul Montmartre. Le vom pune în cornete colorate, să lumineze zilele mohorîte şi să se asorteze cu cele vesele.
Vom sta cu chirie într'o cameră boemă, cu fereste mari şi tavan înalt, cu saltele şi multe cărţi aşezate direct pe parchet, creînd, în semiîntuneric, personaje de poveste.
Vom dormi puţin şi vom bea multă cafea, sîmbetele vom merge la muzee şi piese de teatru, uneori să dansăm.
Ne'am inventa şi reinventa, jucîndu'ne, într'o schimbare permanentă, de'a două tinere renumite pentru delicioasele castane coapte în hîrtie de curcubeu. Poate s'ar scrie şi în ziare, am deveni celebre, ne'am îmbogăţi, stivele de cărţi ar ajunge pînă la tavan, am călători în fiecare week'end, Buru şi'ar scoate propriul dicţionar, eu aş scrie o carte.
Sau să'mi pun beretă roşie?

marți, 1 decembrie 2009

imaginaţia umple goluri

Şi tu? Eşti bine? Tu, dragul meu, cum a trecut tot timpul acesta peste tine? În ce cuvinte şi semne te'au îmbrăcat zilele şi anotimpurile? Nu'i aşa că şi ţie ţi s'a umbrit privirea, că sub ochi te mîngîie semicercuri de nopţi nedormite, cu gînduri adunate de'a valma, în grămezi dezordonate şi desperecheate? Nu'i aşa că atunci cînd ieşi pe stradă nu recunoşti nicio piatră şi ţi se împiedică picioarele în dreptul fiecărei clădiri în care'ţi tremură silueta? Nu'i aşa că şi ţie ţi'e frig mereu,deşi te îmbraci gros şi iarna nu ieşi niciodată fără fular şi mănuşi? Nu'i aşa că şi acum citeşti trei cărţi în acelaşi timp şi cînd le povesteşti prietenilor îi păcăleşti că'i vorba despre un singur roman? Nu'i aşa că tăcerile tale încă se asortează cu dimineţile? Nu'i aşa că încă fumezi ţigările acelea străine, ce'ţi lăsau pe degete mirosul tandru al amintirilor, imprimînd în săruturi senzaţii acute? Nu'i aşa că încă îţi place să te urci într'un autobuz şi să cobori la întîmplare, să mergi înainte, apoi la dreapta sau la stînga pînă cînd retina ta nu mai reflectă nimic cunoscut? Şi'apoi să vorbeşti cu oamenii pe care îi întîlneşti, să'i întrebi de sănătate, de copii, de preţurile legumelor şi prognoza meteo?
Nu'i aşa că încă imi scrii scrisori lungi şi copilăreşti, cu orele la care mănînci, cu felurile de mîncare pe care le'ai preparat sau cum, în nu ştiu ce zi, la restaurant, supa era nesărată şi friptura arsă? Nu'i aşa că încă simţi vîntul acela, de care eu nu pot scăpa, oricît de mult mi'aş ignora trăirile?
Nu'i aşa, dragul meu, că te sperie posibilitatea de a mă întîlni pe stradă, într'o zi gălbuie, să nu avem ce să ne zicem, să zîmbim fals şi strîmb?
Nu'i aşa că ai să te fereşti cît poţi de bine de asta, de banalitate?

noduri de ceaţă

Decembrie s'a trezit căscînd în barbă, un nor gros de ceaţă, reuşind cu greu să'şi compună o privire clară şi să ureze " Bună dimineaţa!".
Tenişii roşii s'au ţinut de năzbîtii azi. De fapt şireturile, din cauza lor am pierdut tramvaiul. La două colţuri de străzi m'am aplecat să le înnod, degeaba, parcă un pitic ar fi desfăcut imediat legătura, făcîndu'mi în ciudă.
Ce'i drept, la fel de bine aş fi putut să merg aşa, şiretul s'ar fi pierdut în aerul suprasaturat de particule; dacă mă împiedicam şi cădeam, căpătînd o julitură pe genunchiul stîng, aceasta s'ar fi tratat cu rivanol sau complex iod-povidonă. Ar fi fost chiar o scuză bună pentru a mă alinta, aş fi cerut cafea la pat, cu pricomigdale şi bezele, oftînd anevoie şi dureros de fiecare dată cînd ar fi trebuit să cobor din pat.
N'am căzut. Doar tramvaiul a trecut, nepăsător, în intersecţia în care oricum ceaţa acoperea culorile semaforului, farurile maşinilor şi pe noi de noi.