marți, 30 august 2011

viziunile Ianei

Iana isi amintea cu precizie dimineata de decembrie in care, din plictiseala, urmase cursul serpuitor al unui tramvai usor anemic, privind curios la motivele florale asupra carora respiratia ei lasa din cand in cand forme de scurta durata.
Coborase la intamplare, chiar langa o masina de gunoi neatenta si usor mioapa, cei doi o fluierasera, semn de alerta pentru maidanezii cartierului, atat de slabi si totusi atat de vii. Nu intorsese capul, masinile de gunoi aduceau cu ele amintiri peste care ochii nu se mai puteau deschide, doar daca ar fi ramas, asa, ca doua margele de sticla, lucioase, alunecoase si reci. Toti se nasc cu cate o inima rosie, in tot albul acela, neperturbat, iluzoriu, toti trebuie sa si-o ingrijeasca, ce usor se poate scufunda, toti sunt uitati si uita, la randul lor, asa cum uitase si ea, cumparase o carte, mirosind a vechi si curios, o carte despre care nu-si amintea nimic, doar s-o descopere acolo, in teanc, cu coperta lucioasa, cu declaratia aceea stupida "Te iubesc", deci Iana o tinuse la un moment dat in maini, poate o si citise, multumise si zambise, poate chiar raspunsese sentimental. Nu-si amintea,se gandea la tunelurile memoriei, unele infundate permanent, altele atat de inguste, ce se putea face in privinta uitarii?
Ianei ii placea, in zilele proaste, sa-si spuna ca uite, acestei luni ii lipseste cu desavarsire umorul, e ca o fata cu o lista de cumparaturi printre altele ce se joaca de-a v-ati ascunselea. Ajunsese pe o strada cu case oarecum treze, de la o fereastra luminata se auzea glasul somnoros al ibricului, in timp ce o mana numara niste lingurite de zahar. Cat ar fi vrut Iana sa nu fie si ea asemenea zilelor pe care le poreclea. Sa bata in geam, iar mana, atat, sa-i intinda o ceasca cu cacao.
Cerul incerca sa se lumineze, Iana se dezmortea, de pe ochi parca i se luase o ceata, casele aveau ferestre cu rame albastre si verzi, s-ar fi lipit cu totul de peretii usor grunjosi si nefinisati, cat o mai urmareau aceste senzatii, de a deveni obiect, cum ar fi fost o Iana-usa, o vaza-Iana sau cum, da, cum ar fi aratat Iana-carte?
O luase la stanga gandindu-se ca are sa se mai plimbe doar putin, uite, copiii pleaca la scoala, cu fularul prins temeinic si sosete flausate, cu ghiozdanele in care caietele erau pline de litere si semne de cerneala, poate altele erau la fel de albe ca zapada, acesti copii probabil nici nu se duc la scoala, ii asteapta un derdelus si o sanie. Uite, de-ar fi incaput in ghiozdan, ce bine ar fi fost.


Isi amintea precis. Acela fusese momentul in care incetase sa creada in oameni, inimii Ianei ii era mai bine in preajma obiectelor.

sâmbătă, 27 august 2011

mecanica frunzareasca

prima frunza galbena a ultimelor zile de vara a fost observata in compania vantului in sfarsit racoros, alunecand periculos pe bulevardul inca aglomerat.

primei frunze ingalbenite i s-a ordonat sa se aseze in calea ei, strecurandu-i-se molatic intre pasii cinci si sase facuti din statia de autobuz inspre casa, printre felinare si taxiuri. stiau cu totii, greieri, frunza, vant si necunoscut, este ce ii trebuie, e atat de trista, cu ziarul sub brat, mergand usor impleticit, gandindu-se poate cu un secol sau mai mult in urma, si-a capatat deci dreptul de a primi prima frunza petiolata a inceputului de toamna, usor insesizabil, dar prezent, mai ales in calendarele femeilor crestine, ce le tin in piuneze pe peretii bucatariilor.

a luat-o, firesc, doar nu era s-o lase pantofilor grabiti sau rotilor de bicicleta, chiar daca nu stia ca ea e prima, a luat-o si i-a mangaiat duios nervurile usor nervoase, tresaltand parca sub atingerea degetelor cu unghii prea mici si nelacuite.

acasa, inca pe intuneric,a sfaramat frunza cu margini crenate in minuscule geometrii, scheletul format din petiol si nervuri l-a pus deoparte, apoi a mestecat, obositor de meticulos, compozitia a ceea ce fusese, nu demult, intaia frunza a acestei mult prea asteptate toamne.

vineri, 26 august 2011

o modesta agripnie

Nu-i luase mult sa se convinga, asa nu se mai poate. In fiecare dimineata, aceeasi poveste. Noaptea, se certau cainii, in zori prindeau glas bormasini, excavatoare, ciocane, geamuri aruncate de la inaltime; nu se oprise niciun moment sa se gandeasca la permanentele schimbari din jur, un moment atat de rar intalnit, el fiind singurul neschimbat, in timp ce ziduri si trotuare sufereau transformari. Caraghios, de-a dreptul, nu? De obicei cladirile sunt martorii vietilor noastre si nu invers.

El nu observa ineditul situatiei. Se gandea doar la o solutie imediata, il disperau zvarcolirile si cearcanele analizate sub microscop. Incercase chiar, de la plafar, unde o tanara usor neindemanatica incercase sa afle de ce nu poate dormi, niste capsule cu extract de valeriana si passiflora, iar de la farmacie, dopuri de urechi, doar-doar s-o cufunda in odihnitoarea adormire a simturilor. I se recomandase chiar un consult medical, dar cine avea timp de asa ceva? Era doar vina "animalelor de fier", cum le botezase intr-un acces de disperare.

Maica-sa, singura persoana pentru care mai folosea telefonul fix, ii sugera leacuri din popor- o cana cu lapte inainte de culcare, preferabil de capra, bai de aer in fata ferestrei (!), perne umplute cu sulfina si conuri de hamei. Il faceau sa rada aceste sfaturi, tacere, asta ii trebuia lui, un univers inchis ermetic, fara niciun acces din exterior. Ii adusese chiar, la urmatoarea vizita, printre oua, branza, rosii, si flori de tei, sa le faca infuzie. Citise dumneaei ca e bine sa mananci usor seara, sa faci dus cu apa calduta, sa asculti muzica de relaxare si sa indepartezi toti factorii favorizanti, monolog ce il infuriase, dar nu-i spusese nimic. Ramanand peste noapte, mama dormi bustean, trezindu-l chiar ea pe la sase, sa-l intrebe cum prefera cafeaua.

In tot acest timp, realitatea se schimba si el avea sa iasa intr-o zi din casa, atat de concentrat pe oboseala sa cronicizata, incat nici nu va mai recunoaste lipsa castanilor din curtea scolii.

psihanaliza unei posibile insomnii

nu-mi e somn si pace, nu am sa ma mai intorc pe toate partile in cautarea pozitiei ideale pentru dormit, doar nu-i corpul de vina ca mintea nu are habar sa taca.

asteptam cumva timpul acesta, nu mai prezinta noutate nici indiferenta, nici privirea incruntata, sunt toate pamanturi pe care le-am explorat deja, le cunosc densitatea, aria, sterilitatea, senzatia de sfaramare a propriilor dinti.

iata-ma, asadar, invartind pe degete ce nu stiu sa fac, ceea ce implica aproape tot, cu exceptia greselilor, pe acestea le manuiesc foarte bine. poate asta ar trebui sa scriu, " manual de greseli", un fel de ghid care sa includa toate erorile umane posibile, care sa te avertizeze si sa te educe in a nu le face, prin prezentarea exemplului "asa nu!".

cand se cearta oamenii, sau pur si simplu discuta, despre politica, un film, o barfa, pretul rosiilor sau ce-i mai potrivit in casa noua, perdea sau oblon, mie imi vine sa plang. sa-mi frang mainile si sa le spun sa o ia mai incet, poate e ceva ce eu nu pricep, poate vorbesc prea repede, insa ce pot face? nu ma intereseaza nici politica nici costul legumelor, nici cum se sorteaza rufele inainte de spalat, cum sa disimulez asa ceva? rabdare nu am. da, nici pe dumneaei nu mi-am autoeducat-o.

e aproape douasipaispezeceminute inspre dimineata, am pus niste gem de caise pe biscuiti de casa, ascult "pictures at an exhibition" de Mussorgsky, iar clapele pianului se cutremura sub tocurile nesomnului.

ce-are sa fie daca are sa fie doar asa?

joi, 25 august 2011

incercare de spontan

Lui I. nu-i ascunsese niciodata nimic, nu intentionat cel putin. La fiecare cotitura brusca ,impaiata in sperietoare de ciori, pe care o lua viata ei, isi dorea, mental si mai ales sufleteste sa-l stranga de incheietura subtire, sa-l traga de parul acela incalcit, sa-si infiga dintii in zambetul lui pasnic; uneori chiar sa-i loveasca absenta de pe trotuare, dintre cearceafuri, din ibricul de cafea pentru o singura persoana.

Cu toate astea, se infiripau unele momente cand il uita pe I., in niciun caz intentionat, dar cand si cand veneau cocorii si cerul se asurzea sub tipete si soprane, iar atentia ei se indrepta concentrat spre minuscule informatii, ca de exemplu denumirea licuricilor de noapte, povestea inventarii ghilotinei, dezbaterea accesului fructelor in rai, si toate aceste forme de distractie, lasand firele lui I. cumva suspendate, dar nu si uitate.

Erau putini pasii pe care-i facusera impreuna, cuvintele ar fi putut incapea cu usurinta in trei buzunare si un pantof fara toc, noptile capatau forma lichida si se prelingeau sub unghii, lasandu-le miros usor de iarba si lacrimi.

Stia ca I. nu se gandeste la ea. Evita sa-l intalneasca, s-ar fi purtat iar ca o salbatica, inmarmurita si complet tacuta, ca si cum s-ar fi putut transforma, spontan, in piatra.

Cu toate astea, senzatiile sunt acute, si daca ii sunt de ajuns, cine poate spune ca nu sunt adevarul ei?

( pe I. nu-l cunoaste nimeni, si-l coloreaza ea din bucati de sticla, ceruri si colivii )

scrisoare pentru Maria- cea in loc de la revedere

Cand nici tie nu-mi mai vine sa-ti scriu, Maria, si ma uit in gol cu atata concentrare de-as putea sa spun, chiar si fara vreun dictionar specializat, cate vertebre si ochi se inghesuie acolo, cand imi e totuna orice cuvant sau lipsa lui, ei bine, Maria, atunci imi pun genunchii pe pietre goale si scriu in aer, mai mult desene decat cuvinte, mai mult semne decat vorbe, nicidecum persistente, mai degraba eterice.

Din spatele timpului se intampla sa mi se iveasca, cand si cand, concluzii trase, idei intiparite drept certitudini, propozitii fara noime inventate cu gandul ca ne-om face bine, asa. De-acum nu mai vreau, nu mai pot, Maria, nici sa te ascult, nici sa ma asculti, poate doar sa ne privim, por cu por, si crud pana la disectie, nefericirile ce vor veni. Sa nu ma contrazici, te rog.

Imi este imposibil sa-ti mai spun altfel de lucruri. Cu cat amar intiparesc in spatele ochilor fragmente si cioburi,Maria, doar ziua imi pare prea lunga pentru omul mic in care ma transform.

Sa nu te superi de n-am sa-ti mai scriu, Maria. Macar o vreme, poate oi invata alt alfabet. Da, alfabetul tacerii. Si-atunci ai sa crezi tot ce-ti spun.

miercuri, 24 august 2011

preferinta nimicului

O descurajau mai ales diminetile tarzii, strecurandu-se cu mieunaturi si bormasini in lumea minunat de tacuta unde nu se petrecea absolut nimic, in comparatie cu imaginea oglindita, dar falsa, a vietii exterioare, unde timpul se impartea in felii zgarcite sau mai generoase, anume impartite pentru diverse activitati: fierberea apei pentru cafea, periatul dintilor, anticiparea asteptarii tramvaiului in soarele nemilos, salutarile si tot restul, inutil, al gesturilor.

Pesemne natura gresise pe undeva, inzestrand-o cu o latenta personalitate, asemanatoare unei flori ce prinde culoare o singura zi pe an, asa si ea, putea fi sclipitoare pret de-o clipire, in rest se tot camufla, traind asemanator celor pe care ii vedea.

Vazuse, intr-o seara-noapte argintie datorita stelelor si apei, un fluture de noapte, cum se grabeste, atras parca de o forta invizibila, in nucleul arzator al focului pe care-l incropisera in cautarea caldurii. O secunda, poate nici atat, si fluturele nu mai era, doar scrum, intre milioanele de particule de cenusa, carbonizat si inutil, in ciuda gestului ei cu jumatate de brat intins si tipatul pe jumatate gesticulat; si atunci au scrasnit toate arcurile si s-au poticnit.

O dezarmau in special orele pierdute, albe asemenea peretilor proaspat varuiti,tare ar fi vrut sa aibe la indemana ceva cu care sa le strice perfectiunea.

luni, 15 august 2011

trembling hands or hats

Gata, a spus cu voce suieratoare, ca si cum i s-ar fi pitit limba printre spice de grau. Ii alergau cuvintele inaintea sunetelor, linia de final fusese trasa cu un ciot de caramida, ramasa rest la o mansarda. Ochii scaparau gesturi fractionate de respiratia accelerata, o bucata de fosfor sa fi avut, ilizibilul ar fi capatat concret.

Cat de amar putea sa fie trupul framantat ca pe o penultima incercare? Ea nu vazuse niciodata un greier, nu stia ce culoare au si de unde le vine inspiratia.

Citise, era sigura, undeva, in teancul amenintator de carti, despre posibilitatea oamenilor de a alege nerepetarea istoriei, daca ar stii numai sa prinda momentul in pumni, asa cum se tine firul de papadie pregatit sa fie imprastiat in numele sperantei. Oglinzile nu mai arata de mult timp infatisarile cusute grosolan cu ata groasa. Gata, a spus din nou, asezandu-si oasele, proaspat apretate, pe acoperisul fierbinte de tigla.

sâmbătă, 6 august 2011

nimic despre dimineti

Invatasem, cu timpul, sa nu te mai astept. Erau plimbari lungi pe stradutele personale, cu copii si copaci infrunziti, cu oameni-detaliu asupra carora ochii mei se odihneau, in asteptare. Miroseau cu totii a amintire si carte veche, miroseam si eu a ei, furandu-le din gesturi si zambete.

Voiam sa nu-mi simt cercul devenind punct. Voiam sa mi te desprind mai ales de pe retina, iti adunasei acolo, dezordonat, linii, curbe, trapeze.
Erau si zile bune, le imparteam, cu zgarcenie, optimismul singuratatii imbratisate, cand pepenii aveau doar vopsea rosie si nasturi negri. Ma cataram pe cate un pervaz al unor cladiri uitate de cotidian si-mi doream un ochean sa vad aripile de albatros ce ar fi putut despica o nedumerire in trei.

Dupa-amiezile de bumbac se culcau intre doua scanduri, imbratisandu-mi mai ales tacerile incolore. Cat as fi vrut doar. Paralizia era sarata, ca atunci cand mergi la mare si totul e violet in afara cerului. Imi imaginam.

Uneori mai cumparam nimicuri : dintr-o galeata verde o floarea-soarelui, dintr-o incapere cu aer coclit un ibric pentru cafele si oua rascoapte, de la o taraba sosete cu bufnite dojenitoare. Mi-era dor.

Serile nu erau pretentioase. Se izolau in camasi aspre si cuvinte blanzi ale unui strain-poet spunand, abia soptit, cum ca e doar fum. Eu intindeam palmele si intr-adevar, se intampla sa si dispari.