luni, 19 iulie 2010

tac-tic

tic-tac,tic-tac,îmi spun ceasurile din urechi.
cînd am să am timp şi mai mult chef de glumit pe tema asta,am să recapitulez,dacă nu m-am trezit nici pînă acum, sînt singură că noaptea ce va urma o va face. să aflu şi altfel de singurătăţi, nu-i aşa, dacă tot afirm că îmi sînt pe plac.
îmi e puţin teamă, de necunoscut,de (ne)somn,de plictiseală, de tăcerea ce va umple călătoria. vor trece,toate. şi sînt sigură că vor fi meritat.
tic-tac,e vremea să mă îmbrac şi să trag bagajul roşu după mine. prima oprire, la buletinul cel nou şi cald probabil ( mulţumesc din suflet doamnei care s-a răţoit iniţial la mine, însă apoi m-a ajutat), apoi la gară, unde oricum nu voi fi decît un anonim.
tic-tac, se înfurie cerceii ceasuri, ce-au vegheat cîndva alte somnuri, mîngîindu-le tîmplele şi hrănind caii cu roşcove.

nu am plecat,plec după trei goluri

plec,plec,plec,cu o întîrziere de trei zile,dar ce mai contează?plec singură, eu şi şaptesprezece ore pe tren,pesemne să-mi ajungă şi pentru trecut, cînd mă plîngeam că demult nu am mai mers cu trenul. plec şi îmi frig limba cu cafea,îmi mînjesc degetele cu ojă,încerc să nu şifonez hainele,să iau ce am promis,să aleg o carte care să-mi ajungă, sau poate două, de ce nu? plec,plec, plec,voi înţelegeţi? că eu nu prea, aşa cum vineri nu-mi venea să cred că nu, acum nu-mi vine a crede că da.
plec,să mă tapetez cu imagini şi poveşti,să mai muşc din ele şi după întoarcere, rezervele sînt de bază pentru mine. aşa cum te-am visat azi-noapte, pe tine, fără să ma mai fi gîndit demult la ce a fost sau la ce simt.
plec,plec,plec,să nu uit un carneţel şi pix,poate îmi iau din gară şi o integramă.
sînt singură, dar la capăt mă aşteaptă cineva. cu îmbrăţişări, pupături şi o mamă de bătaie pentru mine iresponsabilă şi neglijentă.
plec, plec, am plecat.

duminică, 18 iulie 2010

laşitate, din vina lipsei bufniţei

Era cald, se încinseseră pereţii, ne sufocam, am ieşit afară, în părculeţul neobişnuit de tăcut; ne-am aşezat în leagăne siameze, cu spatele noastre îmbrăţişîndu-se, fiecare privind în sens opus; cumpăraserăm o sticlă de vin roşu, demisec, şi eu am zîmbit cînd doamna de la non-stop a deschis-o fără alte întrebări.
Ştiam că ai să-mi spui ceva, mai ştiam şi că dacă beau vin pe căldura asta nu e sigur că voi putea să te ascult, era la întîmplare, depindea pînă la urmă de momentul pe care aveai să ţi-l alegi pentru a începe.
Se auzeau greierii, nu ştiam să zic exact de unde, vinul aluneca leneş, viteza leagănelor era somnoroasă, tăceam încă, eu aşteptînd. Păreai nehotărît, deşi pentru amîndoi ar fi fost mai uşor să fii tu sigur.
Luasem, pentru orice eventualitate, un plasture pentru copii, trişasem de data asta, le pusesem pe toate în lumina soarelui şi-l alesesem pe cel cu bufniţă, simpla sa prezenţă în buzunar îmi dădea linişte.
Nu mă mai iubeai, asta aveai de gînd să-mi spui. Te simţeai aiurea,regretai, ca şi cum ai fi putut controla sentimentele. Aş fi vrut să-ţi spun că e în regulă, şi eu am încetat să te iubesc, aşa mi-am zis într-o dimineaţă în care mi-am dat seama, periindu-mi dinţii, că trebuie schimbată periuţa. Am ales să tac, eram curioasă daca îţi pregătisei discursul sau cuvintele aveau să vină de-a valma, poticnindu-se.
Se terminase vinul, tu te-ai ridicat şi am crezut că te duci să cumperi altă sticlă,dar ai venit lîngă mine, mi-ai luat faţa în mîini, gest atît de familiar, aşa faci mereu cînd mă găseşti tristă, ţi-ai ridicat privirea şi mi-ai şoptit de departe, obosit, trist, dar hotărît : "pot eu iubi pentru amîndoi".
Te-am strîns în braţe, aş fi vrut să plîng, ştiam că oamenii ca tine nu se schimbă o dată la trei luni.
Sofia este fata cu piele cafenie, cu dinţi albi şi zîmbet fermecător, ce apare pe mai toate copertele revistelor din vara asta. Îmi place să mă opresc uneori, să o privesc. Chiar pare fericită, în modul acela, dezinvolt şi lipsit de griji. Poate doar a învăţat cum să disimuleze.
Sofia visează, ca şi mine, ca şi voi, iar intr-o noapte, cînd nu-mi mai dădeam seama dacă se ceartă doar pescăruşii între ei sau interveniseră şi pisicile, mi-am închipuit că sînt Sofia, că mă trezesc dimineaţa devreme şi am tenul proaspăt, că în loc de cafea fără zahăr savurez un suc proaspăt de portocale, îmi fac gimnastica de dimineaţă pe muzică înviorătoare,îmbrac o rochie simplă în culori calde, pe care o asortez cu brăţări zornăitoare şi sandale haioase cu mărgeluţe; un strop de parfum, nimic pretenţios, un pic de roşu în obraji şi un strugurel transparent; merg la birou, lumea e prietenoasă, sînt fată serioasă, pozatul este doar un hobby, pasiunea mea este publicitatea; ronţăi pe la amiază o minisalată de pui şi mă hidratez cu ceai de piersici, cu gheaţă; am după-amiaza liberă, cumpăr bilete la teatru pentru week-end, fără să sun pe nimeni să confirme,intru în librărie şi mă joc de-a întîmplarea, aşa cum îmi place cînd sînt binedispusă şi nu e multă lume în jur- închid ochii printre rafturile de cărţi şi pun degetul pe una, pe aceea o şi cumpăr, fără alte întrebări sau trageri cu ochiul; sună telefonul, nu răspund, azi am chef să fiu doar cu mine, aproape că aş fuma o ţigară; mă apropii de străinul ce stă pe singura bancă păzită de umbră şi-l întreb dacă are o ţigară în plus. mă priveşte din depărtări gri înceţoşate în timp ce-mi întinde pachetul, am să mă înec, sînt sigură, iar el va rîde, îi anticipez deja rîsul gros şi serios, dar o aprind totuşi; îmi spune că îl cheamă Mircea, şi că aşteaptă de ceva timp; cînd îl întreb "ce?", ridică din umeri şi ochii i se încreţesc uşor, ca şi cum şi-ar trage obloanele. îmi răspunde tîrziu, în timp ce striveşte mucul de asfalt, "poate doar pe cineva să-mi ceară o ţigară". nu ştiu de ce, mi se face milă de el, sau nu, nu milă, mi se face drag de el, de-mi pare că are nevoie să aibe grijă cineva de el, şi îi zîmbesc; îi spun că aveam de gînd să merg la un film şi-l întreb dacă i-ar plăcea să vină cu mine. spune "da",sigur, încercînd un sfert de zîmbet în colţul stîng.

Ceasul deşteptător sună îngrozitor de ameninţător, iar Sofia şi Mircea se pierd în păienjenişul dimineţii şi al alertei grijilor deja instalate în corpul meu, ce nu-i nicidecum cafeniu, şi în niciun caz nu are asemenea zile.

lenea de muştar,cu suflet roşu,static

nu-i plăceau duminicile, mai ales cele călduroase şi înşelătoare asupra timpului. o făceau să creadă că-s leneşe, se alintau pînă mai tîrziu sub ceaceafurile albe, ascunzîndu-şi realul în căni cu desene vesele, pline cu cafea aromată şi în spatele cuvintelor, musai răcoritoare, asemenea unui cub de gheaţă trecut, uşor, peste piele.
ar fi găsit ceva de făcut, cu siguranţă, să ude florile sau să iasă prin parc, să citească acolo, gîdilată de insecte şi fire de iarbă, însă numai gîndul o obosea, ar fi trebuit să se pieptene, să se îmbrace, să aleagă o carte, să se încalţe, să fie atentă să încuie uşa.
şi-ar fi putut face un ceai, răcoritor, poate lichidul ar mai fi trezit-o niţel, nu are însă chef şi cu asta basta. încruntă ameninţător şi virtual sprîncenele gîndurilor ce formează un roi în jurul bretonului,de-acum crescut şi cumva încadrat în normal.
şi-a tras o fustă de culoarea muştarului pe ea, o poartă pe post de rochie fără bretele, şi-a strîns părul într-un fel de minipămătuf,şi-a proptit spatele într-o pernă galbenă, mestecă zgomotos o gumă mentolată şi sparge baloane,îşi aminteşte că a văzut, mai demult, o pijama pe care era desenat Micul Prinţ, şi o încearcă o uşoară părere de rău că nu s-a lăsat pradă entuziasmului de a fi a ei. ochii i se opresc asupra tabloului mic, verde, din care se ridică patru maci, de-un roşu contrastant şi violent,dar parcă atît de fragili pe tulpinile lor subţiri, asemenea firelor de aţă cu care se cos nasturii, doar o adiere de vînt de-ar bate prin cameră şi s-ar culca la pămînt. se simte şi ea, acum îşi dă seama, un mac, cel de-al cincilea. însă niciun curent de aer nu clatină calmul enervant al acestei duminici.
se ridică şi caută, printre cd-uri, nişte jazz, singurătatea i se loveşte, continuu, de degete şi ochi,ar trebui să-i cumpere o cămaşă de forţă.
se gîndeşte, a cîta oară, oare, că nu-i plac duminicile, dar ştie că se minte, e doar un fel de a-şi motiva indiferenţa pentru tot.

live

se pare că în viaţă, cînd pierzi ceva foarte mult dorit, primeşti altceva în schimb, nu neapărat nedorit, doar suprapus temporal cu celălalt lucru. poate mie aşa mi-a fost dat, în loc de Budapesta să primesc Pink Martini.
Lalu a făcut acest lucru posibil, şi îi mulţumesc, altfel nu aş fi ieşit din casă, probabil aş fi stat cu ochii în gol,mult, mult, mult timp.
Pink Martini cîntă cu pasiune şi tandreţe , iar complexul de instrumente îţi trezeşte simţurile, purtîndu-le prin multe scenarii şi mişcări. Pink Martini este un colaj de oameni ce dau căldură, aşa mi s-a părut. La mine nu a ajuns decît pe jumătate, restul se topea în negura supărării şi a dezamăgirii.
Cel mai mult mi-a plăcut saxofonul, poate şi pentru că omul ce-l mînuia avea un soi de tristeţe inexplicabilă.

sâmbătă, 17 iulie 2010

am înghiţit somnul ca pe o formă de uitare, o soluţie rapidă, dar de scurtă durată, nu am făcut decît să mă zvîrcolesc, probabil am şi vorbit în somn, cînd am deschis ochii credeam că am să mă trezesc cu vocile prietenilor,spunîndu-mi că am ajuns la vamă si am dormit îndeajuns.
acum timpul şi-a pus carapace de melc şi nu prea am ce face în privinţa asta, trebuie să-mi ascult gîndurile, altă soluţie nu am,trebuie să înţeleg că nu aşa este viaţa, într-o alergătură, cu viziuni imaginare, cu trecutul pe acasă doar pentru odihna minimă a trupului, cu ideea că am oricum pe cine mă baza să aibe grijă de lucrurile concrete.
nu, nu aşa este viaţa pe care mi-o doresc. chiar şi cititul şi-a pierdut din frumuseţe, se face doar chinuit,fragmentar, prin autobuze şi tramvaie, şi uneori noaptea, cînd trec cu greu de cîteva pagini doar să-mi dau seama că nu am rămas cu nimic. dar nu văd, oare, că de fapt nu fac decît să mă golesc aşa?

vineri, 16 iulie 2010

am spus oare că nu-mi vine să cred

off, a treia rundă de încercări, poate există minuni şi-l voi găsi, aşa, într-un locşor nescormonit,şi am să plec mîine, mîine nu-i prea tîrziu, ce dacă nu am să dorm deloc, ce dacă am să stau cincisprezece ore cu ochii pe bagaj pînă am să văd, la propriu, numai roşu în faţa ochilor.
nu am să-l găsesc,ştiu.
îmi e greu să cred că nu l-a găsit nimeni, într-o săptămînă de cînd lipseşte. îmi vine greu să înţeleg că nu aici ar fi trebui să fiu, plimbîndu-mă din colţ în colţ, ciufulită , obosită, supărată,nervoasă, cu chef de ducă.

de-acum încolo mă voi responsabiliza, nimic nu te învaţă mai bine asta decît o zdravănă batere pe umăr a realităţii. şi cu toate astea, nu s-ar fi putut manifesta altfel lecţia?

era puţinul timp pentru altfel, pentru joacă, pentru poveşti, pentru visat, pentru fuga dintre pereţii de aer ai unei lumi în care mă simt saturată.

în căutarea (inutilă) buletinului pierdut

nu-mi vine să cred. cam asta reuşesc să articulez de cîteva ore încoace, plus alte fraze ce nu pot fi redate ca atare.
nu-mi vine să cred, trebuia să fiu în tren, să trag cu coada ochiului către următoarea oprire, să mă pot strecura cu Buru să poştim o ţigară, să mă tragă M. de urechi, mai în glumă mai în serios,pentru atîtea greşeli legate de vacanţa asta.
nu-mi vine să cred, am pierdut/rătăcit buletinul, fapt constatat doar cu patru ore înainte de plecarea trenului,am sunat la metrou,mall,frontieră,circă de poliţie, unde am şi ajuns, cu jumătate de oră înainte de a închide, în speranţa disperată a eliberării unui buletin provizoriu pe loc. Dar şefa, responsabilă cu semnătura, plecase mai devreme acasă, doar e vineri şi vine week-endul. iar în week-end nu lucrează nimeni, iar un buletin în regim de urgenţă se eliberează de pe o zi pe alta, deci ratez Budapesta şi prind frînturi din Viena.
pentru că sînt indolentă, nu boemă, nu cu capul în nori, nu aiurită.pentru că nu mă preocupă chestiile de genul ăsta, şi uite cum stau, sub lumina artificială a becului,cu o mulţime de haine,cărţi, genţi, foi împrăştiate peste tot, am căutat pînă şi în coşul de gunoi, în loc să mă înghesui cu alte cinci persoane într-un vagon tip cuşetă, să admir maci şi căsuţe,şi să ajung într-un oraş străin cu ochii împăienjeniţi dar înfometaţi.
nu-mi vine să cred, încă mă aştept să-l găsesc sub un colţ de covor sau între paginile vreunei reviste rătăcite, deşi nu avea cum să ajungă acolo, inculpatul a fost văzut ultima dată la coada pentru închiriat biciclete, apoi încercînd să-şi facă loc într-un portofel mult prea mic pentru dimensiunile sale.
eu sînt vinovată, am muncit mult şi am avut un examen, dar astea nu-s scuze, nu-mi pot ierta ignoranţa, şi uite cum lipsa unei bucăţi de plastic îmi mănîncă jumătate din timpul liber cu greu acumulat în cinci zile legate.
au ajuns la Braşov, încă mă ţin la curent cu locurile pe care ar fi trebuit să le vizualizez cu proprii mei ochi miopi, dar după trecerea graniţei nu voi putea decît să aştept pozele şi relatările de la întoarcere.
pentru că mă simt atît de goală într-o cameră atît de plină de lucruri personale, tot încerc să găsesc motive pentru acest fapt. şi nu reuşesc. ce semn să fie ăsta, să-mi dau seama că nu am cum pleca cu cîteva ore înainte, cînd se împlinesc deja cam trei luni de cînd tot vorbim despre Budapesta şi Viena.
poate am să rîd peste ani, dar acum, în momentul ăsta, îmi vine să mă schimb cu altcineva, ştiţi de unde pot achiziţiona o conştiinţă cu simţ al responsabilităţii? sau mai bine mă dau cu capul de pereţi, că şi aşa nu ştiu unde mi-a fost toată săptămîna, cînd aş fi mai fi putut face ceva în privinţa asta.
dar în week-end nu există soluţii pentru situaţii disperate.
doar regrete şi gust amar.

joi, 15 iulie 2010

time to be myself

are să-mi fie dor de locul ăsta de care mă voi despărţi pentru o săptămînă. au să-mi lipsească literele ce uneori prind viaţă atît de uşor, iar alteori parcă le-aş trage cu cleştele din gîndurile mele.
am dormit greu azi-noapte, m-am trezit cu ditamai cearcănele, mai sapă cîte puţin în fiecare dimineaţă, de-aş avea timp poate le-aş mîngîia cu infuzie din ceai de albăstrele. aşa, am impresia că nu fac decît să le ud la rădăcină, şi să crească din ce în ce mai mari, poate au să ajungă pînă la bărbie şi să coboare, arcuit, spre gît, să fiu fata cu faţă în formă de cearcăn.
nu vă îngrijoraţi, umorul acesta fără sare şi piper e doar din cauza lipsei cafelei, post-cafea voi fi mai optimistă, promit.

out of faith

ar trebui, în lipsa somnului, să-mi fac bagajul, sau măcar o listă cu cele necesare, oricît de boem s-ar simţi spiritul meu sigur va trebui să-şi schimbe hainele în călătoria de o săptămînă. însă am oprit muzica şi stau şi mă uit pe pereţi şi ascult, imună aproape, zgomotele pescăruşilor. şi mă întreb: ei nu ştiu oare drumul înapoi spre mare? ce oare îi atrage aici, în praf, betoane şi macarale?

miercuri, 14 iulie 2010

şuşoteli

mmm,parcă aş ronţăi nişte urechi dispuse să asculte, să le spun despre vîrtejul ce nu m-a mai prins demult în mijlocul lui, să-mi pună sub piele şi pe inimă animăluţe furnicătoare. şi parcă m-aş mai înfofoli toată sub genele tale ce nu cunosc dimineţile decît după zgomote, fie ele de pescăruş insomniac sau de maşină de gunoi huruitoare.
mmm, parcă aş scrie o scrisoare, doar cîteva rînduri, să încapă în buclele literelor, frumos arcuite, firimituri şi detalii din care să te joci ghicindu-mă. şi parcă ţi-aş diminua luminile din cameră, să-şi schimbe umbrele înfăţişările aşa cum schimbă actorii costumele.
mmm, parcă aş trăi un timp îndelungat într-un scrînciob de lemn, să mă ridic pe jumătate de cer albăstrui şi să-mi fie frică la gîndul că s-ar putea să nu mai fii acolo să mă prinzi de va fi să cad.

incoerenţe

revenirea la siropul de tuse a fost inevitabilă. mă supăr cînd ceilalţi nu vor să se trateze, însă pe mine cu greu mă convingi să înghit pastile mai mult de două zile, drept pentru care am rămas cu o tuse productivă şi tare enervantă, ce mă irită pe de-a-ntregul.
acum o secundă parcă era luni, cînd s-a făcut atît de aproape de joi? şi pe unde mi-au umblat gîndurile de nu am nicio amintire a acestor zile? neapărat pe viitor, să învăţ să-mi împart timpul în mod echitabil, nu-i corect să am preferinţe, nu?
mi-e poftă de-o cafea aromată şi de-o noapte nedormită, tăcută, cu ochii în luminile schimbătoare şi cu tristeţea căreia i-am pus bretele roşii.
mi-am dat seama,durerile de cap preferate sînt cele provocate de paharele cu vin roşu, îmi simt capul atîrnînd greu, ca şi cum aş purta în el plumb şi lichide dense, prin care alunecă oameni şi poveşti, şi încerc să mă ţin după ei, să-i ascult, însă îmi rămîne doar, pe cerul gurii, amintirea unui gust de tămîie şi migdală.
Şoferul de autobuz asculta Andrieş, îmi venea să-l întreb dacă îl pot angaja pentru o zi, să mă plimbe prin oraş de la răsărit pînă la apus, să încerc toate scaunele şi toate ferestrele, cu un traseu la întîmplare, să nu oprim în nicio staţie şi în tot autobuzul să răsune vocea calmă a lui Andrieş.

marți, 13 iulie 2010

rămas bun, I.D.



( dragul meu,brăţară împletită, miniom de zăpadă,limba japoneză imaginară,bulgări,taxiuri,plastelină,pariuri,cărţi de joc,dans,Ella,şosete cu degete,vedere fără adresă,Tică,legume,ceasuri,cai,gata)

duminică, 11 iulie 2010

petice cusute cu aţă roşie

Degetele împrăştie miros de tutun, le apropii de nas şi le inspir aroma amăruie şi plăcută. Sunt un pic ameţită,recunosc, am băut vin închis la culoare, deşi, dacă mă gîndesc mai bine, mi se face doar somn, cuvintele se aleargă pînă dispar.
Ce bine ar fi fost să ajung acasă şi să te găsesc dormind, să umblu uşor călcînd pe vîrfuri, să nu mă simţi şi să mă apropii cu tot trupul de tine, să-mi sprijin capul de spatele tău şi să te simt aici, lîngă mine, concret şi palpabil. Apoi, după această iniţială senzaţie, să mă desprind, să-ţi întorc spatele şi să adorm încruntată şi bătăioasă, ca şi atunci cînd nu te aveam lîngă mine.
Cearceaful îmi pare tare alb, tălpile mă dor de la tocurile de ieri, îmi ciocăne trei pitici prin cap, e poate prea devreme pentru somn, dar e deja aici, mă învăluie cu întregul, în odihnitoarele şi ignorantele lui nenumărate suprafeţe.


Cerul se face tot mai gri şi norii se deplasează pe suprafaţa ferestrei după un model complicat al unui joc neinventat, ţigara aproape că se consumă în singurătate, doar fumul îmi alintă degetele, se împleticesc voci din spate, nu ştiu dacă le aud cum trebuie, la un moment dat cineva cîntă dintr-o muzicuţă verde şi mă trage în afara perimetrului de cer în care eu eram un sunet, cel mai subţire, din acel cîntec neexperimentat.


Cu toată tristeţea şi greutatea nefirescului în care mă gasesc tot mai des, nimic nu mi s-ar fi părut mai natural să te întîlnesc în aglomeraţie, aproape că-ţi ghiceam degetele prin mulţime, orbecăind după particule de cuvinte netransmise, rămase prin pahare, cărţi sau în noi, în desişurile în care ne metamorfozăm cînd ne aleargă cu sete dorul de altfel.


Nu ştiu cum să vă aleg, cuvintelor, să spuneţi, doar trei-patru dintre voi, tot ce nu poate fi spus. poate sunt de vină, într-o ordine aleatoare, absinthul, mirosul puternic de scorţişoară, tapetul în culori şterse cu palma, scaunele atît de frumos tapiţate, tavanul din cărămizi.


Mi-am început dimineaţa cu o conversaţie matinală, dar nu mai puţin filosofică, cu o combinaţie de stimulare cofeinizată cel puţin ciudată, şi cu o nuvelă în care Boris Vian, vorbeşte, cu nonşalanţă şi naturaleţe, despre bucăţi de oameni.


Am senzaţia că m-am împiedicat de ceva vreme şi tot aştept. Şi tare mult aş vrea să te pot suna din cînd în cînd, doar să-ţi spun că nu-mi e bine nicicum.

joi, 8 iulie 2010

sniff cu aromă de nucşoară

îmi dau seama cît de mult m-am interiorizat în ultima vreme, cît de puţin las să se vadă acum, m-am opacizat şi matifiat, nu pot lega nici două cuvinte fără să îmi treacă prin capul meu zănatec alte idei şi să mă proiectez cu uşurinţa unui fulg acolo, în loc să continui dialogul real, cu oameni chiar interesanţi, ce-mi dau să trag pe nas tutun micronizat cu aromă de nucşoară. nu mi-au ajuns banii decît pentru o bere, pe care am împărţit-o cu M., poate şi de asta nu mi s-a dezlegat limba.
Ieri, pe Terasa Albastră, unde berea e 3,5 lei şi lumea e tare pestriţă, am scris o poveste de dragoste între o lingură şi o furculiţă,ajunse din întîmplare una lîngă cealaltă, ele provenind de fapt din seturi diferite. Nu am terminat-o, bîjbîi la final.
plouă molcom şi monoton, aproape că aş vrea să pun un şal pe umeri şi să-mi simt degetele îngheţate. nu am energia necesară, însă. nu am pus bateriile la încărcat, golul are gust amorţitor, nu-mi rămîne nici măcar visarea, se adună într-un ghemotoc de vid.

marți, 6 iulie 2010

perforaţii

un fluture de noapte s-a poticnit de fruntea mea. închisesem fereastra şi trăsesem draperiile, prea îmi amintea de acalmie cerul peste care se răsturnase o călimară plină. ţipătul pare singura formă de viu pe care o mai recunosc, simt cum mă golesc trăind aşa, acut.

cuvinte-plasturi pentru suflet

cuier pentru interpretări


Se pătrunseră reciproc, împotriva tendinţelor opuse, căutînd certitudinea unor puncte comune;
se treziră, însă, fiecare cu acelaşi străin, drept zid.

paralela tristeţilor

scrisoare pentru un necunoscut

Cred că ăsta e cel mai bun mod de a te destăinui cuiva,alegându-ţi un om, la întâmplare, creându-l în minte şi suflet aşa cum îţi imaginezi cel mai bun ascultător, şi scriindu-i, rânduri fără sens, cuvinte rătăcite şi căzute pe foaie , parcă dintr-o nevoie acută de evadare din tine.
“Doare , oare , să ştii că nu eşti ca ceilalţi?”;când ochii ei m-au întrebat asta, privindu-mă adânc, am ştiut că voi fi ridicol dacă mă voi chinui să joc în faţa ei aceaaşi piesă jucată în faţa oamenilor cu care paşii mei se intersectau mai mereu, din greşeală.
Cum şi-a dat seama, nu am să înţeleg niciodată;nu am găsit curajul să o întreb... nici să îi răspund; încă o dată, Tăcerea îmi strecura pe buze un zâmbet plin de subînţelesuri pe care ea l-a cuprins în imensitatea ochilor, răspunzându-mi la fel.
Întâlnirea noastră a fost o întâmplare, aşa cum sunt toate marile evenimente ale Vieţii;dar pe acesta l-am recunoscut, deşi pe lângă atâtea altele am trecut cu ignoranţă, încăpătânându-mă să cred că nu sunt decât umbre.
Renunţasem demult să cred în iubire.
“Doare, oare, să ştii că nu eşti ca ceilalţi?”;astea sunt primele cuvinte pe care mi le-a adresat,cuvinte pline, care ne-au aruncat pe amândoi undeva atât de departe de cei ce ne înconjurau.
Dar nu zâmbi, străine, căci povestea asta nu are ca sfârşit “Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi…”;nu e un basm cotidian , cu mici certuri şi împăcări.
Pentru noi totul s-a consumat în aceeaşi zi.
Poate nu ai să mă crezi, dar întrebarea ei a fost singua frază rostită intre noi;când mâinile noastre s-au atins, aş fi vrut să presar în calea paşilor ei flori de tei, mulţumindu-i infinit pentru caldură...
Dacă m-ai ruga să îţi povestesc ce am văzut în plimbarea noastră, nu aş putea să îţi descriu decât lumina crudă a ochilor ei, bucuria cu care descopeream că ei îmi zâmbesc mie, celui ce renunţase la credinţă.
Cât am mers aşa? infinitatea Timpului mi se părea o boabă de nisip; nu mă puteam dezlipi de privirea ei dulce, în care imi citeam visele de odinioară…şi mâna mea o strângea pe a ei, din ce în ce mai tare, vrând parca să devină, din două, una singură.
Cât a trecut de atunci?
Desprinzându-mă din vraja cu care imi înfăşurase fiinţa şi regăsindu-mi tristeţea,ea a înţeles răspunsul pe care încă nu i-l dădusem;şi-a desprins degetele subţiri şi s-a pierdut ca o nălucă în ceaţă ;ea a înţeles că demonul sufletului arde cu mii de flăcări orice abatere de la singurătate şi mi-a ales salvarea, jertfindu-ne iubirea.
Asta a fost tot,un ciob de fericire.
Străinule, nu-mi judeca laşitatea;de atunci, zilele mele s-au aprins ca zborul a o mie de cocori albi.imaginându-mi cum ar fi fost dacă…însoţindu-i făptura printre cărările destinului, jucându-mă ca un regizor de-a Viaţa…
Vântul deschide fereastra sufletului şi pe aripile sale blânde imi aduce şoapta unui glas ce nu îl voi uita niciodată: “Doare, oare să ştii că nu eşti ca ceilalţi?”

slăbiciuni

uneori sunt (doar) o piesă de puzzle ce nu-şi găseşte golul ce se presupune că nu poate fi plin fără ea. înseamnă că ceva, acolo, în hărmălaie şi grabă, caută forma mea de carton, pe partea stîngă ondulată, pe cea dreaptă zimţată.
lipseşte cuiva aşa ceva?

luni, 5 iulie 2010

ca şi cum aş fi fost eu acolo

strănut, căscat, tuşit, căscat

Zilele de luni seamănă uneori cu acele medicamente amare la văzul cărora strîmbăm din nas, dar le înghiţim, altfel cum să ne punem pe picioare sănătatea şi să ne continuăm periplul? Zilele de luni, în special cea de azi, sunt agasante şi sufocante, parcă ai fi greşit hainele dis de dimineaţă, îmbrăcîndu-le pe ale altcuiva, şi acum eşti în centrul atenţiei, te privesc zeci de ochi înceţoşaţi, pe lîngă faptul că hainele străine te strîng şi-ţi provoacă mîncărimi.
Zilele de luni au pretenţii mari şi se răzbună că-s primele după duminicile paşnice şi libere, zilele de luni încorsetează şi înăbuşă senzaţii, astupînd timpul trecutului cu tic-tacul orarelor.
Dar zilele de luni se şi sfîrşesc, bosumflate , tot zile de luni vor rămîne mereu, asemenea unor dureri de gît îngrozitoare, cu voce răguşită şi lipsită de orice chef.
Apoi vin zilele de marţi, cînd e altceva. Hainele se lărgesc puţin, respirăm mai bine.

La capul patului s-au aliniat siropuri, prafuri, lămîi, linguriţe şi ceşti, plus un borcan gras cu miere. plus o voce hîrîită, cu care nu am reuşit să mă fac înţeleasă, a trebuit să încetinesc ritmul şi viteza, asta chiar în mijlocul unei filosofări aparte, cu o trompă cam surdă la sfaturile mele.
M. s-a întors de la mare cu tenişii plini cu nisip, i-am încălţat zîmbind de dimineaţă, visasem oricum că-mi intrase apă sărată în urechi, prin difuzorul telefonului şi nu făceam decît să desenez, pe orice suprafaţă, corturi, tălpi, scoici, pălăriuţe de stuf, cearceafuri îmbulinate şi valuri tulburătoare.

Pentru că e luni aproape de capăt, nu mai am timp să scriu despre duminică.

sâmbătă, 3 iulie 2010

the last dance

înainte de "la revedere!", căci se pregăteşte o despărţire, una nici foarte tristă, dar nici veselă, o putem asemăna cu alegerea a doi prieteni de a merge, la o răspîntie, pe drumuri diferite, fără să ştie însă dacă nu cumva, mai departe, paşii li se vor intersecta din nou.

aşa, cu şuruburi pe la încheieturi. încă mecanizată niţel, mai pe seară am de gînd să scot şuruburile, om vedea ce va ieşi.
am (a)dormit greu, cu imagini fragmentate şi zvîrcoliri neinteligibile ale cuvintelor. vag, îmi amintesc, în somnul tulburat voiam să fiu o fereastră, cu cadran de lemn colorat într-o vopsea albastră şi niţel scorojită, şi cu geam nu chiar foarte clar. şi fereastra asta vedea, se mişca de fapt în orice direcţie voia, prin simpla apăsare a unui buton,să vadă cum trăiesc oamenii de fapt, acolo, fiecare în interiorul lui. o fereastră-caleidoscop, da. nu-mi amintesc ce-am văzut, însă.
un alt fir de gînd, abia răsărit, mi-ar plăcea să stiu să merg asemenea ploii.

vineri, 2 iulie 2010

cred că e momentul potrivit pentru un plasture din acela, cu puterea de a deschide un zîmbet, oricum ar fi el, chiar şi un pic şifonat şi răguşit.am nimerit un cîine albastru, cu un trup alungit, asemenea unui cîrnat. are pete verzi şi e fericit, îmi închipui, e doar înconjurat de oase, jambon, şuncă şi alte bunătăţi. un minicîine colorat şi lunguieţ, pentru o durere fără nume.

a little blue

şi dacă s-a terminat cu surprizele? dacă nu voi reuşi să recunosc semnele?
dacă vor fi doar zile plane şi curate, senine asemenea unei coli albe, abia scoasă din pachet? dacă s-a consumat tot ce putea fi şi mecanizarea va ajunge la randament maxim? dacă nu voi mai vedea tresăriri şi gesturi complexe,rămînîndu-mi la îndemînă doar mişcările simple, permise de sforile nu prea lungi, să nu mă îndepărtez prea mult?
şi dacă voi ţipa într-o zi pentru că nu mă voi vedea pe nicăieri? şi dacă sunetul va fi mut? şi dacă ai să treci pe lîngă mine şi nu am să te opresc, să-ţi sărut ochii şi poveştile secrete?

i desire simple things

am răcit. e aproape sîmbătă şi eu sunt deja la al treilea ceai,îmi suflu nasul din două în trei minute şi mă gîndesc cu ciudă la ploaia de care m-am bucurat atunci, fără să anticipez evidentele ei consecinţe.
nu vreau o sîmbătă letargică, nu vreau să simt cum mă scurg şi nici cum se adîncesc cearcănele. a, şi nu mai vreau să nu mă uit la oameni cînd merg pe stradă, cînd sunt în metrou sau oriunde altundeva. vreau să le privesc ochii, chiar de nu voi vedea nimic, la un moment dat sigur voi întrezări ceva, şi nu vreau să-mi fie frică de ce vor putea vedea în mine cei ce vor şti să se uite.
mult timp am folosit teama ca pe cel mai bun scut de protecţie,pînă la un punct nu mi-o asumam şi nu o acceptam, doar pentru ca ea să-şi facă loc, tiptil, de mă trezeam cu ea în braţe, lipindu-şi de ochi şi gură tentaculele.
am răcit. nu-mi place să mă simt aşa, în tranziţie, vreau o sîmbătă cu plimbări hai-hui şi o fustă colorată. da, poate fusta cu buzunare imense, să am loc pentru şerveţelele mentolate.

abatere, cu plus sau minus

doar pentru că sunt obosită, şi sunt un pic melancolică, şi un pic tristă, şi un pic somnoroasă, şi pentru că marea la telefon nu a făcut decît să sublinieze durerea tălpilor pe asfalt,îmi deschid un pic, cît pentru o bătaie din palme sau o intersectare a genelor, sufletul, şi-l las să spună, dezicîndu-mă de titlul de proprietate asupra lui : vreau să mă placă şi pe mine cineva exact aşa cum sunt.
nici mai copilăroasă, nici mai serioasă, nici mai încrezătoare, nici mai puţin ironică, nici mai vorbăreaţă, nici mai sociabilă, nici mai puţin cititoare, nici mai puţin, nici mai mult, ci în proporţiile astea, între care oscilez totuşi.
da, să mă placă cum nici eu nu ştiu că sunt.

plus picioare gata de plecare şi o altă denumire, secretă, pentru letieră. plus alte cuvinte ce nu se pot publica.

scosesem inelul de pe deget şi mă jucam cu el, în timp ce îi spuneam lui Buru că mi-ar plăcea să-l pun în ceaşca de ceai, nu ştiu ce anume îmi stîrnise senzaţia, poate lumina aceea ciudată, poate urechile pe care le vedeam pe pereţi, poate prea semăna inelul cu o acadea şi voiam de fapt să îndulcesc ceaiul, cert este că am abandonat proiectul, propunînd să-l ascund în letieră (recipientul cu lapte, după informare corespunzătoare asupra denumirii specifice).
Printre sinapsele lui Buru s-a produs un scurtcircuit, poate era lumina de vină, poate privirile pe care le tot întorcea înspre uşi, poate paralelele pe care le tot străbătea, jonglînd periculos din punctul meu de vedere, cert este că letiera (aceeaşi) avea să ajungă pe masa altor oameni, un el şi o ea; ea să găsească inelul, să-i stea inima în loc de surpriză şi fericire, să spună "da!" răspicat, lui să-i stea inima în loc de imposibilitatea vreunei scăpări fără lacrimi amare, să-şi spună în sine că poate o fi vreun semn , să ridice đin umeri şi să nu-i rămînă decît să inventeze pseudopaşii acestei declaraţii originale. ei nu-i va trece prin cap să-l întrebe de ce a ales tocmai letiera, cînd ea i-a spus de atîtea ori că nu poate suferi laptele, fiind prea ocupată cu probatul şi admiratul inelului.
pînă aici a dus Buru povestea, apoi a plecat acasă cu o floare galbenă în păr, după o zi cu trăiri multiple şi treziri încă uimitoare. mi-ar fi plăcut să avem cheia cu care să întrăm la expoziţia aceea, să micşorăm luminile, să ne întindem pe podeaua alunecoasă şi să ne deschidem ochii, pariind libertatea noastră pe umbrele pereţilor.
mă întreb, în povestea noastră cu letiera ce ar fi ajuns pe altă masă, la un el şi o ea, ce s-ar fi întîmplat dacă inelul nu i s-ar fi potrivit? dar dacă i s-ar fi potrivit la fix? şi mai ales, de ce nu l-am pus într-un final în lapte?
e prea tîrziu, însă. ne dorim alte lucruri deja.

P.S. : la un moment dat lui Buru îi crescuse în locul nasului o trompă de elefant. era haioasă, mă tem însă că oamenii nu ar fi înţeles, de asta a dat-o jos, ascunzînd-o în buzunar.

joi, 1 iulie 2010

umbrelă vs. cafea

m-a plouat ieri, din cauza cafelei, am lăsat umbrela acasă, nu aveam cum să le echilibrez pe amîndouă. şi de asta m-au gîdilat picăturile pînă la coaste, între două staţii de tramvai peste care se aruncau găleţi cu apă, a trebuit să pun haine de împrumut pe mine şi să agăţ bluza, fusta şi ciorapii pe umeraşe agăţate de clanţele uşilor. părul a stat umed mult timp, nu am avut ce-i face, însă pe seară corzile mele vocale au răguşit şi acum locuieşte acolo un pui de arici, pe care îl tot ademenesc cu miere şi propolis, deşi bănuiesc că i-ar plăcea mai mult un castravete murat.
am intrat la apă, cred. mă duc să-mi măsor genele şi gîndurile. sint un pic îngrijorată. din somn nu a rămas decît un umăr de pijama.

după melci albaştri

" Era un pietroi galben cu crăpături lucioase, pe care îl linse ca să vadă dacă era la fel de bun la gust pe cît părea. Mda. Bunicel gust. Pămîntul îi scîrţîia între dinţi. Dar într-o scobitură a pietrei era lipit un melc mic, galben şi el. Îl privi lung.
- Ăsta nu e bun, zise Citroen. Poţi să-l mănînci, dacă vrei, dar nu e un melc bun de mîncat. Sunt buni melcii albaştri care te fac să zbori.
- Există şi albaştri? întrebă Noel.
- Da, zise Citroen."

Boris Vian- Smulgătorul de inimi