duminică, 11 iulie 2010

petice cusute cu aţă roşie

Degetele împrăştie miros de tutun, le apropii de nas şi le inspir aroma amăruie şi plăcută. Sunt un pic ameţită,recunosc, am băut vin închis la culoare, deşi, dacă mă gîndesc mai bine, mi se face doar somn, cuvintele se aleargă pînă dispar.
Ce bine ar fi fost să ajung acasă şi să te găsesc dormind, să umblu uşor călcînd pe vîrfuri, să nu mă simţi şi să mă apropii cu tot trupul de tine, să-mi sprijin capul de spatele tău şi să te simt aici, lîngă mine, concret şi palpabil. Apoi, după această iniţială senzaţie, să mă desprind, să-ţi întorc spatele şi să adorm încruntată şi bătăioasă, ca şi atunci cînd nu te aveam lîngă mine.
Cearceaful îmi pare tare alb, tălpile mă dor de la tocurile de ieri, îmi ciocăne trei pitici prin cap, e poate prea devreme pentru somn, dar e deja aici, mă învăluie cu întregul, în odihnitoarele şi ignorantele lui nenumărate suprafeţe.


Cerul se face tot mai gri şi norii se deplasează pe suprafaţa ferestrei după un model complicat al unui joc neinventat, ţigara aproape că se consumă în singurătate, doar fumul îmi alintă degetele, se împleticesc voci din spate, nu ştiu dacă le aud cum trebuie, la un moment dat cineva cîntă dintr-o muzicuţă verde şi mă trage în afara perimetrului de cer în care eu eram un sunet, cel mai subţire, din acel cîntec neexperimentat.


Cu toată tristeţea şi greutatea nefirescului în care mă gasesc tot mai des, nimic nu mi s-ar fi părut mai natural să te întîlnesc în aglomeraţie, aproape că-ţi ghiceam degetele prin mulţime, orbecăind după particule de cuvinte netransmise, rămase prin pahare, cărţi sau în noi, în desişurile în care ne metamorfozăm cînd ne aleargă cu sete dorul de altfel.


Nu ştiu cum să vă aleg, cuvintelor, să spuneţi, doar trei-patru dintre voi, tot ce nu poate fi spus. poate sunt de vină, într-o ordine aleatoare, absinthul, mirosul puternic de scorţişoară, tapetul în culori şterse cu palma, scaunele atît de frumos tapiţate, tavanul din cărămizi.


Mi-am început dimineaţa cu o conversaţie matinală, dar nu mai puţin filosofică, cu o combinaţie de stimulare cofeinizată cel puţin ciudată, şi cu o nuvelă în care Boris Vian, vorbeşte, cu nonşalanţă şi naturaleţe, despre bucăţi de oameni.


Am senzaţia că m-am împiedicat de ceva vreme şi tot aştept. Şi tare mult aş vrea să te pot suna din cînd în cînd, doar să-ţi spun că nu-mi e bine nicicum.

2 comentarii:

Verde Ursuz spunea...

si totusi, cand facem asta, ne pare rau. am calcat pe-un principiu de-al nostru, incapatanat. nu stiu altii cum sunt, eu ma framant mereu in mine. pentru multe si pentru nimic. pentru ca uneori nu vad ca ce mie mi se pare mult, e doar nimic in realitate.

zenobia spunea...

verde ursuz, cîtă dreptate ai! dacă am fi pîini, cred că am proveni dintr-o cocă foarte bine frămîntată:)