sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Se lovesc în cele mai nepotrivite moduri toate linguriţele din acelaşi sertar pe care îl tot deschid de foarte mult timp, formând simfonii alunecoase sau chiar zdrenţuroase, când îmi doresc să am părul lung-lung, să-l înnod sub bărbie, după ce l-am rotit de câteva ori în jurul urechilor.
Uneori îmi pare că au să ţâşnească pe fereastră, cu toatele, plutind iniţial în aerul înfrigurat,pentru ca apoi să se lovească de caldarâm într-un pocnet scurt şi plin, aşa cum mai cad castanele din când în când.
Cele ce folosesc drept instrument de măsurare a râsului provocat de mirodenii au calitatea de a fi folosite drept ceasuri, doar strănută, egal şi indiferent, din sfert în sfert de oră, aşa că se poate afla cu uşurinţă timpul petrecut în bucătărie. Linguriţele împopoţonate şi un pic cu coada pe sus sunt cele ce formează grupul intact şi exclusivist al dulceţilor şi cremelor de ciocolată.
Iaurtul are rezervată o linguriţă-girafă, cu gât alunecos din aluminiu, despre care se vorbeşte totuşi în şoaptă, înălţimea nu asigură şi calitatea auzului sau lipsa acestuia. Cu toate astea, linguriţei lunguieţe îi place să privească de sus,ştie că numai aşa poate fi ea folosită în borcanele mai mari.
Cuvintele despre linguriţe au prins viaţă singure, căci mâinile au scris fără impuls mental, mai degrabă sub efectul somnolent al oboselii ce şi-a îmbrăcat deja pijamaua.
Linguriţa din cana cu ceai doarme şi ea, e aburită şi probabil visează câmpuri de sânziene.

miercuri, 24 noiembrie 2010

scrisoare pentru Maria. cea triunghiulară.

Maria, încerc să văd cum trebuie, însa niciun punct nu-mi ofera posibilitatea de a înţelege tendinţa ta permanentă de a fixa în piuneze. Dorinţa nu e o senzaţie constantă, de-ar fi aşa nu am mai judeca. Poate că ai dreptate pe moment, dar nu alungi constatarea peste ce nu şti.
Întorc paginile astea pline de notiuni certe aşa cum aş jumuli penele unui porumbel tărcat. Sună ceva în tine, ce e? Vrei să vii să ne batem cu perne, Maria? Să (ne) închidem cu totul, ferestre şi uşi, să bem numai vin roşu şi să ne tremure măinile. Ce-s prostiile astea?
Ai carne, şi oase, şi praf de stele pe undeva ascuns, iar uneori mesteci vişine şi aduni sâmburii în borcane, sperând că au să crească castani, cu fructele lor lucioase ce habar nu au să fie altceva în afară de pocnitori.
Spui că devii sentimental subiectivă de parcă tocmai ai aflat că suferi de o boală incurabilă, în loc să-ti aduni firele la un loc, să le legi prin noduri simple, să tuni şi să fulgeri din priviri, asemenea momentului scurt de azi, nu vezi, uneori eşti asemenea cerului?
Adormi, Maria, eu scriu în continuare furnici pe spinarea ta.

tehnici de substituţie

Cutia metalică scrâşnise ascuţit, probabil pala de aer fusese suficient de puternică pentru a determina o rotire scurtă a cheiţei, dar niciunul din cei prezenţi nu a putut găsi justificare si pentru deplasarea sa pe suprafaţa biroului,descriind trasee cumva eliptice, în timp ce notele muzicale se desfăşurau conform inscriptionării din fabrică, pe un ritm uşor de memorat, chiar vesel.
Cineva sugeră, după ce spaima încetă să le manevreze nemişcarea, că poate de vină sunt chiar caii pictaţi pe ea. Dar chiar şi aşa, caii formează un carusel, deci nici măcar în imaginar nu sunt reali.
Tocmai, continuă altcineva, mergând precar pe această idee ce-i abătea de la încă prezentele şi inexplicabilele mişcări ale cutiei. Tocmai acest lucru, în aparenţă imposibil, al concretului în sacru, anulează orice fir logic.
Şi tocmai de-asta, caii pot tropăi şi pot pune în mişcare cutia, iar dacă aveau să deschidă mai bine urechile puteau auzi chiar nechezatul fremătat şi forfecarea cozilor în aer.
Nu se mai mira,deci, nimeni.
Se bucurau,doar, că nu-s singuri, nu or fi nevoiţi apoi să tacă, ajungând să se îndoiască, apoi chiar să se convingă de inexistenţa acestei întâmplări.
Mult timp continuă mersul cailor, chiar şi după oprirea muzicii, chiar şi după ce toţi se treziseră din somn şi se grăbiseră să plece, atât de neatenţi la inefabila mişcare a cailor pictaţi în albastru deschis.

marți, 23 noiembrie 2010

recompuneri

Am plecat în grabă, lăsând periuţa de dinţi pe chiuvetă şi nu în suportul ei, hainele încercate aruncate de-a valma peste patul nefăcut, cu lucrurile îndesate într-o geantă neîncăpătoare, pentru a mă linişti când am dat cu nasul de aerul neaşteptat de rece. Mă aştepta zâmbind, şi am trăit, greu de descris, o scenă de film, eu oprindu-mă la mijlocul drumului, fascinată şi în acelaşi timp mirată de aerul ei depărtat şi de zâmbetul calm ce o făcea să pară o iluzie, a întors capul şi m-a văzut, revenind, pe jumătate, la locul şi timpul întâlnirii, deşi a mers doar o parte din ea alături de mine, pe la cele trei teatre şi mica librărie, în care am găsit, atât de neaşteptat, „Joia dulce”, cu o copertă de galben stins, şi-am luat-o şi-apoi nu am mai putut privi nicio altă carte, a fost momentul ei şi atât, poate şi pentru gustul reamintit, de orele de română ce aveau , de fiecare dată, leitmotivul „întrebări?comentarii?” şi acele compuneri scrise cu stiloul negru, atât de elaborate şi minuţioase, acoperind, pe lângă paginile dictate, şi, răzleţ, idei proprii, apoi nota şi evaluarea foarte succintă a domnului profesor, de câte ori nu am vrut să-l pot trage de mânecă, să ne spună ce gândeşte cu adevărat.
Apoi, brusc, a plouat. Şi atât, nimic mai mult, un sunet de clopot, o alarmă, un scrâşnet din dinţi, o frână nervoasă, un bombănit şuierător, pentru ca apoi calmul şi semistaticul să revină în matcă, aproape am putea spune, cu siguranţă, ni s-a părut, tuturor.
Mergem la teatru,deci.
Oraşul a fost liniştit azi, pe străduţele centrale. Un restaurant cochet cu perdeluţe haioase şi ghivece cu flori la intrare,o cafenea nouă cu pereţi stivuiţi cu cărţi şi cuvinte pariziene inscripţionate, iar între ele, anacronice, faţadele distruse, obosite şi atât de trist frumoase, cu balcoanele din fier vopsit în roşu , cu geamuri sparte şi camere bănuit locuite de oameni prezenţi şi trecuţi, şi lacătele uşilor, şi bucăţile de carton ce acopereau fostele vitrine, şi ierburile crescute printre crăpături, şi cerul gri asemenea unei haine ce pare să ne cuprindă pe toţi.
Agenţia de turism avea multe foi cu oferte, cu pachete pentru sărbatori şi chiar pentru primăvara anului viitor, dar şi eu şi ea ne gândeam la locaţii ce nu se regăseau, din păcate, pe colile imprimate cu poze colorate.
Am jucat un joc, timp de trei zile, cu V. După stop joc, fiecare din noi a scris câte o frază cu cele cinci cuvinte-cheie. Iată-le:
Eu : „ Tulburător, aş spune, din inerţia plutitoare a embrionului s-a desprins un iz acrilic, iar eu, eu priveam sub efectul mut al antiendorfinelor.”
V.: „ Deşi au să se oprească înainte ca pătrunderea acrilică să aibe loc, antiendorfinele au fost propulsate înainte de propria lor inerţie acumulată în veacurile de accelerare catre embrionul inert, îmbrăcându-l în lichidul seminal, tulburător de clar, în lumina orbitoare a sfârşitului.”
Să mă trezesc, îmi tot spun, e aproape seară şi eu tot deraiez.

căderea mascată a straturilor

Ce puţină lumină are ziua aceasta. Din forţa şi expunerea zilelor trecute probabil că atât mai e acum,pur şi simplu. resursele sunt epuizate, se drămuiesc luminile aşa cum obişnuiau sau obişnuiesc încă oamenii săraci să-şi împartă mâncarea. Amorţeala dezorientată nu face decât să ne ducă într-un punct asemănător ameţelii produse de prea multă culoare, ne mulăm stările pe muchia vremii şi ce ne mai vine să stăm sub pled toată ziua, sau cel puţin mie, asta îmi vine să fac. Să stau, să citesc, să citesc, şi să citesc. E reconfortantă evadarea atât de facilă şi complexă, evadare de care mă bucur de fiecare dată altfel, căci sub paravanul cuvintelor stă iluzia vieţii, însă iluzia aceasta se proiectează mult mai intens decât întâmplările reale, deşi dacă stau şi mă gândesc, până la urmă, timpul pe care îl petrec citind se numeşte tot viaţă,chiar şi când analizăm gesturi, priviri, relaţii, viaţa însăşi, nu facem decât să trăim.
Cafeaua se bea azi dintr-o cană-cupă, albastră. Are multe de trezit,somnul a fost puţin, m-a prins ora trei dimineaţa citind. Îmi amintesc că mai demult i-am spus unui om, ce mi-a fost foarte drag, că nu am cum să-l cunosc niciodată cu adevărat, deoarece asta ar presupune să îl caut în toţi oamenii anteriori şi actuali, atât de mult îşi împărţea din ceea ce era. Iar pe mine, probabil, dacă va vrea cineva să mă caute, va trebui să o facă prin paginile răsfoite, sub unele cuvinte, intrinsec am lăsat acolo revelaţii şi linişti, deopotrivă.
E puţină lumina zilei ăsteia. De asta nu am să o las nedescoperită.
Tranzitul se face,evident, din ce în ce mai uşor. Nu aş fi vrut să fie aşa, dar nu mai am cum mă împotrivi. Va fi o vreme, poate, când voi reveni.

mărturisire

Credeam ca vrei să ştii,pe la prânz mi-a venit o idee, nu mai ştiu despre ce era vorba,dar m-a făcut să zâmbesc pentru o clipă,aveam să ajung acasă şi să scriu despre ea, demult nu mi se mai ivise un personaj în calea cuvintelor. Apoi,am uitat,pur şi simplu, sau nu, senzaţia nu e aceasta, e ca şi cum parcă nici nu ar fi existat de fapt gândul, nici conturarea începutului, nici trăsăturile fugare ale acelui om. Poate ar trebui să port prin buzunare mici foi de post-it pe care să scriu, în fugă, măcar un cuvânt de care să mă pot lega apoi, în jurul căruia subiectul să poată coagula, chiar dacă nu în acelaşi compus derulat,rapid, în momentul iniţial.
Dimineaţa şi-a deschis ochii un pic învolburaţi în rânduri de carte nouă, din care frumuseţea scrisului şi a simplităţii perceperii şirului cristalin au ieşit repede la suprafaţă, în ciuda exasperantelor claxoane şi a mirosului deja pătruns în haine,de umed şi stătut. M. Yourcenar alungeşte sensurile în spaţii atipice, ce respiră totuşi familiar. Asemenea fumului de ţigară ce ţine morţiş să rămână impregnat pe piele,asemenea lucrurilor de care te ataşezi, deşi nu-s lucruri mari, o pană de porumbel culeasă de pe jos, un semn de carte sau o felicitare scrisă cu drag.
Îmi e frică de mine şi de ce se ascunde acolo, în spaţiul semi-obscur pe care îl ignor din ce în ce mai conştient, poate că asta e fantoma ce mă împiedică de fapt să scriu dincolo de interpretarea şi jocul pe care le presupune acest act. Mi-am ridicat multe faţade, şi mult timp am crezut că asta vine din frica de oameni, din conştientizarea fragilului pe care îl aduce orice relaţie inter-umană, echilibrul acela strâmb al unui scrânciob mereu în ezitare. În schimb, o scurtă dar intensă analiză nu a înregistrat decât că aceste ziduri, mai dese şi mai înalte, nu au fost proiectate decât pentru a mă îndepărta pe mine de mine,pentru a nu fi nevoie, nicicând să răspund cu adevărat unor întrebări.
De asta poate nici nu-mi aduc aminte ideea, şi-mi pare rău, am sentimentul că ar fi ieşit o poveste frumoasă, de asta, într-o zi, fantomele vor înghiţi zidurile fărămiţate. Într-o zi voi scrie şi atât.

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Mie îmi place berea neagră,din mai multe motive. E ca şi cum aş bea bere cu cafea, o cafea spumoasă aşa cum nu-mi iese niciodată, aproape de structura fină a frişcăi,plus că nu e albă, ci are nuanţa aceea de cremă de zahăr ars, plus că e amăruie şi rămâne mult timp prietenă cu papilele gustative. Are culoare misterioasă, necaracteristică berii, şi se potriveşte atât de bine cu încâlcitul fum de ţigară ce formează un fel de perdea diafană prin care palmelor le vine să danseze pentru a se face înţelese.
Berea neagră e şi mai tare, dar nu-ţi dai seama de asta de la început, e doar gustul de chinină ce poate unora le displace, acel alcaloid extras dintr-un arbore, medicament pentru tratarea malariei şi a stărilor febrile, chinină despre care ştim doar din romanele de aventuri, cu piraţi şi comori ascunse.
Berea neagră e cea care mă îndeamnă pe mine la rostogolirea cuvintelor şi a ideilor cu fuste din multe straturi, care, pe măsura creşterii vitezei de învârtire, dezvăluie din ce în ce mai multe detalii, iar ameţeala înroşeşte obrajii şi intensifică debitul verbal, iar lucrurile capătă noţiuni nebănuite, în timp ce restul se rezumă la gânduri,spaţii aleatoare şi identităţi diferite, despre care e interzis să vorbeşti prin cuvinte sau gesturi, doar privirile capătă,de-acum,acest privilegiu.

vineri, 19 noiembrie 2010

gânduri insomniace

Tu dormeai din ce în ce mai mult, eu călcam din ce în ce mai uşor cu tălpile goale împrejurul saltelei albe, cu cât dormeai mai mult cu atât deveneau mai largi cercurile paşilor mei. Aş fi încercat să te trezesc, dar nu avea rost, aveai nevoie de odihnă şi amândoi ştiam că va fi un proces lung. Nu puteam deschide nici măcar un pic fereastra, macaralele lucrau continuu, când nu erau ele, erau pescăruşii cu ciocurile pline de sunete ascuţite, de asta zilele se umpluseră de aer stătut şi suprasaturat de sentimentele mele de frustrare că nu am să te mai văd deschzând pleoapele şi cerându-mi o cafea. Purtam o cămaşă de-a ta, cadrilată, abia îmi ajungea până la genunchi, iar într-o zi au prins bucăţi din ea să cadă, la fiecare tresărire mai nedumerită a inimii mai cădea şi câte un pătrat de material. În fiecare dimineaţă făceam cafea, fără zahăr şi fără lapte, o aşezam lângă saltea şi speram să zâmbeşti chiar şi aşa, dormind, aveam nevoie să cred că într-un fel tu ştii că eu sunt aici şi te aştept.
Nu m-am gândit niciodată la cum ar fi fără tine. Erau toate legate împrejurul trupului tău static, cărţile, visele, cuvintele, tentativele de a rupe bariere şi da, iubirea, asemenea unui carusel în care mă învârt permanent de când te-am cunoscut. Apoi, într-o zi, au batut la uşă nişte oameni şi au spus că ar trebui să ies de aici, să iau aer, sunt palidă şi nu am să-ti fiu de niciun folos atunci când te vei trezi. Nu am vrut să plec, dar au minţit că asta ai vrea şi tu pentru mine, nu am ştiut ce să mai cred, i-am lăsat să mă ia de pe umeri, dar imediat cum am pus piciorul peste prag am fost sigură că nu asta e soluţia, pentru niciunul din noi. Era, însă prea târziu, închiseseră uşa cu cheia şi o pusesera în buzunarul costumelor. I-am întrebat dacă lăsaseră pe cineva cu tine, dar nu au răspuns, m-au dus într-o cameră cu pereţi albi şi au spus să mă odihnesc.
Îmi lipseşti, acum îmi trec zilele într-un alb imaculat, hainele, pereţii, lumina, oamenii, toţi sunt albi. Nu pot să dorm, ştiu că o faci tu şi pentru mine.

desenează-ţi aripile

Georgica Mărgica mi-a dăruit aseară, purtând noii ei pantofiori roşii, o carte, o carte pentru copii , cu puţine cuvinte şi multe ilustraţii, pe care am răsfoit-o repejor în gangul semi-luminat , încercând să-mi maschez emoţia unui asemenea gest. Povestea începe,firesc, cu un copil ce desenează pe-o foaie de matematică un înger, unul mai atipic am putea afirma, cu ghemuri încâlcite pe post de codiţe, cu ochi-peşte, dresuri dungate şi rochiţă înflorată. Ei bine, însă, îngerului îi lipsesc aripile, pe care şi le cere singur, însă îl roagă pe copil să nu fie din cele clasice, cu pene, deoarece sunt incomode şi, de asemenea, nu se mai poartă.
Copilul ia culoarea albastru şi desenează aripi cu valuri înspumate,crabi,scoici şi steluţe de mare. Creionul verde împleteşte fire de iarbă cu păpădii, gâze şi lăcuste, soarele se face panglici în vârful galbenului, iar după ce le încearcă şi pe acestea îngerul primeşte pentru probă aripi din crengi înflorate, o minunăţie a culorilor vesele şi a petalelor,sepalelor,caliciilor şi păsărilor cu pene înfoiate. Vine şi rândul fulgilor de zăpadă, dar parcă îngerul tot nu-şi găseşte aripile potrivite, aşa că copilul îi creionează umbrele mâinilor sale şi literele alfabetului. La sfârşit, singura idee care îi rămâne este aceea de a confecţiona nişte aripi din hârtie albă cărora la adaugă, pur şi simplu , nişte pistrui.
Iar îngerul îl ia în braţe şi zboară amândoi, cu aripile cele noi şi pistruiate.
Cumva, povestea m-a dus cu gândul la (in)existenţa aripilor fiecăruia dintre noi. Cred că mulţi le-am tăiat încă înainte de a le cunoaşte , pentru că nu am ştiut să fim altfel fără sentimentul de excludere. Şi mai mulţi le ţinem ascunse bine, legate strâns de spinare şi camuflate de haine, uităm de ele şi cu greu ne dezbrăcăm în faţa celui apropiat, pentru a-l lăsa să vadă cum arată şi ce putem face cu ele. Puţini oameni le folosesc să zboare, sub toate înfăţişările pe care le poartă acest cuvânt,iar pe aceşti oameni aş vrea să îi întreb cum se capătă simplitatea acestui gest, uşurinţa de a părea totul firesc şi clar.
Da, asta aş întreba eu, cu aripile agăţate pe un umeraş.

invizibilele înfăţişări umane

Mi s-au crăpat buricele degetelor şi-au prins să picure, printre crăpăturile epidermei, cuvinte deşirate, asemenea ciorapului de lână agăţat de vreun colţ de mobilă ,cuvinte în care mă uit cu un telescop special, iar ele îşi tot schimbă înfăţişările, asemenea unui cameleon, şi tot încerc să le creionez contururile, dar cum se pune pe hârtie sensul bun pe care simţi că l-ai descoperit azi, întâmplător, în timp ce stăteai pe un al treilea scaun de pe al patrulea rând, stăteai cuminte şi ascultai,iar vocile şi fumul erau foiţe de ceapă sau cutii din ce în ce mai mici,tot ieşind una din alta;apoi a venit dedublarea,şi cealaltă tu se cocoţase pe unghiul stâng al ecranului şi privea cu ochii întredeschişi mulţimea, chiar de n-ai fi fost a ei tot te-ar fi observat,habar nu ai nici acum să bei bere fără să facă spumă,stai niţel strâmb pe scaun şi ai o mină serioasă, deşi de pe scenă se spun glume,improvizate chiar original. Tu eşti tot tu, dar nu poţi ghici, nu din poziţia aceea, de ce cealaltă nu este atentă şi cum pare să se estompeze, probabil că şotronul i-a atras iar mintea în cochilia aia vopsită de curând în dungi vişinii peste fondul verde, de unde proiectează mici oameni din plastilină cu picioare-ventuze, care să se lipească de fiecare gând al oamenilor mari şi să le măsoare schimbările până se transformă în cuvinte.
Tu,cealaltă tu, amândouă sau mai multe,e timpul să lăsaţi jocul la o parte,s-a făcut târziu, toţi ceilalţi au plecat,cuvintele îşi întind compoziţia pe jos, seamănă cu nişte amprente necunoscute,rotindu-se fără niciun sens pe podea.

joi, 18 noiembrie 2010

adaptarea vremii la stare

Se face din ce în ce mai frig,ai observat? Mie îmi pare bine, am să ies afară şi n-am să mă mai simt vinovată pentru starea mea de plictis în timp ce soarele scoate oamenii în pacuri. De-aş fi mers măcar la mare, acolo nu te întreabă nimeni de ce zâmbeşti strâmb, de ce nu vorbeşti mai mult, de ce stai, fără să aştepţi nimic, privind doar întinsul apelor pe care ţi-l imaginezi de-un verde rece, ca de cleştar, şi calm, asemenea unei oglinzi nesfârşite.
Se face din ce în ce mai frig şi mai urât, se estompează galbenul , şi roşiaticul, şi portocaliul, li s-au descusut fire şi ne-au pătruns printre neuroni, iar culorile astea ne-au îmbătat, făcându-ne molatici, semistatici şi permanent obosiţi. Au să se fărâmiţeze frunzele şi au să ajungă pulbere, iar particulele fine vor sfârşi pe talpa pantofilor, apoi în case, de unde îi vor culege tălpile goale, fiind absorbite iar pe dinăuntru, aşa că nu te speria dacă vom dormi în continuare mai mult.
Se face din ce în ce mai frig. Aseară ai visat că cineva ţi-a jupuit pielea şi-a pus-o la uscat, pentru ca apoi să o umple cu pietre şi s-o pună de veghe într-un lan de maci, să nu se extragă prea mult opiu din ei. Iar oasele, le-a adunat pe toate într-un morman şi le-a măcinat rând pe rând, de nu mai ştiai apoi ce-au fost, grâu sau oase, se făcuseră praf alb şi puţin dens, care a rămas locului, cu toată suflarea vânturilor.
Ai deschis ochii, ai derulat prepararea cafelelor apoase,răsfoitul leneş şi inutil al cărţilor gr(o)ase, dezmembrarea gândurilor în cuvinte cu principii amare, pipăitul pielii din ce în ce mai străvezie, se face din ce în ce mai frig,crezi că va ploua azi?

miercuri, 17 noiembrie 2010

Deci ăsta este sunetul ce defineşte cam tot ce simţi în ultimul timp, nu? Inerţia, indiferenţa, staticul, toate converg şi ajung în acelaşi punct de unde nu ai pornit niciodată, doar ai întors vârfurile picioarelor şi ai aşteptat un impuls, un pocnet lăuntric să te împingă spre tot ce nu ştii că vrei să faci, cu toate că liniştea era din ce în ce mai densă, iar sunetul nu se auzea mai deloc, doar un timpan foarte fin ar fi găsit de undeva de departe cum o picătură de apă loveşte o ţeavă ruginită.
Ăsta este sunetul, e sec, ca atunci când spargi o nucă şi miezul e stricat şi-ţi plimbi degetele pe marginile cojilor, obişnuiai să le umpli cu plastelină şi să faci bărcuţe la orele de lucru manual.
Se făcea că e noiembrie, pe la mijloc aşa, iar trunchiurile de copac se goliseră de frunze şi păsări, păreau doar stâlpi negri şi drepţi, obişnuiam să râdem de ei în dimineţile în care soarele ne ameţea şi ne închipuiam zăpadă şi şoşoni groşi în timp ce ronţăiam biscuiţi cu dulceaţă de vişine, voiam să ne fie frig şi să scoatem aburi albi pe gurile roşii, să împrumutăm unul de la celălalt fulare şi mănuşi.
E doar linişte aici, filmul mut se derulează înapoia ecranului, iar sunetul e acoperit de perne, imaginile se răstoarnă şi nasurile noastre sunt roşii doar din cauza clovnilor, chiar e noiembrie, dar copacii au braţe, unii încă frunze şi ciori, iar soarele nu pare să închidă niciun ochi, cercurile se strâng precum curelele pe talii din ce în ce mai înguste, sunetul are să crape şi nu se va mai auzi nimic. Doar ţipătul.
De-ar fi numai, un ritual simplu, scris pe-o bucată de hârtie mototolită, apoi legată cu aţă roşie şi aruncată de-a dura pe străduţele înguste şi prost pavate, prin care casele au culoare lungi, întunecate şi pereţi râncezi, imprimaţi cu umezeală şi amintiri-fuioare. Atât , vreau să fiu lăcusta despre care vorbeai şi să fiu surdă, să ne batem cu perne la miezul nopţii şi să alungăm demonii prin zgomotul sec al lacătelor încuiate.
Să nu mai ajungă la mine niciun zgomot, mai ales cel al paşilor tăi, călcând indiferent şi absent, mai ales al paginilor întorcându-se la fel de palide de pe o parte pe alta, mai ales al gesturilor prost interpretate, mai ales al golului prost umplut cu paie atât de sensibile la scăpăratul unui chibrit.
Echilibru, despre asta ar trebui să înveţi, şi nu să stai aşa, nemişcată, pe când soarele miroase a mare şi pescăruşii tot nu au învăţat tăcerea, întinde linii paralele şi pune-ţi tălpile pe ele, ai să cazi şi ai să juleşti nedumeririle, dar ce treabă mai au ele, sensul e unul şi e drept?
Dimineţile sunt din ce în ce mai zbârcite, iar în mine e din ce în ce mai mult loc de cufundat, mă fac din ce în ce mai mică, asemenea păpuşilor ruseşti, ce este evident nu este sincer, iar ce este sincer nu poate fi văzut, şi nu este un cerc vicios, ci doar naturaleţea cu care unele lucruri pur şi simplu se întâmplă, nu ai cum le opri când ele sunt, cumva, independente de tine.
Astupă-mi urechile cu fire de iarbă lunguieţe, de-acum totul se va auzi mai încet.


marți, 16 noiembrie 2010

păsăreasca poveste a unor piese de joc nerecunoscute

frumuseţea e dincolo de gratii,în spatele lor

„ să te sărut în cel mai umil loc”, aşa spune el, de sub pălăria un pic prea mare şi din spatele dungilor pictate pe faţă în alb şi negru, imitând zăbrelele în spatele cărora are să se întoarcă, dar acum stă pe scenă şi noi îl privim şi are o voce veche, blândă şi aspră, cu care spune cuvinte simple, pe care le ştie poate fără să ştie să citească, şi-mi vine să mă fac melc pe scaunul meu, cum spune omul ăsta „ să te sărut în cel mai umil loc”? ca şi cum ar cere numai o cană cu apă şi are ochii trişti şi piele zbârcită, dar simte, simte ce spune, şi o spune ca pe o rugă, iar literele se leagă firesc, aşa cum noi, cei liberi, nu ştim să rostim fără să asociem interpretări şi glume.
Nu vreau să tacă, e magia simplă a omului ce vorbeşte fără mască, cu toate că poartă una, a omului ce nu joacă niciun rol, deşi stă pe o scenă şi prezintă un spectacol, e tristeţea şi frumuseţea, desprinse blând din sufletul unui om pe care poate nimeni, niciodată nu l-a întrebat ce simte.
„să te sărut în cel mai umil loc”, dacă aş ştii numai cum.

dialogul neînchipuit pe viitor poveste

Senzaţia acestor zile, trecutul palmelor peste ochi pentru a ispiti reinventarea,fuga falsă din concret,toate astea au fost spuse tăcând scriind, imaginar sau nu de pe marginea unui şotron încă proiect :
Tu cu ce te-ai încălţat azi?
Vechii adidaşi fără secrete şi mister.
Depinde cu ce urechi îi asculţi.
Nu. Deja sunt asimilaţi, uniţi de mine cu miliarde de căi şerpuite fără dimensiune sau masă,prin care informaţia se transmite instantaneu. Nu îi ascult. Îi simt.
Asta nu-ţi dă, totuşi, dreptul de a-i goli de mister. Am mâncat o frunză pârlită, am aruncat însă nervurile.
Păcat. Sunt cele mai crocante. Nu le-ai dat nici măcar o şansă? Momentan e verde şi albastru închis cu puţin alb. Dar se vor transforma în culori calde neomogene în curând.
Eu am văzut azi nişte lumini grase şi imense care au devenit repede peşti pe sub pleoape, dar şi nişte lumini subţiri, sunete de vioară.
Peştii de lumină.
Cu oase translucide şi fragile.
Acum oasele au devenit opace şi greţoase. Nu mai îmi pasă de ele. Nu mai transmit nimic. Sunt futile.

marți, 9 noiembrie 2010

Da,putea să o cheme şi Ana, şi ce-i cu asta? Dacă privea în urmă, pe firul apos al botezurilor anterioare,numele ei întreg era nespus încă.
Aseară se numise Olive, şi stătuse cuminte pe scaunul pluşat, ascultând, cu simţurile căscându-şi ochii şi gurile, un acordeon verde,o teremină şi un fierăstrău viu, iar omul cu faţa vopsită mieuna, alteori păsărea, alteori plângea, din când în când mai şi blestema. Olive vrusese atunci să fie clapa unui pian, sau mai bine un zimţ al fierăstrăului, trup tremurând ameţitor. Când îşi dăduse rochia violet jos, căzuse şi Olive, asemenea unui sâmbure de măslină aruncat pe farfurie;urechile, doar, mai miroseau umbros a vrăji.
Ana e o prescurtare, o scurtare a unei definiri permanente, un capăt al unui joc nou instituit, în care cuvântul clochard e la ordinea zilei, iar nouă ne place să ne privim oglinzile de sub şepcile cu cozoroace. Muzica alunecă senzual printre dinţi sticloşi , iar limbile se strecoară asemenea unui şarpe flămând, plimbându-şi corpul prin „r” şi „v”.
Doamne, dar câte doruri puteau să încapâ în fiecare nume cârpit de aceste patru mâini şi câte falduri de lumină îşi închiseseră obloanele când ele trecuseră, întâmplător, pe acolo?
Scormonesc, prin asperităţile ierburilor otrăvitoare, ele două, ea şi ea, încă Ana şi Poda.

vineri, 5 noiembrie 2010

that old feeling

Iar ciorile. Au acoperit soarele prin cârdul lor croncănitor, acum paralizează până şi zgomotul unei bormaşini ce vine din peretele vecin, iar ele se apropie, inevitabil, vor lovi betoanele şi poate primele vor muri, sângerând, călcate pe aripi de paşi nepăsători, dar următoarele, cele de pe la mijlocul roiului, vor pătrunde aici, unde becul iar nu se hotărăşte şi proiectează deocamdată doar această lumină gălbuie din care umbrele devin diforme şi somnul sapă spre încetinirea gesturilor şi a cuvintelor.
Iar ciorile. Iar glasurile lor peste felinare şi albastru, iar cântecul acesta funebru şi alarma internă ce pare să spună „fugi!”. Acelaşi scenariu de pe aceleaşi foi, şi cu toate ştersăturile gumei şi ale pastei corectoare, ciorile au să vină în orice context, întunecând orizontul şi copacii, unii încă vii prin frunzele aprinse.
Iar tu. Dând târcoale uitărilor sub care ţi-am scris numele, încetinind paşii şi fluierând asemenea acelor păsări blestemate când ajungi pe teritoriul meu.
Iar tu. Cu toate că nu ai voie să vorbeşti, îţi sclipesc ochii asemenea unei pojghiţe de gheaţă şi-ţi trec prin corp leoparzi înfometaţi când ştii că ciorile sunt din ce în ce mai aproape.
Iar eu. Cu o pană vărgată de porumbel şi-o cheie ruginită pentru uşi probabil inexistente şi cu singurul ritual pe care îl ştiu când vine vorba de toată această nebunie, mănânc varul de pe pereţi şi-mi smulg coastele, e numai vântul ce seamănă cu apropierea ciorilor.

track 9 - nor

Se aude din plămâni muzica bolborosind, aceleaşi sunete de maşină de tocat pe care le-ai implantat în mine doar zâmbind şi privind lanurile înalte, trăgând cu ochiul printre zăbrele la lumina ce îţi devine din ce în ce mai neştiută, ca atunci când priveşti un punct pe mare, şi nu ştii dacă e o barcă sau doar un bocanc. Are să se întâmple ceva în curând, se vor cutremura din temelii toate zidurile, şi asta numai pentru a le conştientiza prezenţa, prea ne-am obişnuit să respirăm prefăcut curat în timp ce păsările ciripesc doar în amintiri, iar demonii muncesc neostenit, doar o dată la trei zile bate clopotul pentru un minut de pauză şi se aprind lumânări pe muzica ce roade un pic din suflet şi se scurge alene, iar toporul nu face niciun zgomot când retează frânghia, iar zilele sunt ritmice deja. e dimineaţa, apoi prânzul, apoi seara, poate doar noaptea să mai respiri un pic, cu tot cu vocile ce-ţi strigă şi te cheamă, iar în curând ai să le simţi mâinile cum trag de haine, nu vei şti drumul şi totuşi vei porni pe el.
Se trezesc păpuşile din somnul lor de plastic şi veghează derularea filmului, sunetele se accentuează şi presiunea creşte , vor pocni vitrinele bibliotecii, precum şi farfuriile păstrate pentru sărbători, iar ţevile cu apă vor împroşca restul, iminente vor deveni cuvintele ce completează muzica.
Tu mi-ai dat toate astea, în noaptea jocului, când până şi minciuna era joc şi nicio regulă nu mai era, deci.Ochii tăi erau goi, am căutat cu degetele, dar s-au afundat în negrul aspru al câmpului devenit mărăcinos. E muzica pe care calc şi notele au şerpi cu clopoţei ce macină şi susură, şi totul se desfăşoară într-o biluţă de sticlă în care cineva priveşte rânjind.
Întâmplătoare sunt mesajele pe care le tot mestec, tu nu te-ai gândit la nimic când ai ales ritmurile astea, ca şi acum, când nu te întrebi nimic despre nimic, şi eu mă întreb dacă nu cumva e mai bine acolo, la tine.

miercuri, 3 noiembrie 2010

poate că

gust de rugină. uneori se întunecă brusc, oricât de multe lumini aş aprinde şi oricâte gânduri bune aş avea, uneori pare că frica are să învingă şi-are să închidă tot ce poate să fie încă. mă pricep să îndepărtez oameni, să tac , să mă încrunt, să plec, să mă mototolesc şi să strâng din pumni, dar nu pentru a schimba, ci pentru a mă resemna.iar scuza de a fi om s-a învechit, de undeva trebuie să apară o schimbare, nu? să crape toată tăcerea ce mă acoperă ca o apă neagră şi asemenea unui convalescent, să încep, prin paşi mici şi cu răbdare, să simt din nou.

dimineaţa în bucăţi

era acelaşi vis, asamblat altfel, ca şi cum uite, ceea ce spune cu adevarat mesajul este că până la urmă nu ordinea contează, atâtea nopţi la rând ţi s-a transmis acelaşi cod, numai că altfel ordonat, rupt în piese mai mici, puse într-o ordine gândită sau nu, să nu stai acum să încerci să interpretezi şi asta, important e să-ţi aduci aminte.
era episodul cu trupul tău ca de sticlă, transparent şi clar, şi cu toţii se dădeau din cale când priveau uimiţi, că-ţi lipseşte un anumit organ, inima. iar tu nu puteai să iei pe nimeni în braţe să le arăţi că, chiar şi aşa , simţi, te-ai fi fărămiţat pe loc şi n-ai fi fost decât un morman de cioburi cu irizaţii colorate.
ţi-e frică cumva să nu fie dincolo de tine puterea jocului, sau poate doar presimţi mesajul şi iminenţa lui te face să încerci negarea.
era episodul cu pisica ce ţi se înfăşurase în jurul picioarelor, asemenea unui fular în jurul gâtului, şi nu o puteai da jos, iar el îţi dăduse întâlnire şi era ultima şansă, mâine în zori avea să plece pentru atât de mult timp, iar tu nu îi spusesei încă nimic. Şi ţopăiai aşa, prin tumultul oraşului, la ora nesuferită de vârf, iar pisica dormea , atât de strict încolăcită.
e bine că acum iei cu tine peste tot un carnet şi un creion, eşti pudică şi te-ai ferit mereu să scrii în public, dar acum, ce se întâmplă, valoarea aducerii aminte, este dincolo de orice sentiment de timiditate socială.
era partea cu paharele de vin, stăteai singură la o masă rotundă, într-o incăpere mare, acaparată de fum şi voci, dar nu puteai desluşi niciun chip, şi comandasei mult vin, erau în jur de şase pahare pe masă, ai ridicat mâinile să aplauzi, urma să cânte cineva, şi încheietura ta s-a poticnit într-un pahar ciobit şi a prins să curgă sânge, să umple paharul pe jumătate golit, şi-ai zâmbit, nu era mare diferenţă de textură sau culoare.
poate că Eliade te-a învăţat semnele şi atât de facila alunecare pe alte planuri chiar în cea mai banală ipostază, poate de acolo se trage totul, cauţi să ghiceşti, să aliniezi ceva ce tocmai asta nu merită, pentru că numai dezorganizat are sens.
era episodul cu acoperişul de tablă al clădirii, nu ştii cum ajunsesei acolo, dar nu erai singură, te privea o fată cu beretă verde şi bocanci de munte, ţi-a oferit un ceai, în cană delicată de porţelan, de pe care clipea, vie, o bufniţă; iar fata asta , lângă care te aşezasei pe planul înclinat şi care mirosea a frunze arse, ţi-a spus doar atât, râzând: „ aşteaptă.”
ai să adormi la noapte şi se vor repeta, toate acestea şi atâtea altele, pe care poate le vei reda sau nu, şi poate că la un moment dat, când vei fi uitat de căutare, mesajul doar va sta scris, cu un spray colorat, pe-un perete din oraş sau pe vagonul metroului.

marți, 2 noiembrie 2010

înveliş de protecţie

ceaţa este ţipătul camuflat prin căderea fugitivă a iataganelor peste seturi de perne , şi-apoi ceaţa înfulecă oamenii,asemenea unor mici figurine din turtă dulce, şi-apoi tot ce rămâne e doar un inefabil iz de scorţişoară şi tentaţia de dezmembrare, umbra dulce a unei labirint necunoscut , şi-apoi toţi ochii se închid şi se aprind felinarele asemenea unor pupile dilatate, cu gâturi lungi din stâlpi din care cască adesea, la unison, porumbei, ciori, bufniţe, uneori chiar şi câte un om rătăcit de sine, şi-apoi se închide încă o buclă şi cineva punctează fragmentul cu punct şi virgulă, şi-apoi pantofii făr’ de picioare dansează step pe ritmuri surde în timp ce acul se învârte, adâncindu-se, în ghemotoace de vată îmbibate în albastru de metilen, şi-apoi o fată scrie în caietul de istorie o scrisoare de dragoste într-o limbă păsărească în care cea de-a treia literă trebuie să fie mereu „a”, şi-apoi se ciocnesc nenumărate clape în paharele din setul bun al bunicii, şi-apoi se rup hârtiile pentru a împacheta ce a mai rămas, resturi de degete şi gene amare, pagini dezorientate , ore deşucheate , insomnii intermitente şi alte lucruri de felul acesta, şi-apoi ceaţa e prea albă pentru a mai vedea.

luni, 1 noiembrie 2010

human nature

Privea, de undeva de sus, de la balconul deschis, trupurile trecătoare şi învălmăşite ale păpuşilor cerate, purtătoare ale unor gesturi sintetic naturale, mirosind a oameni, a vechi şi nou, şi poate din ce în ce mai puternic a aceiaşi, căci după un timp trăsăturile li se estompau, diferenţele şi particularităţile erau şterse de o mână pasageră, şi se coalizau cu toţii într-o masă compactă, uniformă,tasată sub privirile ce tocmai asta evitau, învârtindu-se pe circuite aleatorii în zadar, asemenea unei muşte ce se izbeşte de claritatea geamului pe care îl confundă cu libertatea.
Îşi pipăie membrele şi ţesuturile moi ce îi îmbracă muşchii şi oasele şi îi acoperă inima fluturândă şi gândurile ce-şi opun realităţile, căutând un capăt de care să apuce şi poate în care să-şi înfigă acid dinţii înfometaţi, lăsând sângele să se prelingă, impregnând cearceaful şi picurând aritmic pe parchetul proaspăt alunecos, numai bun pentru cursele unor soricei albi, suşa Wistar. E statică şi soarele blând îşi tot schimbă poziţia, nici ea şi nici pământul nu se învârt, au rămas cu toţii în acelaşi punct, imobil şi cert definit. În palmă are toţi bănuţii găsiţi pe stradă în zilele trecutului , despre care crezuse atunci că-i vor aduce noroc şi cărora le zâmbise, căci de pe undeva o gâdilase graba unei furnici. În curând avea să-i arunce în capul unui trecător, ce va rămâne impasibil, grăbind doar pasul. Iar ea se va întinde peste patul mototolit şi-şi va număra nesiguranţele.

omul frumos


nu o putem folosi, sper că şi înţelegi de ce. nici măcar în contextul viziunii tale reinterpretative asupra calităţilor nefolosite încă ale vechiului, nici măcar pentru simplul fapt că te leagă ceva de toate astea, nici măcar pentru că mă rogi. rămânem la planul iniţial, modele noi şi cusături directe şi simple, unghiuri, linii drepte, fără rotocoale, fără rotunjimi, fără interpretări, mergem pe stilul acesta de care am tot vorbit şi cu care am crezut că eşti de acord, de două luni de când plănuim expoziţia am crezut că ne înţelegem asupra acestor lucruri, iar tu vii acum, cu o zi înainte de deschidere şi-mi spui că vrei ca ea să fie ultima piesă prezentată, exact în forma asta, pentru că frumuseţea ei ţi se pare înduioşătoare şi complicată, şi esti sigur că, deşi în afara contextului, îşi va găsi locul cumva, poate chiar schimbată prin oamenii de care nu te îndoieşti că vor înţelege mesajul. iar eu îţi spun, prieteneşte, că eşti inconştient şi că nu sunt de acord, indiferent de argumentele pe care mi le aduci şi dincolo de o oarecare înclinaţie spre ideea ta de răbufnire şi încălcare a tiparului, şi dincolo chiar de prietenia noastră de atâţia ani, nu am cum să te susţin pentru că nu are să fie bine. nu ai cum să-i faci pe ceilalti să priceapă ce vrei tu să transmiţi, au să fie încântaţi de celelalte modele, atât de curat şi transparent lucrate, într-un stil comod şi franc, iar apoi, când palmele li se vor fi pregătit deja să aplaude, va apărea ea, peticită şi descusută şi atât de evidentă va fi diferenţa încât totul se va opaciza în minţile lor şi o vor lua ca pe un afront, ca pe o batjocură, se vor ridica şi vor pleca fără să încerce să gândească măcar, să descoasă , puţini poate vor rămâne şi asta doar pentru că o vor pune doar pe seama ta, vor spune, da, e o toană şi atât. răspunsul meu e nu.
în tot acest timp Vlad privea manechinul şi cuvintele îi treceau pe lângă ureche, omiţând realizarea unor conexiuni şi transmiterea unor semnale între sinapsele potrivite. mâine avea să fie o zi mare pentru el, vedea, abia acum, din mirosul rânced şi dezlânat, din cartonul rupt şi pătat, cum se reorganizează ideile şi se rearanjează gândurile, şi totul devine limpede, cum nu fusese niciodată. zâmbea, şi prietenul său credea că e forma de revenire la concret, dar Vlad ştia de-acum.


Sursa foto : Vlad
aşa au venit, pe rând, după somn: calmul ruperii de odihnă, resemnarea oboselii rămase undeva, adânc, nevindecată, cumva mulţumită de situarea ei îndelungată şi din ce în ce mai pregnantă undeva probabil nu prin preajma inimii, căci nu avem cum ştii ce spune inima, în cap se află de fapt centrele emotivităţii şi afectivităţii şi toate deciziile şi hotărârile noastre de-acolo pornesc şi-o iau pe traseuri mai lungi şi mai scurte, devin gânduri, apoi cuvinte, apoi se coagulează şi schimbă relaţii, privirile se luminează sau se umbresc, gesturile pierd naturaleţea sau prind aripi din pene din ce în ce mai des călcate în picioare, ridicate de pe trotuarele sparte şi dăruite; duşul cald şi tentativa inutilă de curăţare a stărilor amestecate şi suprapuse, numai crâmpeie neclare şi sufocate, incapacitatea de a înţelege după ce ordine se desfăşoară zilele noastre, atât de prost croite din materiale subţiri, strângerea din pumni peste imaginea unor femei lovite inutil , inutil , inutil , şi cuvântul acesta pluteşte deasupra apei fierbinţi în care aş vrea să mă topesc şi fără regret o spun, să dispar fără să fi existat vreodată, căci abaterea asta din ce în ce mai întâmplătoare, din ce în ce mai derizorie, traiul după definiţii stricate, valabile doar între paginile unde au fost puse, nu-mi ajunge, şi mă sufocă chiar, se cramponează tot de inutil, si eu sunt din ce în ce mai departe; mâinile tremurânde căutând cutia cu cafea, cea de rezervă, frica de a nu o găsi şi perspectiva de a trebui să pieptăn părul şi să mă îmbrac de stradă, să cobor, să salut, să cer o pungă cu cafea, să mă întorc, numai gândul mă extenua, dar am găsit-o, iar apa fierbea deja, nu mai ştiu câte linguriţe am adăugat, o voiam tare şi substitut al oricărei alte treziri interioare, apoi prima ţigară şi împrăştierea fumului în jurul paginilor hipnotizante şi acut fermecătoare, e Cortazar şi e tot, să devin minusculă şi să stau acolo, anaerobă, între pagini şi vieţi întrerupte, concentrate în momente unice, desprinse prin răzuirea cu atenţie şi grijă, e magicianul şi tristeţea vorbind din fiecare consoană mai ales, iar la a treia ţigară, apropiată foarte mult de tâmplă, fumul mi-a intrat în ochi, strecurându-se laş în spatele lentilei şi m-a făcut să plâng, chiar înaintea ultimului paragraf, pe care îl presimţeam neterminat, fidel stilului lui Cortazar, ca şi cum după ce aş fi închis cartea aş fi devenit personajul, într-o cabană solitară, ascultând muzică de Bach, scriind o scrisoare , apoi semnându-mă , apoi rămânând cu golul în priviri, asupra focului din şemineu, numai că eu eram aici, într-o bucătărie pe jumătate întunecată , plângând din cauza fumului de ţigară, sau cine ştie din ce alte motive , atâtea se pot găsi, fără întoarceri cu lupa pe dinăuntru, iar gustul pregnant amar şi uşor greţos al celor cinci ţigări fumate una după alta pătrunde în celule şi le usucă nucleul şi e abia, încă, dimineaţă.