Deci ăsta este sunetul ce defineşte cam tot ce simţi în ultimul timp, nu? Inerţia, indiferenţa, staticul, toate converg şi ajung în acelaşi punct de unde nu ai pornit niciodată, doar ai întors vârfurile picioarelor şi ai aşteptat un impuls, un pocnet lăuntric să te împingă spre tot ce nu ştii că vrei să faci, cu toate că liniştea era din ce în ce mai densă, iar sunetul nu se auzea mai deloc, doar un timpan foarte fin ar fi găsit de undeva de departe cum o picătură de apă loveşte o ţeavă ruginită.
Ăsta este sunetul, e sec, ca atunci când spargi o nucă şi miezul e stricat şi-ţi plimbi degetele pe marginile cojilor, obişnuiai să le umpli cu plastelină şi să faci bărcuţe la orele de lucru manual.
Se făcea că e noiembrie, pe la mijloc aşa, iar trunchiurile de copac se goliseră de frunze şi păsări, păreau doar stâlpi negri şi drepţi, obişnuiam să râdem de ei în dimineţile în care soarele ne ameţea şi ne închipuiam zăpadă şi şoşoni groşi în timp ce ronţăiam biscuiţi cu dulceaţă de vişine, voiam să ne fie frig şi să scoatem aburi albi pe gurile roşii, să împrumutăm unul de la celălalt fulare şi mănuşi.
E doar linişte aici, filmul mut se derulează înapoia ecranului, iar sunetul e acoperit de perne, imaginile se răstoarnă şi nasurile noastre sunt roşii doar din cauza clovnilor, chiar e noiembrie, dar copacii au braţe, unii încă frunze şi ciori, iar soarele nu pare să închidă niciun ochi, cercurile se strâng precum curelele pe talii din ce în ce mai înguste, sunetul are să crape şi nu se va mai auzi nimic. Doar ţipătul.