Maria, încerc să văd cum trebuie, însa niciun punct nu-mi ofera posibilitatea de a înţelege tendinţa ta permanentă de a fixa în piuneze. Dorinţa nu e o senzaţie constantă, de-ar fi aşa nu am mai judeca. Poate că ai dreptate pe moment, dar nu alungi constatarea peste ce nu şti.
Întorc paginile astea pline de notiuni certe aşa cum aş jumuli penele unui porumbel tărcat. Sună ceva în tine, ce e? Vrei să vii să ne batem cu perne, Maria? Să (ne) închidem cu totul, ferestre şi uşi, să bem numai vin roşu şi să ne tremure măinile. Ce-s prostiile astea?
Ai carne, şi oase, şi praf de stele pe undeva ascuns, iar uneori mesteci vişine şi aduni sâmburii în borcane, sperând că au să crească castani, cu fructele lor lucioase ce habar nu au să fie altceva în afară de pocnitori.
Spui că devii sentimental subiectivă de parcă tocmai ai aflat că suferi de o boală incurabilă, în loc să-ti aduni firele la un loc, să le legi prin noduri simple, să tuni şi să fulgeri din priviri, asemenea momentului scurt de azi, nu vezi, uneori eşti asemenea cerului?
Adormi, Maria, eu scriu în continuare furnici pe spinarea ta.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
Eu cred că Maria mai așteaptă niște scrisori...
Trimiteți un comentariu