De-ar fi numai, un ritual simplu, scris pe-o bucată de hârtie mototolită, apoi legată cu aţă roşie şi aruncată de-a dura pe străduţele înguste şi prost pavate, prin care casele au culoare lungi, întunecate şi pereţi râncezi, imprimaţi cu umezeală şi amintiri-fuioare. Atât , vreau să fiu lăcusta despre care vorbeai şi să fiu surdă, să ne batem cu perne la miezul nopţii şi să alungăm demonii prin zgomotul sec al lacătelor încuiate.
Să nu mai ajungă la mine niciun zgomot, mai ales cel al paşilor tăi, călcând indiferent şi absent, mai ales al paginilor întorcându-se la fel de palide de pe o parte pe alta, mai ales al gesturilor prost interpretate, mai ales al golului prost umplut cu paie atât de sensibile la scăpăratul unui chibrit.
Echilibru, despre asta ar trebui să înveţi, şi nu să stai aşa, nemişcată, pe când soarele miroase a mare şi pescăruşii tot nu au învăţat tăcerea, întinde linii paralele şi pune-ţi tălpile pe ele, ai să cazi şi ai să juleşti nedumeririle, dar ce treabă mai au ele, sensul e unul şi e drept?
Dimineţile sunt din ce în ce mai zbârcite, iar în mine e din ce în ce mai mult loc de cufundat, mă fac din ce în ce mai mică, asemenea păpuşilor ruseşti, ce este evident nu este sincer, iar ce este sincer nu poate fi văzut, şi nu este un cerc vicios, ci doar naturaleţea cu care unele lucruri pur şi simplu se întâmplă, nu ai cum le opri când ele sunt, cumva, independente de tine.
Astupă-mi urechile cu fire de iarbă lunguieţe, de-acum totul se va auzi mai încet.