miercuri, 15 decembrie 2010

scrisoare pentru Maria. cea fără formă.

Maria, nu ţi-am mai scris. Cât timp a trecut, nu ştiu. Poate puţin, poate mult, nu are importanţă, însă. Te-am visat într-o dimineaţă, agăţai pe-o frânghie nişte cuvinte, m-am apropiat să le văd mai bine, ştii doar că uneori îmi cresc pe la colţurile ochilor nişte ape învolburate. Acum erau roşii. Nu ai spus nimic, nici nu m-ai privit, aveai mâinile îngheţate şi crăpate, bătea un vânt tăios, dar părea să nu-ţi pese.
Apoi mi-a intrat apa aceea roşie în plămâni şi m-am trezit. Nu ştiu nici acum ce anume făceai tu acolo,în visul meu. Poate ai să-mi spui ,dacă ai fost acolo.
Stăteam la coadă la cafea ieri, căutând nişte mărunţiş prin portofel, când am auzit o bufnitură. Trotuarul era spart şi se lucra la nişte conducte, de asta spaţiul pentru trecători se îngustase mult. Ştii cum sunt oamenii, se grăbesc. Un domn căzuse, un bătrân. Nu s-a lovit cu capul de asfalt pentru că avea o geacă groasă, iar gluga l-a protejat de impact. L-am ajutat să se ridice, eu şi încă o persoană, s-a aşezat într-un colţ să-şi revină, iar eu m-am întors să-mi iau cafeaua. Am dat să plec, dar, întorcând capul, l-am văzut în acelaşi loc, încercând să se liniştească în urma şocului. Am mers la dumnealui şi l-am întrebat dacă se simte bine,dacă e nevoie să sun la salvare, a răspuns „ Pentru atâta lucru?”, dacă să sun pe cineva apropiat să vină să îl ia, a răspuns „ Nu am pe nimeni”. Avea mănuşi de piele, scorojite şi rupte, iar eu am plecat.
Înţelegi tu, Maria, ce gest urât? Am plecat când aş fi putut să mai stau,când aş fi vrut să mai stau, dar nu am ştiut cum, nu-mi sunt fireşti gesturile astea simple ale unui om. Am clipit o dată şi m-am văzut pe mine, în curând, ca pe acel bătrân.
Maria, tu ştii ce dor mi se face de tine uneori? Uite-aşa, ca o crăpătură în pământ, adâncă-adâncă, dar subţire. Adică aproape invizibilă. Cu atât mai certă, deci.
Din câte cuvinte mărunte se spun adevărurile,Maria? Şi din câte tăceri se scurg, anapoda,sentimentele?
Am o idee. Acum apele mi-s verzi, semn bun poate. Hai să ne întâlnim, Maria,să-mi arăţi ce spun cuvintele încă ude de pe frânghie.

duminică, 12 decembrie 2010

ce nu înţelegi

Ştiu, dacă ai fi o stare ai alege, cu siguranţă, ceva instabil, ca neliniştea. Dacă te-aş întreba apoi ce culoare ar avea, ai spune albastru,închis. Fără îndoială. Şi ar mirosi a alge,nu?
Şi-apoi, dintr-odată, ar ploua. Torenţial, cât să-ţi lipeşti nasul de geam şi să te strecori acolo, sub ploaia zgomotoasă şi înşelătoare.
M-ai întreba dacă îţi dau voie să mă suni şi să nu-mi spui nimic, sau poate doar prăpăstii, ca şi cum ar fi totuna. M-ai ciufuli şi te-ai strâmba când nu te-aş lăsa să-ţi aprinzi o altă ţigară. Ne-am certa din nimicuri, cuvintele ar căpăta alte sensuri în drumurile scurte dintre urechile noastre, aş pleca brusc doar pentru că să tac lângă tine e la fel de uşor ca atunci când tac pentru mine.
Dacă ai înţelege că mă joc, că se poate doar aşa, poate nu ai mai fi speriat.
Nu putem ignora, însă, că noi nu suntem noi şi atât. Învăţăm cu uşurinţă falsul vorbelor şi modurile în care ele sunt folosite pentru a crea stări ce de fapt nu există, pe care doar le provocăm, din plictis, din singurătate, din răutate. De aceea, devine din ce în ce mai greu să desluşim când cineva spune cu adevărat ce crede.
Mă laşi pe mine să aleg, fără să ştii că starea mea e renunţarea.
Şi totul se simplifică, uite-aşa, bătând din palme, pe durata unei ploi şi mai scurte decât cea de care mi-ai povestit atât de frumos.

miercuri, 8 decembrie 2010

another drink, my grace is gone

Am obosit şi am închis ochii,firesc. Şi îi ţin aşa de ceva vreme, nu am numărat, dar când s-a făcut decembrie,tu ştii? Iar acolo, acolo unde eu nu dorm, acolo unde ştiu cum să trăiesc şi să fiu un om bun, acolo totul este alunecuş. Suprafeţe mari şi lucioase, iar eu am mănuşi colorate şi dau de-a dura pumni întregi de biluţe de sticlă, ce fac un zgomot aproape halucinant atunci când se lovesc de gheaţă sau între ele. Miros a cafea şi îmi doresc să beau mirosul, nu cafeaua, atât de puternic este, sunt asemenea unui dependent. Acolo unde nu dorm şi unde nu ştiu cum să fiu bună, acolo mi se întâmplă o grozăvie de lucruri, iar eu trec prin ele ca şi cum ar fi doar chenare de fum, le simt prezenţa, dar nu pot muşca din ele, nu le pot învârti, nu le pot aduna, şi asta pentru că îmi e, în continuare, atât de somn. Fugar, îmi amintesc de o zi ploioasă şi un autobuz blocat în trafic, oameni nervoşi , un domn lângă mine cu o sacoşă cu multe verze, iar lipiţi cu nasul de uşile de la mijloc, doi puradei, prost îmbrăcaţi, murdari, dar atât de firesc fericiţi, împingându-se unul pe celălalt şi trăgând de cauciucul ce împrejmuie geamurile pentru a adulmeca ploaia. Coboară undeva întâmplător, probabil din pricina înaintării cu viteză de melc şi pentru că oricum nu aveau undeva anume unde să meargă, iar în staţie e o ţigancă ce vinde portocale. Ei se uită cuminţi la ea, nu cer, nu spun nimic, iar ea alege două portocale, le şterge de fustă şi le dă copiilor, iar ei le desfac imediat, atât de bucuroşi sunt, şi probabil înfometaţi. Totul în mine se răsucea asemenea unei hârtii puse pe foc, niciodată nu am să port firescul de a fi.De-asta am închis ochii,repede,la loc.