sâmbătă, 30 octombrie 2010

consoană fricativă dentală sonoră

Ea cosea moş şi babă cu vârful limbii pe afară şi uşor încruntată pe-o linie de catifea, să poată uni capetele în jurul mijlocului. Aţa neagră se tot rotea împrejurul degetelor scurte şi cu capete rotunde, determinându-le uşoare nevroze, iar acum căuta să împungă, prin întunericul catifelat, în acelaşi loc, să nu se vadă apoi urât. Ea îşi agăţa masca la gât, pe ochi îi îngusta faţa şi îi turtea părul uşor ondulat, şi cu toate astea ar fi avut atâtea de ascuns.în jurul ochilor gol, doi ovali prin care pot trece, ca şi printr-un cerc de foc, voci ,priviri şi gesturi. Ea îşi punea pantofi cu toc şi rochie cu volane, de culoarea fildeşului, mergând preocupată prin holul îngust, să nu cumva să facă un pas greşit în afară.
Ea purta prea multe nume, cu multe consoane, dintre care cea mai dragă îi era „z”, şi-şi punea prin buzunare cuvinte decupate din ziare, ca de exemplu „zaharisit”, „zidărit”, arzător”, „zori”, „zăbrea”, „zig-zag”, îi plăcea să le găsească şi credea că mersul zilei respective depinde în cea mai mare măsură de interpretarea cuvântului extras. Ea avea multe nume pentru puţini oameni şi se descurca să le împartă egal, fără ca nimeni să o acuze de dezinteres sau lipsă de atenţie.
Ea asculta tăcerea unui câmp închipuit şi-şi lipea urechea de pământul cald şi crăpat, să audă caii ce veneau tocmai din capătul opus şi aveau să-i calce părul cu copitele. Se zgâia o zi întreagă la copii şi le dădea bobi de mărgele, sticloşi şi coloraţi, asemenea bomboanelor din magazinele de specialitate, cu rafturi întregi de sortimente gustoase.
Ea deschidea scrisorile după ce le citea mental, doar pentru a verifica dacă a nimerit măcar o idee, apoi le decupa în şir indian de oameni cu capete triunghiulare şi le agăţa la fereastră, până i le fura văntul. Ea dormea uneori pe pervaz, cu obrazul sprijinit de frunza grasă a unei muşcate şi se trezea adesea muşcând din flori. Ea visa ţigări subţiri cu gust de portocale şi doamne cu umerii drepţi îmbrăcate în haine bărbăteşti, trăgând cu arcul în ţinte prevăzute cu smaralde.
Ea scria pagini întregi fără spaţii între cuvinte, îi era milă să le despartă, când codiţele prin care se uneau se formau atât de simplu şi natural, iar uneori chiar desluşea unele noi, pe care le sublinia cu roşu, să le ţină minte. Ea nu uita să cumpere flori în fiecare zi, să le dăruiască primului străin ieşit în cale pe a doua stradă la stânga de unde i se năzărea să cumpere florile. Ea prindea drag de bătrânele ce vindeau pe ziare vechi şosete şi căciuliţe tricotate şi de bătrânii cu cărţi vechi şi decopertate, întinse la gurile de metrou, cărţi cu gust amar-dulce de amintiri şi praf, pe care ea şi le-ar fi îndesat în cavitatea toracică. Ea cosea moşi şi babe pe metrul negru de catifea al vieţii.

joi, 28 octombrie 2010

it sleeps in all my bones

o cămaşă nouă cu linii de culoarea frunzelor, verde închis, arămiu şi roşiatic, intersectându-se din loc în loc şi formând perimetre cu laturi diferit colorate şi da, cu nişte nasturi rotunzi, îmbrăcaţi şi ei într-un fel de material semi-lucios, unul verde, unul crem, unul verde, unul crem, şi tot aşa, acum abia îmi aduc aminte că tu colecţionai nasturi, şi vreau să zâmbesc, dar nu-mi mai trezeşti de fapt niciun gând, amintirile există, însă doar asemenea scrisului cu creionul, ce în timp se şterge uşor, rămânând doar urma vârfului pe foaia de hârtie.
vreau să fiu un om bun, dar nu prin lipsa greşelilor, din ele am învăţat mult mai bine cine sunt, şi eu, şi ceilalţi, ci prin presărarea de detalii, amănunte, mesaje, plasturi pentru copii pe parcursul oval al zilelor, prin înfruntarea ştampilei de instabilă emoţional şi incapabilă de a crede în iubire, prin tainica credinţă că toate astea nu-s decât praf de stele şi va veni o zi în care mă voi opri, tu mă vei opri, îmi vei pune piedică şi-mi vei şopti că e timpul, iar eu, promit, nu voi privi în pământ şi nu-mi va fi teamă să te îmbrăţisez, apoi să te urechez, uite, îmi sângerează genunchiul, să ne ducă taxiul acasă, unde de pereţi se sprijină aşteptându-ne cărţile, să se răspândească miros de iod şi rivanol, să mă usture şi să mă strâmb urmărindu-ţi curioasă atingerile atât de blânde şi atente,să ascultăm jazz şi să susţinem ritmul cu degetele de la picioare, să-ţi strecori mâinile pe pielea mea, apoi să trasezi cercuri arzătoare şi să mă priveşti cu totul, rugându-mă să nu-ţi mai las, de-acum încolo, nopţile singure.
vreau vreau vreau. să vreau.

eu nu ştiu să mă joc altfel

locuiam într-un cub de lemn, de dimensiuni oarecare şi ciorile zburau tare aproape de ochii noştri, forfecând cerul şi somnul.
într-o dimineaţă întindeam tricoul tău ud pe sârma vibrândă, mi-am închipuit că prind în cârlige aripile unui porumbel.
era ceaţă şi tu vedeai frumuseţe în orice imperfecţiune. pregăteai cafeaua, te încurcasei în număratul linguriţelor de cafea şi zahăr; rămăsesei nehotărât în faţă ibricului cu apă din ce în ce mai recalcitrantă.
am tras jaluzelele peste ceaţă şi păsări, m-am apropiat tăcut de tine şi am turnat mai bine de jumatate de cutie de cafea în ibric, aveam să bem cafea amară pe câte un umăr al fotoliului, privind cum ceaţa creşte şi din căni de porţelan.
iar mâinile tale s-au făcut căuş în jurul gâtului meu, erau calde şi puternice. strângeau din ce în ce mai tare, peste zâmbetul meu tâmp şi ideea de a (ne) vopsi în albastru pereţii.
mi-am dat seama târziu, la ultimul expir am ştiut că nu sunt eu, dar acalmia coborâse asemenea unei ninsori cu fulgi deşi , cafeaua se scurgea printre cioburile inegale, şi ciorile zgâriau geamurile cu ciocurile lor înfometate.

marți, 26 octombrie 2010

euforia- exprimarea omului fără cuvinte

yes it is, no it isn't,yes it is, no it isn't

la matineu

Scutură-ţi degetele deasupra căzii pline cu cărţi şi fulare, prinde o bucată de cer de pe marginea dreaptă a drumului şi săpuneşte fularele de-a curmezişul cuvintelor, să se prindă unele de altele. Apropie-ţi sprâncenele de un echer şi compară-le grosimea, rostogoleşte boabe de fasole pe suprafaţa alunecoasă a gresiei maronii şi urmăreşte-le traseul circular. Leagă-ţi ochii cu fâşii transparente de semne de carte peste care mâini graţioase au scris cuvinte negre şi încearcă să ghiceşti pereţii, fiecare pată de cerneală de pe vremea când te certai cu stiloul, fiecare denivelare, fiecare scrijelire a varului în încercarea culorilor, fiecare tremur al atingerii, fiecare renunţare de care îţi e din ce în ce mai uşor să te legi, să te laşi în voia somnului şi a nepăsării şi a moliciunii stărilor în care nimicul este stăpân.
Îţi priveşti degetele şi nu mai ştii dacă cu ele ai putut scrie cândva, acum le foloseşti doar în mişcări aeriene, să sperii particulele de praf şi să faci semne unor oameni invizibili ce-ti zâmbesc de partea cealaltă a ferestrei, cocoţaţi în coastele roşii ale copacilor toamnei, de unde-ţi spun că le e cald, frunzele ard molcom, dar nu poţi trece şi tu dincolo, nu ai credinţa necesară.

did you feel the burn?

Îi spuneau că miroase a ceai de tei cu miere, în timp ce o îmbrăţişau cu toţii puternic, mai să-i rupă oasele, nu se uita niciunul la ea, o luau în braţe din spate, şi le simţea respiraţia pe gât şi îi auzea clar, toţi spuneau că ea miroase a ceai cald, deşi nu-şi mai schimbase hainele de zile bune, dormea şi trăia în ele, o pereche de pantaloni de trening, de culoarea cernelii, de-acum largi şi scămoşaţi şi un hanorac de pe vremea când se putea considera încă copil.
Cu toţii intrau pe aceeaşi uşă ce se văita scârţâietor din balamale, niciunul nu încercase să deschidă ferestrele, veneau şi plecau ca şi cum ar fi fost doar un culoar de trecere, doar o intersecţie. Atingerea lor o lăsa indiferentă, ştia că niciuna din ele nu are puterea unui curent, să o străbată până acolo unde se întrerupsese ceva, sau poate doar se terminase. Da, poate se terminase ea pe ea de trăit.
Visa că într-o noapte are să mănânce luna şi lumea va rămâne fără ea, iar oamenii se vor agăţa doar de stele să privească noaptea. Şi iar o îmbrăţişau, asemenea tentaculelor unei caracatiţe, simţea doar la nivelul pielii atingerea, dincolo de bariera epidermică nu ajungea nici măcar un atom de mângâiere, dincolo era frig şi alunecos şi plin de copaci cu crengile goale, asemenea unui cimitir al cuierelor părăsite, de care să agăţi oamenii uitători ai propriilor dorinţe.
Se cocoloşise între aceleaşi straturi prea bine ştiute, de pe salteaua cu arcurile ieşite, iar degetele cu unghiile roase până la carne le tot căutau vârfurile, şi ei nu făceau decât să-i spună că miroase aşa frumos, a infuzie de tei, nimeni nu o privea din faţă, orbitele erau clare şi albe asemenea unor farfurii plate abia cumpărate şi spălate.

duminică, 24 octombrie 2010

(re)întoarceri

n-ai să mă iubeşti, degeaba tot cauţi instrucţiuni, un singur lucru lipseşte şi e demult scos din circuit, asemenea maşinilor uzate, adunate toate la marginea oraşului, bune de-acum pentru tabla ce îmbracă caroseria. nu ştii cum pentru că eu nu vreau, doar nu am să-mi las capul să se sprijine cu încredere de umerii tăi, şi nici sufletul să tremure în faţa ochilor curioşi , n-am să scot de sub peticele de praf visările şi piesele imaginate.
n-ai să mă iubeşti, de dedesubtul cărnii stau la pândă, tremurând, aricii. şi-au să te înţepe până ai să pleci, aşa cum ai venit, gata de orice, stăpân pe tine, dar nu şi pe mine, cea adormită deocamdată dar mereu cu ochii deschişi în faţa pericolelor. poate crezi că spun minciuni, doar pentru a te testa, dar n-ai să mă iubeşti, pentru că nu ai leac nici pentru şotron, nici pentru verde, nici pentru plastelină, în care mi-am lăsat, rând pe rând, cuvinte tremurânde.
n-ai să mă iubeşti aşa cum poate nici nu ai să mă urăşti, depinde doar până unde ţi-ai stabilit parcursul nevoii de a mă cunoaşte.
dacă eu te iubesc? s-a trezit un arici, îl simt în palma stângă.

joi, 21 octombrie 2010

moartea devine lut, moale şi deformabil, la contactul cu degetele se imprimă amprentele şi se frânge unitatea, o prezenţă nu chiar atât de străină ce se autoflagelează, străbătând oasele şi organele , absorbind şi adsorbind, curentând şi sărutând, minimalizând oricare alte senzaţii când se aşază pe umeri.
moartea are sute de clopoţei de alarmă şi activează fiecare por, se pun la pândă soldăţeii ce păzesc sufletul, se potcovesc caii pentru galop şi peste tot miroase a încins. moartea are, poate, singura carte de joc cu care poţi la fel de bine pierde sau câştiga. se întind de-a lungul trupurilor temătoare pânze aspre din material de sac, şi se taie copaci, şi se asamblează lopeţi, şi se aruncă pământ, şi se golesc cărţile de cuvinte ce se dezmembrează pentru iertare, căci moartea are o listă îndelungă cu bile negre. se ridică unduitor fumul lumânărilor, înecăcios şi vaporos, iar mâinile tremură şi peste colivă se face semnul crucii.
trecutul se face gol iar cântecele nu ştiu să râdă, căci ce altceva să spună, în afara neantului în care toţi ne aliniem, fără excepţie. în faţa unei forţe superioare, va conta oare cine am fost, cine am încercat să fim sau cine am fi vrut să fim? iar de-acolo, din carnea şi lacrimile celorlalţi, ce va rămâne, un gând sporadic de amintire şi rugăciune pentru nesiguranţă şi speranţă, sau cuvinte de plumb, legate de tot ce-i prea pământesc şi inutil?
moartea îşi coase morţii la gură, în timp ce se îndepărtează, urmărită de fricile cele mai mari şi nenumite.

luni, 18 octombrie 2010

conversaţie ciudată

o pernă stă strâmb, pe diagonala saltelei iluminată palid de către veioza pitică, imprejurul căreia s-au adunat la taifas o sosetă, un papuc si o carte. se vorbeste, in soapta, de vizitele nocturne ale unui necunoscut si de ecoul vocii sale, rămas mult prins in asternuturi, chiar si după plecarea sa.
perna ascultă cu atenţie si se apropie de marginea scundă, vrea să-si dea si ea cu părerea, doar ii poartă parfumul pe faţa inflorată.

ac

Îşi întorc hărţile cu susul în jos şi urmăresc drumul invers celui indicat de busolă. Iau primul tren oprit în gară atunci când ajung şi coboară cu o staţie înainte de capăt, de unde întreabă care este drumul spre cel mai apropiat hotel, dar se pornesc pe cărăruia şerpuitoare, spre somnoroasa ceaţă în care corturile vor dispărea ca prin minune.
Cred cu tărie în interpretarea semnelor şi se trezesc dimineţile povestindu-şi visele şi luând decizii pe seama lor. Le este frică doar de ceea ce se ascunde înăuntru şi nu de restul, înconjurător. Privesc stelele şi inventează nume şi poveşti în timp ce-şi trec mâinile prin părul iubiţilor, alinând oboseli, melancolii şi tristeţi. Beau doar vin roşu şi sec din pahare mari sau căni de plastic, iar cuvintele li se preling prin vene, căutând adevărurile proprii şi ace de siguranţă cu care să şi le lege la piept.
Îşi împletesc nopţile în pături numai bune de a înveli sperietorile de lilieci şi ciori, numai urechile şi le lasă pe afară, să poată auzi ascuţimea şi adâncimile sunetelor convergente sufletului.
Se incalţă cu tocuri, deşi nu ştiu să meargă pe ele, se întâlnesc cu oameni, deşi nu ştiu să fie ca ei. Se caută , ştiind că poate mai demult o mână hoinară le-a rătăcit câteva bucăţi, de aceea privesc atent fiecare pană de porumbel sau rest de morişcă.
Tot ce vor e să ştie să zâmbească pentru că sunt aşa şi nu altfel. Tocmai de asta, zâmbetul nu l-au învăţat şi nici nu le intră în reflexe.

reacţii de descompunere

Pereţii s-au încălzit dintr-odată, am intrat în cameră şi te-am găsit îmbrăţişând caloriferul vechi, privind amuzat boabele de piper negru, ridate de atâta aşteptare. Nu ştiam ce să fac, ploua plicticos şi cerul era încă cu pete mov, am luat o carte să citesc, dar dintre pagini m-au speriat cuvintele tale, scrise cu roşu, pe marginile albe ale foilor, asemenea unor zâmbete ce tocmai au furat cireşe. Totul se simţea ermetic, respiram în acelaşi ritm, inspir şi expir, închidere, deschidere, am vrut să verific dacă ne clipesc ploapele concomitent însă nu am reuşit, tu ai râs în timp ce rostogoleai piperul pe pervaz, numărând câte boabe pierdeai prin crăpături, gândindu-te că aşa ai să provoci strănutul microorganismelor ce sălăşluiesc în adânciturile în zig-zag ale pereţilor. Iar râsul tău s-a lovit de mine, aşa cum stăteam acolo, gata să plec în orice moment, şi deodată căldura pereţilor a explodat şi s-au aprins licurici ce au dezorganizat structura camerei, dezmembrându-ne cumva violent, dar fără să doară. Aşa m-am trezit cu braţul tău stâng în locul braţului meu, iar tu aveai picioare netede, cu unghii rotunde, lăcuite, în cana de cafea s-au vărsat literele înşirate pe o vedere veche, şerveţelele şi-au mângâiat moliciunile cu lichidul gros al unui luciu de buze, hainele s-au îmbrăţişat pătimaş, într-un val-vârtej din care ştiam că nu avem cum să ieşim aceiaşi.
Iar tu continuai să râzi şi-am ştiut că nimic nu există cu adevărat, nicio permutare, nicio coaliţie, nicio încercare de altfel nu va determina deblocarea şi evaporarea permanentelor senzaţii de panică. De asta râdeai, o nouă zi şi nimic altfel, îmi citisei spaima şi încetasei şi tu să crezi, aşa că ai râs, iar prin amestecarea tulbure a râsului cu căldura dintr-odată toropitoare, am prins a ne preschimba cu toţii.
Îţi mângâiam zgomotele aruncate de-a valma şi le strângeam în pumnul drept, la un loc cu licuricii, şi speram să poţi râde încă mult.

parantezele importante ale drumurilor matinale

De dinapoia lentilelor din ce în ce mai groase, neclare din pricina amprentelor lipsă ale viselor neavute, pe care le-ai lăsat tu în maşina de spălat când ai plecat să cauţi un soare portocaliu şi un umăr care să nu miroasă a var şi a ochi de după plâns, strada părea un coafor alcătuit dintr-o încăpere lungă-lungă pe marginile căruia se coafau copacii. Unii se tundeau, de-asta pe jos te tot poticneai de frunze cu peţiol, sau chiar ramuri mai mici, inutile în noua tunsoare, imaginată de vânt, alţii alegeau permanentul şi te uitai mirat cum se înfoaie podoabele capilare şi se ondulează, iar alţii se vopseau, după ce vara trecuse în verde, toamna venise cu această nouă culoare, de galben-gutuie, un pic umbrită şi amestecată cu un vârf de pensulă de castaniu, cât să treacă mai uşor prin ploile şi umezeala anunţate. O dată încheiate aceste procese complicate de înfrumuseţare, tot vântul împingea trunchiurile, să se privească copacii în oglindă şi să-şi admire noile înfăţişări, căpătate în coaforul în care oglinzile sunt puse pe jos, formate din caldarâm şi ploaie. În tot acest timp, tramvaiele cu oameni matinali, venite cumva din ceaţa închegată cu o albeaţă smântoasă, tăiau pe din două coaforul pomilor, ce tresăreau speriaţi la fiecare clătinare a şinelor, ca nu cumva mâna lucrătoare să greşască traiectoria corectă.
Am pus mâinile îngheţate pe lentile, să le acopăr cu frig şi semnele mele, să sufere şi să uite să-şi dorească altceva decât ce este.

joi, 14 octombrie 2010

don't let it go

De unde vine frica de oameni? Când vrei şi-ti tot spui că poţi, nu poate fi atât de greu să-i laşi să te asculte, aşa cum pot şi cum încearcă, aşa cum poţi tu să-i laşi, nu complet, nu neapărat în momentele potrivite, şi nici în cele liniştite.
Suntem rotocoale distorsionate ale unor întâmplări şterse, de-asta căutăm să punem haine colorate şi ne pictăm înfăţişările şi umplem locul analizei cu lipsa timpului, traficul infernal şi nenumăratele responsabilităţi.
Poate n-avem să descoperim mare lucru în acest pas ce ni se pare viaţă, ciclu din diverse etape ce se consumă pe sine cu aviditate şi prea multă forţă, însă avem să spunem că ne-am gândit la asta măcar, şi am mers uneori şi pe sârmă, ocupând locurile din colţ numai pentru a putea apoi vorbi plin şi nu doar aparent. Poate nu-mi vor creşte nicicând din vârful creionului cuvintele aşa cum le văd şi cum îmi înţeapă simţurile, mai ales în zilele astea ploioase, dar ele vor sta mărturie pentru apele ce vor veni să mă cunoască. Căci ce altceva se mai poate forma, visând, dintr-o făină de cerneală şi grafit?
Pe vremuri aruncam pietrele siguranţei şi vocea mea era puternică, până când singură fruntea s-a lovit de sticlele propriei iluzii, iar după ce sângele s-a oprit din curs şi rana a prins coajă toate ideile anterioare s-au micşorat şi-au încăput cu uşurinţă într-un dop de plastic. Din aceleaşi locuri au prins rădăcini câte trei nesiguranţe pentru fiecare siguranţă-bobdemazăre.
Sunt un om al fricilor. Într-o zi am să le scot pe toate la plimbare, să-şi strige pedeapsa în gura mare.

eyes change as they learn to see

Ţi-ai pus ochii falşi şi ai privit, senin, prin structura cimentoasă a peretelui de grosime indescifrabilă ce ne desparte de atâta timp. Eu tocmai încălzeam apa, să curăţ podeaua de urmele lipicioase ale plastelinei, rămasă aşa de când ne jucam, încă, de-a ochii buni.
Cum ţi-a fost ziua?, ai întrebat, întinzând mâna după un sfert de gutuie.
Ei bine, azi m-am plimbat pe lângă case sărăcăcioase şi urât mirositoare, dar de o frumuseţe uimitoare, în faţa cărora m-aş fi aşezat, să ascult ecourile celor ce au trăit dincolo de zidurile scorojite. M-am rătăcit pe strada Vişinului, căutând strada Cireşului, în timp ce, prin zona inimii creştea rapid sentimentul că viaţa mea, aşa cum e ea, şi de care de cele mai multe ori sunt nemulţumită, ar fi putut fi chiar mult mai gri şi mai tristă. Pe la Gara de Nord erau oameni mulţi şi tabela cu sosiri şi plecări tot clipea alene, schimbându-şi culoarea irisului după fiecare redeschidere a pleoapei. Nu am avut curajul să mă urc în trenul albastru ce trăsese la linia 8 şi avea să plece în cinci minute, în schimb mi-am umplut plămânii cu pagini proaspăt tipărite, în timp ce mâinile alergau în galop după ultima carte a lui Cortazar. Depozitul de carte de la Gara de Nord e o încăpere prin care cu greu îţi faci loc, dat fiind faptul că aproape te împiedici sau iei în braţe la fiecare pas câte o carte, fie ea manual, cod civil, carte de colorat, roman sau carte de bucate. am oftat, ştiind că le las acolo, atâtea pagini în care mi-aş fi găsit elemente lipsă. Am uitat, în drum spre depozit am găsit pe jos o cheie, atât de ruginită, de culoare cărămizie, din aceea veche, cu capătul rotunjit. Am luat-o , nu se ştie niciodată ce uşi voi găsi închise. O altă gară, am intrat la clasa I, pe geam am văzut Madridul şi ne-am aşezat la masa aceea, dar închiseseră bucătăria, aşa că am băut doar vin, iar apoi am luat metroul în direcţia opusă, atât eram de departe de lumea asta. Apoi am ajuns acasă, dintr-un tramvai bolnav, aproape de a lua foc. Mi s-a făcut frig, deşi prin ţevi se aude apa cum încearcă să-şi facă loc. A început să plouă şi am tăiat o gutuie, aprinzând aragazul. Tu ce ai făcut azi?
Mai nimic. Am ascultat nişte muzică, cam atât. Apoi a venit ploaia şi mi-am dat seama că e prea târziu.

marți, 12 octombrie 2010

misty grey and yellow

Zi descumpănitoare, cu tot soarele ce s-a decis să-i dea toamnei o culoare mai vioaie, cu un afiş ce împiedică funcţionarea gazelor cam până la prânz, deci şi funcţionarea mea, aceasta necesitând cel puţin trei căni cu cafea pentru a se balansa prin dimineaţă.
Bancomatul nu merge, dar banii sunt suficienţi pentru o cafea cu lapte din brutăria unde miroase cald a plăcinte cu brânză si mere şi unde am stat la coadă înconjurată de-o ceată de copii îmbrăcaţi în alb şi albastru, gălăgioşi şi înfometaţi, privind cu bucurie vitrinele pline. E bună cafeaua, ziua e lumină gălbuie ce are puterea de a încălzi un pic mai profund, numai să mă plimb mai mult, cu sentimentul că oraşul nu-mi aparţine şi –l voi privi, deci, cu ochi străini. Zâmbesc, retrospectiv, gândurilor de azi-noapte, când somnul nu se lipea de mine şi de M., iar ea mânca cu poftă un ardei gras, ronţăind şoriceşte, iar eu, râzând, îi spuneam că de are să înghită şi seminţele, vor creşte nişte ardei mici, poate chiar din inimă.
Aş vrea să pot fi asemenea toamnei ăsteia, să-mi port stările pe dinafară şi să-mi permit să fiu capricioasă, fără să ţin cont că unii oameni nu au cizme de cauciuc şi nici umbrele rezistente pentru a trece prin furtunile mele. Aş vrea să scriu toate acestea pentru tine, dar dacă pot spune ceva cu certitudine, spun că prezenţa ta e o permanentă ceaţă, indiferent de buletinul meteorologic.
Mă îmbrac şi plec, în casă e prea frig, diseară, după paharele cu vin, poate voi şti cum să scriu despre tine, chiar şi aşa, din bucăţi de nori.

duminică, 10 octombrie 2010

monologul dialogului închipuit din realitate

Uite ce-i, azi nu am chef de tine, te superi dacă nu-ţi răspund la iubire? Mă doare capul îngrozitor, vreau doar să mă întind în pat, să aprind veioza mică cu abajur roşu şi să citesc o carte. Ştiu, avem rezervare la restaurantul acela nou despre care ai citit în nu ştiu care revistă de specialitate şi ai crezut că am să fiu încântată, dar nu mă gândesc decât la papucii de casă îmblăniţi şi la sunetul ibricului în timp ce apa se agită să fiarbă. Nu, nu cred că îmi va trece după o oră, nu vreau să suni să le spui că întârziem, eu am să-mi beau ceaiul şi-am să ascult jazz, te poţi duce singur dacă îţi doreşti atât de mult. Da, sunt egoistă, ai dreptate, nu mă gândesc la ce vrei tu, nu-mi pasă că azi nu ai chef să stai singur, mie îmi pulsează tâmplele şi mă ustură pleoapele, înţelegi? Uneori, pur şi simplu , nu te iubesc.
Ei, nu are sens să discutăm atât de mult pe tema asta. Şi ce dacă nu se mai pot face rezervări cel puţin o lună? Nu e mai important că nu mă simt bine? Da, când sunt aşa vreau să fiu singură, nu ai face decât să mă încurci dacă ai veni la mine, m-ai întreba pe unde stă fiecare lucru, cum să prepari ceaiul, unde sunt cănile, dacă poţi folosi prosopul atârnat în baie, şi tot aşa, până durerea de cap ar căpăta proporţii uriaşe şi aş ajunge doar să ţip la tine. De ce să nu simplificăm lucrurile din start? Eu aveam impresia că am fost sinceră cu tine încă de la început.
Nu ţi-am dat niciodată de înţeles că lucrurile se vor schimba cu timpul. A, aşa ai crezut tu, asta e altceva. Dar ţin la tine, chiar dacă nu aşa cum vrei tu. Nu, mi se pare de-a dreptul ridicol să vorbim despre asta la telefon. Nu, ţi-am spus că nu vreau să ne vedem azi.
Nu înţeleg de ce insişti, doar ştii bine că sunt încăpăţânată şi nu am să cedez. Vorbim mâine, bine?
....

mişcarea îndoielnică a staticului

Ne întindem pe bucăţile de scândură răguşită, spate în spate, cu straturile de piele de la suprafaţă formând, duios, un perimetru comun, canal de transmitere al impulsurilor ce se ridică, pe vârfuri, din fibrele nervoase, determinând, ca rezultat după semnul egal, magnetismul coloanelor vertebrale, pipăindu-şi, fiecare, diferenţele. Şi , savurând nucleul acestor detalii ce ne despart fiinţele, ochiul meu din ceafă, romboidal şi adânc verde, caută, de-a lungul gâtului şi printre firele de păr, anumite momente, din care să desprindă, dezvelind în lumina limpede de apă tulbure, secţiunile anterioare ale altor astfel de întâmplări.
Amorţită, mâna dreaptă îşi întinde falangele să prindă, ca într-o menghine, zdrenţuroasele şi asprele fâşii din care zâmbeşti strâmb, asemenea oglindirii într-un sistem de mercur, străbătut anapoda de linii diagonale, transversale,etc.
Să te desprinzi acum, plecând din timpul comun în timpul propriu, invers proporţional cu zgomotul intact al acelor de mărimi diferite, ar însemna să pierzi metafora pe care mă tot străduiesc să ţi-o arăt, mânuind cu precauţie o pensetă şi aranjând furnicile sub forma unor combinaţii complexe, pentru ca apoi să te las, în timpul meu, să rezolvi problema cu punct şi virgulă.
Ai tălpile crăpate şi tresar de fiecare dată când se plimbă de-a lungul gambelor, ca şi cum ai freca pielea de scoarţa unui copac. E un limbaj tainic şi în aceste mişcări, o ştiu, fiecare se joacă după propriile idei, câutând, la sfârşit, dacă ne desparte o lume sau doar un atom.
Să-ţi aminteşti mereu cum stăm acum, eu cu tine şi tu cu mine, într-un fond fără formă, să nu-ţi plângi apoi nemişcarea alunecoasă a vibraţiilor.

sâmbătă, 9 octombrie 2010

restructurări ale deraierii

Şi-a pus cerceii arămii în formă de porumbei, deşi nu avea niciun plan să iasă, doar o altă seară prea friguroasă, printre filme pentru spălarea amintirilor şi a inerţiei.
Ciocolata albă din plic are gust de orez cu lapte, de-asta a presărat nişte scorţişoară, şi tare ar fi vrut ca praful să formeze tot un porumbel. El doar s-a dispersat,neglijent, din loc în loc formând aglomerate de particule.
A prins a se gândi că uite, chiar mai devreme, când părea să iasă soarele, a trecut pe lângă un porumbel, alb cu pete negre, ciugulind liniştit pe un petec de iarbă, atât de calm, încât în pasul pe care l-a făcut pe lângă el i-a trecut prin cap simplitatea gestului de a întinde mâna şi a-l mângâia, poate-poate formele negre s-ar fi întins peste alb şi s-ar fi făcut gri. A regretat imediat această imagine, l-ar fi mângâiat şi atât, împrumutând un pic din catifelarea şi blândeţea penelor.
Un gest simplu, prea multe gânduri, niciun pic de spontaneitate, închistarea în care se înfofoleşte din ce în ce mai bine, timpul pe care îl presimte molatec şi fluid, tentaţia renunţării, rotaţia oscilantă a umbrelor prinse în piuneze, tristeţea alunecoasă din sunetele jazz-ului, plierea incorectă a felinarelor în cercul noptii, usturimea dermului străpuns de haina castanelor, foşnirea frunzelor ridate între degetele nervoase, apariţia unui pantof albastru călcând hotărât prin mormanele reci de meduze, scârţâitul metalic al forfecuţei de unghii croind nonsens printre foile de hârtie, senzaţia picantă a concentrării fugii în paralel cu ea, râsul mimilor de carton şi surpriza jobenelor lucioase.
Adormise. Doar porumbeii cercei mai ciuguleau, la intervale neregulate, din lobii urechilor.
El spune aşa: „ Ea îmi dădea lapte şi pâine şi pornea desculţă pe drum spre est spre vest spre surd spre mort.” A stat o vreme liniştit în învelişul celulozic deoarece frica spune că nu-l pot folosi, eu nu-s atentă , nici ordonată, m-aş fi trezit într-o zi cu panica în mâini, căutându-l febril prin cărţile stivuite în turnuri din ce în ce mai precare.
Lucrurile, însă, trebuie privite din unghiul opus, tocmai pentru că nu sunt un om suficient de bun, trebuie să folosesc semnul ca pe o încercare a fiecărei zile, că se poate mai bine.
Am nevoie de timp şi au trecut luni bune numai pentru a avea curajul să recunosc asta; toate încercările de a zâmbi, de a (mă) ierta, de a merge mai departe, de a umple golul cu straturi de vată fad colorate pentru a estompa croncănelile ciorilor s-au dovedit inutile şi noroioase.
Vreau să plâng şi nu pot; vreau să uit şi nu ştiu cum; vreau să nu fiu aici, dar nu am cu adevărat decât aceşti patru pereţi albi, o lumină palidă şi gândurile ce se învârt ameţite în jurul becului, asemenea unor fluturi orbi prinşi de păianjenul înfometat.
E semnul pe care l-am ales sau care m-a ales; mai sigur, a fost doar întâmplarea.
Nici nu contează, abia ce păşesc desculţă „spre surd spre mort”, în timp ce dreptunghiul de pânză îşi găseşte în fiecare carte câte un loc pentru viu.

joi, 7 octombrie 2010

încă fără titlu

Dis de dimineaţă, sub masa din bucătărie, acoperită cu o muşama înflorată, iau micul dejun un papion şi o pereche de bretele. El- material alb, mătăsos, cu buline mici negre, asemenea mărgelelor, iar ea- fâşii roşii cu catarame argintii. El mănâncă copios, ouă-ochiuri, caşcaval, pastramă afumată, o cană mare cu lapte şi o ceaşcă cu cafea; ea- abia ciuguleşte, deşi face cât doi, din moment ce alcătuieşte o pereche, dintr-un bol cu cereale, în schimb, se aprovizionează din belşug cu suc proaspăt de portocale. Conversaţia nu e cine ştie ce, ziua abia începe şi fiecare are încă somnul printre gene. Actele trebuie în curând prezentate avocatului, e timpul să strângă masa şi să completeze costumaţia domnului B., proaspăt viitor divorţat. Papionul şi perechea de bretele o ştiu de pe acum, viitorul se anunţă dificil, vor fi spălate şi curăţate de pete automat, laolaltă cu alte piese de vestimentaţie, vor petrece serile în baruri pline de consoarte înfumurate , unde se vor îmbiba de miros de tutun şi alcool şi vor fi nevoite să asiste la mângâieri languroase ale unor degete cu unghii ascuţite şi lăcuite ţipător. Niciunul din ei nu-şi doreşte asta, însă e mai bine decât să trăiască la circ, îmbrăcându-l pe clovn şi asortându-se anapoda cu o pereche de pantaloni bufanţi şi cămăşi în carouri aiurite. Papionul mulţumeşte bretelelor pentru masă, se scutură amândoi de firimituri şi se îndreaptă, unul călcând rotund, celălalt ţopăind, spre spătarul scaunului de care stau spânzurate celelalte haine.

aiureli friguroase şi aburoase

E ciudat cum nopţile par mai lungi ca zilele, deşi timpul nu-şi poate scurta, nici lungi paşii, datoria lui e să fie constant şi monoton. Cei cinci căluţi ai caruselului vopsit în alb-gălbui îşi cântă liniştea din liniile de cerc pe care le descrie traseul în melodia ce ajunge pe limbă sub forma unui mesaj păstos, greu de descifrat, bucată de zid tare; la fel de bine, în spatele sunetelor poate fi numai un gol.
Umbrelei i-a rupt vântul o spiţă şi acum stă, semiparalizată, asemenea unui păianjen cu unul din picioare în gips, aşteptând să fie badijonată sau înlocuită cu o alta, cu toate coastele întregi.
Instrumentul ăsta, de care am aflat recent, dintr-un film franţuzesc, şi care se numeşte acordină, fiind un hibrid între muzicuţă şi acordeon, îmi creşte pe retină o carapace dreptunghiulară a unei specii aparte de broască ţestoasă, străpunsă de mici tuburi prin care notele se propagă în funcţie de suflul şi viteza degetelor celui ce cântă.
Sa-ţi dai seama că eşti mic şi nu poţi face nicio alegere în privinţa asta, să te tot întorci pe toate părţile, doar-doar vei găsi ceva de care să te agăţi pentru a nu mai aluneca în golul ce pare nesfârşit, să te poţi opri şi spune gata, de azi nu mă mai mint orbind, ci stau un timp pe loc, nu ştiu cât, dar nici să merg continuu nu pot, la fel de bine pot studia locul în care sunt acum, îl pot vedea prin toate orificiile şi lupele, îi pot desena atât de multe camuflaje, cu ce drept îmi reclam atunci plictisul şi inutilul? Ce-i de făcut din ceea ce nu s-a făcut şi de unde teama asta atât de mare de a nu şti ce fel de om sunt, de parcă e chiar atât de grea clasificarea asta, oamenii se împart în răi sau buni, reci sau calzi, urâţi sau frumoşi? Nu, vorbesc prostii, nimic nu poate fi decis în funcţie de alb şi negru, poate doar de cel ce singur îşi pune ochelarii de cal şi se dezice de multitudinea punctelor de vedere. Atunci adevărul poate îmbrăca şi el mai multe haine, şi nici măcar el nu mai e singular, nici sigur, iar adevărurile oamenilor sunt cele ce nu pot primi o sentinţă sau o pedeapsă, doar ei decid daca iartă, cât şi cum şi pe cine, dacă pot uita , dacă se pot reface, dacă pot coase, chiar şi cu fire de aţă prea subţiri, elementele dezbinate, dacă pot trăi aşa, cum o facem toţi, până la urmă, întâmplător. Aş vrea să am certitudinea câ într-un fel, nu-s deciziile mele, adică eu, eu singură aleg pe moment, dar momentele mari, cu adevărat importante, ar fi aceleaşi, indiferent de ceea ce aleg eu să fiu în momentele mai mici.
Aştept, de ceva vreme, un semn, să-mi spună ceva, ca nu eu am desfăcut ce era trainic, nu eu m-am jucat atât de prost şi egoist de-am fărâmat alte speranţe. Dar imaginea mea, reflectată în baltoacele acestor vremuri nu-mi relevă decât contrariul, semnul că de fapt, chiar şi fără să vreau, asta am făcut. Şi nu stă nimeni să vadă dincolo, faptele sunt fapte, trăim cu ele şi poate într-o zi nu vor mai durea, dar când nu e vorba de tine, şi ştii că un alt om simte asta din cauza a ceea ce tu ai ales cândva, cum se poate trăi aşa? Trăgând după tine, prins de glezne, sentimentul că ăsta eşti, greşeala e semn uman, dar atârnă greu, ca şi cum ai căra o basculantă plină cu smoală.

miercurea, postată joi

Unele zile pur şi simplu se încăpăţânează să se deşire după voinţa lor. Să-şi aşeze pietrele chiar în dimineaţa tăioasă ca un geam îngheţat în care cana de cafea este neatentă şi îşi varsă conţinutul pe covor, formând o pată maronie acoperită de grunjoare de zaţ amărui, în care potrivirea culorilor firelor dintr-un led devine o treabă lunguiaţă şi anostă, cu convorbiri politicoase în uşa liftului şi analize extreme ale vremii, evident.
Ziua toată a fost seară parcă, iar prin fiinţele din mine treceau stâlpi de telegraf, limbajul redându-se onomatopeic, prin zgribulirea penelor şi tremuratul ciocurilor. În bucătărie, pe gresia cu denivelări acoperită cu o bucată de ziar, stau trei borcane cu gogoşari, de culoarea veselă a roşeţii, iar printre jumătăţile lor, zămbesc ondulat, din loc în loc, bucăţi de conopidă. Legături de hrean, ţelină cu frunze, peste cartea de bucate stă, citind conştiincios, o pereche de ochelari cu lentile rotunde. E cald în bucătărie, aproape vesel, o veselie molcomă în care vrei să ai un foc cu lemne trosnind şi un fotoliu încăpător şi un pled cusut din multe petice şi un ceainic pe o măsuţă cu picioare arcuite şi un borcan cu miere şi o farfurioară cu felii de lămâie şi o carte cu multe taine. Dar în bucătărie miroase puternic a oţet, te învăluie aroma acră ce irită mucoasa nazală, niciun fel de sentiment plăcut nu poate ieşi din şerpuirile oţeţite, de pe retină dispar, în ordine inversă, elementele decorative ale unei seri cu adevărat liniştite.
E frig, frig, frig, ştii şi tu că toţi suferim de asta, dar cum e să spui, cât timp mai poţi fi sincer, că-ţi e frig din interior, unde trecutul a umblat fără prea multe griji pentru teritoriul şi aşa afectat? Şi cum simţi, în timp ce încalţi a doua pereche de şosete flauşate, crescând,din rădăcină solidă şi ramificată, toate vânturile ce pot cutreiera un om şi toţi aricii pe care îi poate aduna un organ palpabil.
Jocurile noastre, inconştiente, periculoase şi alunecoase, ne fac piese de mozaic, grosolan puse laolaltă, numai că cine are ochi să analizeze detalii din acestea, nesemnificative, când viaţa e deja cu trei paşi înaintea noastră? Grăbiţi-vă, deci, azi e deja ieri, să stai cu ochii în ceafă nu face bine nimănui, chiar dacă în faţă nu-i nimic, dormi, mănâncă, munceşte, trage firul aţei ce face zămbetul să zâmbească şi pune un pas în faţa celuilalt până ai să uiţi că doar te prefaci.
Ai să uiţi,însă? Te trage cineva de mânecă: nu vezi că mă laşi aici, şi-ai să ţi-aminteşti într-o zi şi-ai să mă vrei înapoi , dar n-ai să mai ştii drumul pe care să apuci, căci vei fi ales între timp, mult prea multe răscruci fără să te întrebi ce vrei de fapt. Ţi-ar fi răspuns, oricum, neantul, doar pe mine mă lasasei în urmă.
Evantaie mari, din pene ale păsărilor exotice cu denumiri ciudate, care să emane căldură, şi aburi aiuriţi, prin care degetele noastre să tot formeze himere, îmbrăcând acestea, rând pe rând, costumaţii diferite, spre amuzamentul ignoranţei şi uitării.

luni, 4 octombrie 2010

re-, ne- spusele îndoieli

În locul cuvintelor haşurez, în linii mari sau mai mici, uniforme sau deraiate, pagini întregi pe care le desprind apoi din spirala metalică şi le privesc în lumina oarbă a lămpii pitice de lângă saltea, lumină de care îmi apropii degetele să le încâlzesc şi să le număr înfăţişările proiectate pe perete. Hârtia ghemotoc lasă pudra de grafit pe buricele degetelor; ştiu, când am să privesc din nou peretele, umbrele se vor fi întunecat, cu sprâncene stufoase şi trăsături îngroşate.
Cu cât pun mai multe haine pe mine, cu atât îmi e mai frig parcă, deşi singurele bucăţi de piele neacoperite sunt faţa şi mâinile. Iar bărbia, chiar şi nasul, se mai cuibăresc în gulerul înalt al hanoracului, însă mâinile haşurează şi haşurează, şi li se face tot mai frig, ca şi cum creionul ar fi de gheaţă. Impulsurile ,plecând din vârful degetelor, se transmit aleatoriu.
Robinetele se învârt în gol, smalţul căzii e sărit, am să răcesc şi iar au să mă doară, adânc, ţipetele înţepenite ale pescăruşilor.
Repetitive, stările astea.
Numai himerele pereţilor îşi mai permit să danseze ritualic pentru un lighean cu apă caldă.

fricile sunt uneori tare caraghioase

Miroşi a măr copt şi a cer de după ploaie, iar mie, când te văd aşa, îmi vine să mă întind pe covorul oval şi să mă împart în fiecare fibră de-a lui, până să nu mai rămână nimic din mine, poate doar o sprânceană şi-un fir de păr.
Cuvintele se apropie, pe vârfuri, dar tot le simt rotunjimile şi mă întorc de le sparg conţinutul înainte de a avea timp să se facă auzite. Pentru că nu ştiu cum să-ţi spun, dar mă aştept totuşi să înţelegi, plec dimineţile când tu abia îţi speli somnul şi pui apă în ibric, şi serile mă întorc când ştiu că întrebările tale stau mute sub talpa oboselii.
Miroşi a bere neagră şi a aluat proaspăt dospit, iar mie, când te simt aşa, îmi vine să sparg farfurii în mijlocul bucătărieie, uite-aşa, începând cu cele adânci, de supă, şi terminând cu cele mici, pentru desert, să se umple peste tot de tot soiul de forme de cioburi. Apoi m-aş sparge şi pe mine, începând cu ochii, opaci de nepăsare şi terminând cu degetele de la picioare, prea mici să ştie să se lase iubite.
Miroşi a fân şi a lapte, iar mie, când te aud aşa, îmi vine să deschid o carte şi să mă strecor sub literele de-o şchioapă, să nu mă poţi găsi nici măcar cu lupa.
Şi-as vrea să pot, să mă laşi , să-ţi spun, când tu taci, să pot, de m-ai lăsa numai, să vorbesc, doar de-ăs putea, să accepţi, să-ţi spun, când tu spui, dar tu miroşi mereu a altceva şi îmi înghit cuvintele, abia gândite, în timp ce, din genunchi, cineva se roagă să miroşi a om, măcar din când în când.

fever dream

Când te-a întrebat, ai spus „în colţuri”, cu toate că ştiai ce înseamnă asta. Şi tot ce eşti e în colţuri, de-asta pe trupul meu apar, când încerc să te îmbrăţişez, mici echimoze, cu forme bizare, de găluşcă, meduză, jeleu sau castor.
Într-o zi, o ştim de pe acum, voi uita şi vei uita şi tu să mă avertizezi, şi te voi lua în braţe cu totul, de mă voi învineţi toată şi va trebui să mă acopăr cu gheaţă şi să număr timpul în schimbarea culorilor pielii, de la vineţiu închis, la movaliu, la verde palid, la gălbui.
Când te-a întrebat, ai răspuns „gol”, te-au tentat complicaţiile din spatele simplităţii. De-asta trec prin tine când vreau să-ţi mângâi fruntea sau şira spinării, de-a lungul micilor gâlme atât de duios ondulate.
Am să uit într-o zi, şi-ai să fii lângă mine când voi atinge alţi obraji.
Când te-a întrebat, ai spus „monocromatic”, şi ne vezi pe toţi la fel, şterşi şi nivelaţi. De-asta mă priveşti ca pe o bucată de hârtie pe care nu s-a scris nimic, iar tu n-ai la îndemână nici stilou, nici pensulă, nici măcar un ciot de cărbune.
Într-o zi ochii mei nu-ti vor mai arăta sufletul.
Când m-a întrebat, am răspuns „el”, desi pe fişa de prezentare scria cu litere mari: „în colţuri”, „gol” şi „monocromatic”.

duminică, 3 octombrie 2010

cotidian, fuga în el

Rătăciri pe străzi aglomerate şi obosite, o aproape evadare pe autostradă, reîntoarcere în parc luminos, cu alei şerpuitoare şi băncuţe privind spre lacul pe care răţuştele creau miraje apoase, întrecându-se cu o barcă de hârtie, iar noi mergeam ca racul.
Piesă de teatru alb-negru,cu planuri paralele şi schimbări bruşte de situaţie, cu semn de întrebare asupra a cât de noi înşine suntem până la urmă, dincolo de conjuncturile pe care ni le serveşte viaţa şi de regulile pe care trebuie să le urmăm.
Frig, multe ţigări, planuri.
Kumm (a fost) în Lăptărie : zgomot, oameni tăiaţi în bucăţele de fumurile groase, dans cu sufletul, apropieri, depărtare de sine şi cumva nepăsare benefică pentru trecut în timp ce prezentul se trăieşte aproape, disecat atât de minuţios din trompa unui saxofon plin de pasiune.
Spre dimineaţă, pijamale călduroase şi dureri de cap.

vineri, 1 octombrie 2010

din firul de ploaie ce-a cusut visarea

Din apa liniştită din balerinii în carouri au prins a mi se strecura, de-a lungul picioarelor, chiar spre vârful urechilor, friguri şi frisoane şi lacrimi îngheţate din cauza privirilor rănite de care mă ştiam responsabilă şi a celor goale pe care mă simţeam furioasă.
M-am învelit, să mă încălzesc, în semn de carte, frumos şi delicat decupat dintr-o cămaşă ce, nu chiar atât de demult, a îmbrăcat un trup, al lui Gellu Naum. Pe fiecare fâşie o mână a scris graţios şi caligrafic, cuvinte alese pesemne dintr-un cufăr cu nestemate, prea atârnau greu în timp ce-mi înfăşuram sufletul împrejurul bucăţii textile, iar el se simţea ca şi cum ar fi fost într-un muzeu al oamenilor frumoşi, cu voci din care ies prietenia şi dorul, închegate în cântec, poezie, spontaneitate, lumini şi fotografii aproape la fel de vii ca şi noi.
Tremurau mâinile noastre, ale celor ce au mângâiat măsuţa de copil pe care s-au sprijinit şi umbrelele, asemenea unor semne de întrebare, în timp ce am desfăşurat hârtia maronie sub care se pitiseră semnele. Apoi am tremurat cu totul, un cutremur al ţesuturilor.
Ne-am luat starea de soare furat şi-am împrăştiat câte puţin prin toate buzunarele hainelor, pentru ca atunci când vom fi triste să fie de ajuns să pipăim doar căptuşeala îmbrăcăminţii şi să se rotească caleidoscopul spre ziua cu semne.
Să plângi pentru că simţi că eşti om şi ţi-a fost dat să trăieşti un asemenea sentiment, scos din spaţiu, din timp, din real, din gri, să râzi că alt om s-a bucurat de iubire şi de viaţă şi-i simţi fericirea plimbându-se pe ecran, să zâmbeşti amar pentru că vinul ţi-a amorţit limba şi capul şi totul se afundă parcă, şi e bine.
Şi să taci, ştiind că lângă tine, foarte aproape, sunt cele ce simt la fel, şi ştim asta una despre cealaltă, cât de stranie e senzaţia că nu mai ai nevoie de cuvinte pentru a înţelege.

notiţe pentru autoportret

Omule netrebnic, cu ce mână crezi tu că poţi atinge fumul ce creşte din podele, secţionând membre, capete şi persoane-pereche?
Ce te-ai mai bucurat că a plouat intens, ai putut cântări cât de mare ţi-e prăpastia, suflet şi frici şi ignoranţă despuiate, mult i-a mai trebuit ploii să toarne pentru a-ţi arăta măsura pe care eşti croit.
Şi cât ai trudit, tu singur, omule, să pui în rucsacul vechi macarale,rinoceri,plumb,table de oţel şi fontă,stânci,şerpi şi vopseluri, ca apoi să-l atârni în cuiul spatelui , să-l porţi prin ochii din care se aud şine încinse de roţi murmurând a cântec de blestem.
Nu simţi, neomule, cum se adună vieţile să-ţi spună, prin gri şi alb, că eşti doar atât şi nimic mai mult, degeaba priveşti dimineţile în oglindă, după riduri sau cearcăne sau tresăriri, tot o bucată de carne este şi dacă ai ştii mai bine te atât , ai da-o câinilor să o mănânce.
Când creşteau printre firele de păr crengi de copac, noduroase şi uneori înfrunzite, repede tăiai binele cu toporul, cu niciun preţ nu te-ai fi dezis de a fi ca ceilalţi. Numai o dată la treianitreilunişitreizile întorceai orbitele în sens opus şi hohoteai de râs , nevăzând cum se cern întâmplările şi cum se decid semnele.
Omule netrebnic, îţi închipui poate că aşa are să treacă mereu; tare milă mi-e de tine, când ţi se vor lepăda costumele, n-are să fie nimeni cu o găleată cu apă să stingă ţipetele.
Neomule,de ce vorbeşti aşa? Sunt eu.