Ne întindem pe bucăţile de scândură răguşită, spate în spate, cu straturile de piele de la suprafaţă formând, duios, un perimetru comun, canal de transmitere al impulsurilor ce se ridică, pe vârfuri, din fibrele nervoase, determinând, ca rezultat după semnul egal, magnetismul coloanelor vertebrale, pipăindu-şi, fiecare, diferenţele. Şi , savurând nucleul acestor detalii ce ne despart fiinţele, ochiul meu din ceafă, romboidal şi adânc verde, caută, de-a lungul gâtului şi printre firele de păr, anumite momente, din care să desprindă, dezvelind în lumina limpede de apă tulbure, secţiunile anterioare ale altor astfel de întâmplări.
Amorţită, mâna dreaptă îşi întinde falangele să prindă, ca într-o menghine, zdrenţuroasele şi asprele fâşii din care zâmbeşti strâmb, asemenea oglindirii într-un sistem de mercur, străbătut anapoda de linii diagonale, transversale,etc.
Să te desprinzi acum, plecând din timpul comun în timpul propriu, invers proporţional cu zgomotul intact al acelor de mărimi diferite, ar însemna să pierzi metafora pe care mă tot străduiesc să ţi-o arăt, mânuind cu precauţie o pensetă şi aranjând furnicile sub forma unor combinaţii complexe, pentru ca apoi să te las, în timpul meu, să rezolvi problema cu punct şi virgulă.
Ai tălpile crăpate şi tresar de fiecare dată când se plimbă de-a lungul gambelor, ca şi cum ai freca pielea de scoarţa unui copac. E un limbaj tainic şi în aceste mişcări, o ştiu, fiecare se joacă după propriile idei, câutând, la sfârşit, dacă ne desparte o lume sau doar un atom.
Să-ţi aminteşti mereu cum stăm acum, eu cu tine şi tu cu mine, într-un fond fără formă, să nu-ţi plângi apoi nemişcarea alunecoasă a vibraţiilor.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu