joi, 7 octombrie 2010

aiureli friguroase şi aburoase

E ciudat cum nopţile par mai lungi ca zilele, deşi timpul nu-şi poate scurta, nici lungi paşii, datoria lui e să fie constant şi monoton. Cei cinci căluţi ai caruselului vopsit în alb-gălbui îşi cântă liniştea din liniile de cerc pe care le descrie traseul în melodia ce ajunge pe limbă sub forma unui mesaj păstos, greu de descifrat, bucată de zid tare; la fel de bine, în spatele sunetelor poate fi numai un gol.
Umbrelei i-a rupt vântul o spiţă şi acum stă, semiparalizată, asemenea unui păianjen cu unul din picioare în gips, aşteptând să fie badijonată sau înlocuită cu o alta, cu toate coastele întregi.
Instrumentul ăsta, de care am aflat recent, dintr-un film franţuzesc, şi care se numeşte acordină, fiind un hibrid între muzicuţă şi acordeon, îmi creşte pe retină o carapace dreptunghiulară a unei specii aparte de broască ţestoasă, străpunsă de mici tuburi prin care notele se propagă în funcţie de suflul şi viteza degetelor celui ce cântă.
Sa-ţi dai seama că eşti mic şi nu poţi face nicio alegere în privinţa asta, să te tot întorci pe toate părţile, doar-doar vei găsi ceva de care să te agăţi pentru a nu mai aluneca în golul ce pare nesfârşit, să te poţi opri şi spune gata, de azi nu mă mai mint orbind, ci stau un timp pe loc, nu ştiu cât, dar nici să merg continuu nu pot, la fel de bine pot studia locul în care sunt acum, îl pot vedea prin toate orificiile şi lupele, îi pot desena atât de multe camuflaje, cu ce drept îmi reclam atunci plictisul şi inutilul? Ce-i de făcut din ceea ce nu s-a făcut şi de unde teama asta atât de mare de a nu şti ce fel de om sunt, de parcă e chiar atât de grea clasificarea asta, oamenii se împart în răi sau buni, reci sau calzi, urâţi sau frumoşi? Nu, vorbesc prostii, nimic nu poate fi decis în funcţie de alb şi negru, poate doar de cel ce singur îşi pune ochelarii de cal şi se dezice de multitudinea punctelor de vedere. Atunci adevărul poate îmbrăca şi el mai multe haine, şi nici măcar el nu mai e singular, nici sigur, iar adevărurile oamenilor sunt cele ce nu pot primi o sentinţă sau o pedeapsă, doar ei decid daca iartă, cât şi cum şi pe cine, dacă pot uita , dacă se pot reface, dacă pot coase, chiar şi cu fire de aţă prea subţiri, elementele dezbinate, dacă pot trăi aşa, cum o facem toţi, până la urmă, întâmplător. Aş vrea să am certitudinea câ într-un fel, nu-s deciziile mele, adică eu, eu singură aleg pe moment, dar momentele mari, cu adevărat importante, ar fi aceleaşi, indiferent de ceea ce aleg eu să fiu în momentele mai mici.
Aştept, de ceva vreme, un semn, să-mi spună ceva, ca nu eu am desfăcut ce era trainic, nu eu m-am jucat atât de prost şi egoist de-am fărâmat alte speranţe. Dar imaginea mea, reflectată în baltoacele acestor vremuri nu-mi relevă decât contrariul, semnul că de fapt, chiar şi fără să vreau, asta am făcut. Şi nu stă nimeni să vadă dincolo, faptele sunt fapte, trăim cu ele şi poate într-o zi nu vor mai durea, dar când nu e vorba de tine, şi ştii că un alt om simte asta din cauza a ceea ce tu ai ales cândva, cum se poate trăi aşa? Trăgând după tine, prins de glezne, sentimentul că ăsta eşti, greşeala e semn uman, dar atârnă greu, ca şi cum ai căra o basculantă plină cu smoală.

Niciun comentariu: