duminică, 29 noiembrie 2009

În cele mai multe dimineţi îmi vine să'i scot limba timpului.

În dimineţile calde te'aş trezi cu soarele printre degete, să'ţi mîngîie genele şi să'ţi gîdile visul, deschizînd ochii şi cerîndu'mi un sărut luminos.
În dimineţile reci m'aş trezi mai devreme, aş face un ibric de cafea tare, mi'aş încălzi mîinile în jurul cănii, apoi ţi le'aş pune pe obraji; tu ai deschide ochii şi'ai cere un sărut de cafea.
În dimineţile ploioase aş lăsa fereastra larg deschisă şi m'aş cuibări la loc lîngă tine, adormind în curbura umărului tău , în cîntec de ploaie.

explozie de castane

După o duminică petrecută cu gîndurile bine ancorate în cartea lui Bukowski, atrasă complet de stilul franc şi neadaptarea faţă de societate, lăsînd şi ciocolata caldă să se răcească în cana dreptunghiulară şi albastră în jurul căreia îmi încălzesc cel mai bine mîinile, m'am hotărît să pun nişte castane la cuptor.
Le'am spălat, apoi le'am crestat cu grijă, pătrunzînd destul de anevoios dincolo de coaja lor, subţire şi puternică în acelaşi timp. Le'am asezat în dezordine în tava albă şi le'am băgat în cuptorul în prealabil încălzit. Şi le'am privit, verificîndu'le din sfert în sfert de oră, amuzîdu'mă de unele din ele. Tare caraghioase mi'au părut, pocnind şi desprinzîndu'se în jumătăţi inegale, cu miez cald şi galben pal.
Întotdeauna mi'au plăcut castanele, din fiecare toamnă păstrez cîte una, pe cea mai ciudată ca şi formă. De anul ăsta am una încă în căsuţa ei ţepoasă, am adus'o de pe o stradă plină cu castani din Eforie Sud.
În castane te înţepi ca să le poţi mîngîia învelişul neted şi lucios, pe care îţî patinează atît de lin degetele, apoi te frigi dezbrăcîndu'le pînă la suflet şi ronţoind miezul ca de cartof, ce îşi schimbă uimitor gustul, într'unul diferit, uşor dulce, ajungîndu'ţi doar cît să întinzi mîna după încă una.
Tava e plină, castaniu, alb şi galben, ies aburi ce nu mă pot ţine departe.
Zîmbetul ia forma gustului.

minianaliză de caracter

Ieri, în metrou,ţinînd strîns cărţile proaspăt achiziţionate şi neîndrăznind să le răsfoiesc aşa,în public, am început să analizez picioarele călătorilor. Cu ceva timp în urmă, G. îmi spusese, uitîndu'se la o poză cu mine, că din poziţia tălpilor mele se poate spune că sînt retrasă şi nu îmi place să mă manifest în grupuri mari. Adică eu ţin tălpile cu vîrfurile apropiate unul de altul,cînd sînt în şosete chiar cu degetele curbate sub mine.
E ciudat să desprinzi omul dintr'un întreg şi să încerci să spui ceva despre el doar dupa poziţia picioarelor sau după încălţăminte. Cînd eram mică şi mergeam pînă în Pantelimon cu metroul, în vizită la mătuşa mea, analizam pantofii persoanelor din faţa mea şi apoi hotăram care îmi plăceau cel mai mult.
Jocul nu s'a schimbat prea mult, doar persoana care se joacă a crescut.
Şi nici modul de poziţionare al tălpilor nu se va schimba prea curînd. Poate niciodată.
Al vostru cum e?

miercuri, 25 noiembrie 2009

note muzicale în tonalităţi calde

Un soare atît de plin azi, din care să ne rupem cîte o bucată şi să o purtăm agăţată de fire împletite cu zîmbete. Sunt mică, între zeci de ochi, sute de degete, pantofi atît de diferiţi, grăbiţi sau statici, nasuri fremătînde sau ascunse, fuste şi pantaloni amabili sau nu chiar, genţi, poşete, sacoşe, ghiozdane, pete de cerneală pe'o sugativă ce absoarbe atît de rapid esenţa.
Se succede totul superficial, intersecţii şi semafoare, reguli şi abandonări, numai o clipă azi am surîs pentru lumina acestui noiembrie surprinzător, fragmentat în gri şi nuanţe sensibile de ruginiu şi galben de gutuie, din care să te înfrupţi abandonat în toate stările de care e sufletul în stare.
Mai devreme acasă, îmi regăsesc, cu drag şi prăfuite, obiceiurile. Bălăcire în spumă de migdale, ceai de marţipan, o carte cu limbaj tainic şi ameţitor. Nu e decît clipa de acum, senzaţia pe care aş vrea , de'aş putea, să o distil şi să o ţin la îndemînă pentru atît de certele viitoare momente din butoiul plin cu melancolie.
Îmi cer scuze, dragule noiembrie subestimat, te ştampilasem dinainte drept o lună fără mare potenţial, în care aveam să mă pierd, ca şi altă dată, în labirint fără limite, din ciment brut, turnat de oameni leneşi.
Îmi cer scuze, noiembrie dragă, nicio clipă nu m'am gîndit că în tine voi găsi momente perfecte de linişte, intacte asemenea unui pahar de cristal abia scos din cutia colorată, ciocnind vesel pentru viitor.
Din apă ies aburi, am să'i croşetez cu buricele încreţite ale degetelor, într'o poveste despre noiembrie, cristalizat atît de frumos.

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

cinci degete cu nume de zile

În zilele ce au trecut, nemarcate de început sau sfîrşit, dimineaţă sau noapte care să'mi rămînă tipărită undeva în subconştient, am trăit mecanic, o mînă invizibilă învîrtind cheiţa.
Timpul trece, invariabil şi indiferent la asemenea remarci absurde.
A fost mai întîi luni, leneşă şi posacă asemenea unei bătrîne acrite, în afara vieţii.
Marţi a venit deja obosită, cu lista lucrurilor nerezolvate de luni, cu vise şi suspin pentru sîmbătă : o pernă moale, linişte, singurătate şi somn.
Bucureştiul s'a îmbrăcat de oameni miercuri, străzile prost pavate mirosind a piele şi ochi curioşi. O fată, purtînd anapoda culori neasortate, se parfuma cu esenţă de cameră. Lume pestriţă şi gînduri răzleţe pe străzi paralele.
Film-poveste pentru mijloc de săptămînă, asemenea unui miez tare de fruct, în care'ţi ciobeşti dintele şi pofta. Prietenii fără cuvinte, dar şi fără să mai conteze. Învăţăm să fim şi altfel.
Joi de dimineaţă am oprit telefonul şi am tras plapuma peste cap, m'am trezit tîrziu, ameţită şi tot adormită, m'am fript în cafeaua apoasă, am căutat cadou şi m'am camuflat în pietre străvezii, translucide, opace, rotunde, cu ape fluide sau mate; apoi am mîngîiat, zîmbind printre pagini, cărţi cu zbor viu, amar, lent, calm sau zbuciumat. Greutatea lor în palma mea atîrna vesel. Le'am ordonat la capul patului, în aşteptarea momentelor de haos în care să le caut labirintul de mister şi (ne)înţelegere.
E vineri deja, imagini ciobite creează un portret neclar al unei persoane pe care nu vreau să o ştiu, o persoană grabită, tăcută, încruntată, fără expresie, asemenea unei clepsidre sparte din care, bob cu bob, se scurge nisipul.

luni, 16 noiembrie 2009

rearanjare a dezordinii

Trotuarele sticleau, tălpile striveau pleduri de frunze in galben cărnos, ploaia cădea avalansa de pe marginea adincă a umbrelei, frigul era un cuţit cu lamă lungă si subţire, planind diafan asupra gindurilor ce dădeau tircoale simţurilor amorţite de dormitări continue si asteptări din ce in ce mai rare.
Acum e liniste si sub lumina de neon disectia e tremurindă, contururile calde si melancolice se imbracă in rinjete macabre, tusul se intinde peste mine asemenea aripilor unui liliac.
Imi e somn. Vreau o saltea albă, moale, o pijama cu baloane , o veioză cu lumină difuză si'un creion tocit cu care să'mi desenez alte timpuri.

joi, 12 noiembrie 2009

colţuri de neînţeles

atitea linisti nelinistitoare ce'mi incercuiesc degetele si nu'mi dau voie sa acopăr albul de caligrafii plecate departe, in lumi intortocheate si labirintice, fara cercuri de fier , perfecte si trainice.
atitea cutii patrate, dreptunghiulare, triunghiulare, romboidale, in care asez, rand peste rand, asteptari si schimbari, fara sa le acopar cu sulfina. nu stiu sa le protejez, se impiedica si se julesc, ramanand in final fire de praf pe care le sterg cu mana goala, in zilele insomniace de sarbatoare.
atitea limite trasate in carbune , fara sa imi fi creat si guma de sters care sa le faca sa dispara si pe care sa o tin mereu la indemana, in buzunarul drept al pantalonilor, sau mai bine in soseta, sub talpa stinga.
atitea piese de puzzle ce nu se leaga si pe care le ratacesc la colturi de strada sau in tramvaie infrigurate, lasindu'le pe unele sa'mi fure zimbete sau incruntari de sprincene.
azi de dimineata am privit cum frunzele roiesc, desprinse parca din tremuraturile unei maini batrine, aplecata sa mingiie frunti ingindurate. aveau un galben cum numai toamna il poate colora, coborau usor spre asfalt, ignorate si scuturate de pe umeri si haine.
numai ochii mei ar fi vrut sa fie frunze.

cochilii

Libertatea se măsoară în alegeri. Mi'am strecurat pantofii lăcuiţi pe jumătăţi de scări în spirală, cu intunericul îmbrăcîndu'mi umerii, spre o mansardă părăsită, împărţită în trei posibile camere splendide, în care lumina, atît de aproape, ne'ar fi atins creştetele. Un birou vechi abandonat, un geamantan, o geantă, două monitoare şi, stingheră, într'un colţ, o cutie de bere.
Lanterna avea un fascicul de lumină slab,pereţii de ciment gri, neşlefuiţi, emanau cuvinte tăcute, eu mă învîrteam asemenea unui fluture în culoarea galbenă a becului. Voiam să plec, voiam să şi rămîn. Îmi părea rău că nu am luat o ţigară de jos, atît îmi lipsea în acel moment.
În dreptunghiul atît de aproape de podea, făr' de geam sau stinghii, viaţa întra nestingherită, aproape abrupt.

luni, 9 noiembrie 2009

fragmentat

Iesiseră, intr'un sfirsit, să se plimbe. Seara ii acoperise molcom.
El, inalt si tăcut, cu ochi umbriţi si seriosi, cu gulerul hainei ridicat pavăză, cu pasi siguri si apăsaţi.
Ea, mai mică, mergind un pic de tot in urmă, străduindu'se să respecte tonul impus, dar cu privirea curioasă, sfisiind perdeaua serii in căutarea detaliilor- culoarea unei frunze in lumină de felinar, un sotron cu pătrate prea mici pină si pentru piciorul ei, purtător al numărului treizecisisase, umbra grăbită a unei pisici cu ochi fosforescenţi si răi.

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

miercuri, 4 noiembrie 2009

pînze de păianjen

De ce nu pleci nici măcar din singurătăţile mele? De ce atunci cînd simt, inutil, că nu mai pot, revin cu paşii amintirilor pe acea saltea verde pe care am construit o broască ţestoasă, eu eram carapacea şi aveam să te ocrotesc, de ce nu a fost niciodată invers?
Salteaua verde, joasă, în suprafaţa ei moale alergai cuvinte desprinse din poezii, eu te ascultam furîndu'mă mie însămi, punînd deasupra fiecărui cuvînt cîte o bucată de carne.
Mă pîndeau pe la colţuri, acolo unde lumina lămpii nu ajungea, monştrii cu ochi hipnotici, care'mi şopteau că nu'i decît fum în camera asta; într'o clipă te vei deşira şi vei pluti spre fereatră, luînd cu tine, în ambii pumni, cuvintele din poezii şi carnea din mine. Bineînţeles, nu îi credeam, ochii tăi erau prea albaştri, tăcerile prea pline, şoaptele prea înfiorătoare.
După nouăzecişişase de clipiri însă, genunchiul tău stîng a prins a se desfăşura, urmat de braţul drept, eu eram paralizată. Ultimele au plecat sprîncenele, arcuite rotund, asemenea unei retorici.
Şi paginile cărţilor s'au lăsat răsfirate de'o pală de aer un pic rece, ce le'a mînat cu îndemînare, trăgînd după ele fîşii de carne.
O pagină am reuşit să păstrez, litere negre de cărbune, de care mi se lipise, albit, sufletul :

"Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul…
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.

O cafea neagră voi servi, totuşi.
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară."

(Marin Sorescu)

provocare

dacă ai să mă întîlneşti, din întîmplare, pe stradă, privind concentrată fără să văd nimic, ai să mă iei în braţe, doar atît?
ai să ştii să taci, doar să îmi pui palmele reci pe obraji, să înjumătăţeşti un zîmbet amărui, să mă priveşti de departe, de demult?
să mă laşi să plîng cutremurat, să mă strîngi din ce în ce mai tare, să stai într'o mulţime de oameni doar cu mine?
ai să ştii să te apropii tiptil de sufletul şi demonii mei?
ai să ştii să mă laşi să fiu eu, pînă la sfîrşit?

duminică, 1 noiembrie 2009

roşu şi negru

Plapuma atîrna greu asupra mea, mă rotisem în ea asemenea unui cocon, dormisem inconştient, fără ceas cu alarmă şi fără vise, dormisem adînc, pînă în ultima celulă.
Ştiam că are să'mi fie frig cînd voi catadicsi să mă ridic din norul de căldură, ce bine că storurile erau trase, zgomotele camuflate, mă puteam preface că'i abia început de dimineaţă.
Am închis ochii la loc, cu nasul cuibărit în pătură, voiam să mai păcălesc un pic raţionalul şi cotidianul.
Înapoia pleoapelor, sub stratul fragil de piele, prinseră a creşte, direct din carne, buburuze roşii cu mici puncte negre, presărate la întîmplare, gîdilîndu'mi simţurile şi zîmbetul. Am numărat nouă, s'au strecurat tiptil printre gene, patru de sub pleoapa dreaptă, cinci de sub stînga, mîngîind obrajii asemenea unor lacrimi colorate, jucîndu'se în tăcere.
Am rezistat tentaţiei de a deschide ochii, simţurile îmi erau mult ascuţite. Gărgăriţele ajunseseră acum în scobitura gîtului, alunecînd pe sub bărbie asemenea săniuţelor din vîrf de derdeluş. Le simţeam calde şi mici, nu puneam întrebări, nu căutam explicaţii.
Apoi s'au înmulţit. Cele nouă au rămas la baza gîtului, celelalte plecînd în jos şi în lateral, acoperind deopotrivă umeri, degete, coate, abdomen, genunchi, tălpi, coapse, gambe şi unghii.
Eram o gărgăriţă uriaşă, respirînd în ritmul a sute de suflete roşii îmbulinate haios cu negru.