duminică, 29 noiembrie 2009

În cele mai multe dimineţi îmi vine să'i scot limba timpului.

În dimineţile calde te'aş trezi cu soarele printre degete, să'ţi mîngîie genele şi să'ţi gîdile visul, deschizînd ochii şi cerîndu'mi un sărut luminos.
În dimineţile reci m'aş trezi mai devreme, aş face un ibric de cafea tare, mi'aş încălzi mîinile în jurul cănii, apoi ţi le'aş pune pe obraji; tu ai deschide ochii şi'ai cere un sărut de cafea.
În dimineţile ploioase aş lăsa fereastra larg deschisă şi m'aş cuibări la loc lîngă tine, adormind în curbura umărului tău , în cîntec de ploaie.

5 comentarii:

Stefan spunea...

In dimineata de dupa petrecerere nu te.asi lasa sa pleci !


Stefan !

Cos spunea...

Vezi tu, Ştefan... dacă zici aşa, nu cred că ai vreo şansă să depindă de tine.

zenobia spunea...

Ştefan, Cosmin are dreptate!

Anonim spunea...

In diminetile de toamna tarzie ti-as saruta pleoapele, pe rand si apoi mainile... si as ruga timpul sa ma mai lase langa tine o zi... Doar o zi... Si maine!

zenobia spunea...

Anonim, dacă timpul te'a mai lăsat pînă acum lîngă mine, nu văd sensul în a nu te semna.