sâmbătă, 26 martie 2011

noninvaziv

in tramvai au crescut dovleci- rotofei,vesel portocalii, aproape vorbareti in lumina inca necenzurata a diminetii de la sapte, cand m-am trezit stand pe unul din ei, departe de traseul cunoscut, de cuvintele reprogramate, de sentimentul nefericit al revenirii intr-un loc in care port o masca.
aceeasi ora, dupa jumatate de cerc, mi-a deschis plamanii sa miros toamna dintre doua blocuri paralele,din care se tot topeau nuante de gri, adulmecand copaci,garduri,masini,magazine,chiar si o bucata de om, celelalte reusisera sa vada cu coada ochiului sangeriul turbat al cerului, lasandu-se domol mangaiat si alintat.
o ora se inchide azi in spatiul minuscul ce m-ar desparti de tine daca ai stii cum sa fii aici, unde parul miroase a portocala si degetele necheaza dupa vertebre, pierzandu-se atat de copilareste in numaratoarea simpla.
obisnuiam sa te sustin atunci cand imi inchipuiam ca nu-ti e bine, sa vorbesc cu tine, sa ma joc de-a necunoscutul, sa-ti las semne prin locurile in care-ti paraseai,obosit, umbra. obisnuiam sa desenez pe pielea ta, in special la incheietura, cuvinte suprapuse, abia ghicindu-se, ici si colo, cate o litera intreaga, si-apoi, cuminte, iti lasam tot timpul tie, sa descifrezi.
ai sa crezi ca astept inca, asta. ca ce am scris e de nesters, dar ai uitat visul in care vulturii ti-au smuls bratul.
e ora de o clipa, e ora de nemasurat, e praf si inaltime, de ce sa fie primavara sau toamna?eu vreau sa fie inca putin.

vineri, 25 martie 2011

carourile de pe cuburi

e neclar. ne-am poticnit in fraze artagoase si inalte cat lungimea talpii mele stangi,care este cu un centimetru mai mare decat cea dreapta. ocheanul din dreptul orbitei s-a incapatanat sa faca tandari din orice obiect asupra caruia era indreptat.
pe strada maria moscu hagi ne-am agatat mainile intr-o poarta cu inflorituri metalice, dincolo de care murisera, pe rand, o cada verde, o masina prinsa la mijloc printre alte cadavre si o colivie cu gratii paralele, decedate de suparare ca nu se vor atinge niciodata. asta dupa ce aflaseram,daramand vrafuri de carti si primind recomandari impotriva lecturarii lui bukowski, ca barbatii iubesc cu ochii si femeile cu urechile.

e clar. mostrele de viata se ofera pe aleile din care cresc cladiri cu balcoane subrede, mancate de ploaie si arse de soare. verbele prefera gerunziul si frazele-rotocoale,aratandu-si coatele julite in timp ce alearga pe maidanul transformat in teren de fotbal, alaturi de baietii tunsi la zero.

daylight

tu stii daca obiectele plang? ma intreb,din cand in cand,asta. poate ca atunci cand scartaie, sau se rupe incheietoarea, sau ruginesc, nu este decat semnul tristetii, al unei dureri ce nu poate fi nicicum exprimata pe intelesul nostru.
poate ca si o carte se ataseaza de lemnul bibliotecii sau de cele doua langa care a fost asezata, si chiar daca ii place ca ochii umani sa-i radiografieze sufletul, se gandeste in acelasi timp, cu dor, la locul acela.
poate ca metalul clantei tanjeste si el dupa atingerea ce nu are sa mai vina, pentru ca omul casei a incetat sa locuiasca acolo, si-acum se vede nevoit sa treaca prin procesul analizarii sale, ca si a celorlalte obiecte. si nimeni nu se gandeste ca zgomotul e doar dorul pentru apasarea mereu altfel a mainii sovaitoare.

nu vreau sa-mi traiesc viata pe dinauntru, captusind-o acolo cu rafturi cu imagini ale starilor, sentimentelor posibile, cu buzunare nenumarate continand mucuri de tigara, brelocul-gargarita si scenarii monosilabice. cu toate astea, acum e singura posibilitate. sa fiu si eu un obiect cu balamale sau pagini tiparite. sau un mozaic din multe piese adunate din locuri diferite.

de n-ar fi fost mos Ene

la ora doua si doua minute pe geam au intrat aripile pline de arabescuri ale unei libelule, nu stiu pe unde isi lasase corpul la ora tarzie, insa aripile pareau familiarizate, s-au pliat repede, asemenea unei umbrele cu funtionare impecabila, pe cotorul cartii cu numarul cinci din teancul din mijloc.
dupa doua minute pe gaura cheii de forma sinusoidala s-a strecurat, strengar, perechea de mustati a unui pisic tarcat ce s-a pus, fara zgomot, de-a curmezisul, intre doua gramezi de coli.
la trecerea a inca doua minute si-a facut aparitia, tiptil-tiptil, de data aceasta prin spatiul de sub usa cartea de joc infatisand-o pe dama de pica, privind suspicioasa si inca machiata, dupa un loc de odihna.

pacat, mi s-a facut somn,altfel as fi apucat sa consemnez intrarea prin efractie a unei cochilii de melc, a unei catarame stralucitoare si a unui dop de pluta.

(des)tainuire

cand n-ai sa mai spui nimic si-au sa prinda necuvintele sa dospeasca asemenea cozonacilor in ajun de sarbatori, toate zavoarele au sa fie trase cu maini sigure si potrivnice vanturilor suierate prin crapaturile de la colturile geamurilor.
o balerina inalta,sculptata din fier, cu picioare-lanci numai bune de luat la razboi, cu o gratie a aerului de a se misca, chiar si asa, din material inert, coboara de pe postament la inchiderea salii de muzeu si-si spala dintii cu lanurile de floarea-soarelui ale impresionistilor demult adormiti chiar si prin cartile de specialitate.
nu te apropia de mine, din gura au sa tasneasca, in ordine descrescatoare, zaruri negru pe alb ce vor forma, la fiecare atingere de pantec, acelasi numar, doisprezece.
imi doresc sa ma pot dezmembra, mana dreapta, apoi mana stanga, piciorul stang, piciorul drept, trunchiul si desurubarea capului de pe acesta, fiecare element sa fie impachetat in foi de ziare deja ingalbenite, in care apar reclame la detergent si avertizari despre poluarea mediului.
multi veti surade sau veti trece mai departe, cu indiferenta, un carusel de jucarie isi invarte calutii de lemn in gol, pe muzica ce si-a uitat cateva note in camera de fabricatie iar eu spun, iar si iar : cat de singur e locul acesta!

joi, 24 martie 2011

de parca

ordinea isi gaseste hazul in aranjarea alfabetica sau cronologica a lucrurilor supuse unui asemenea exercitiu si nu in dezordine organizata.

poti patrunde pe pietre de marmura in amintirea celei cu urechi rotunde, si nu prin vis.

desenezi naturi moarte cu fructe de vara si nu modelezi pinguini din plastelina.

adevarurile se vand la pachet promotional si nu stau pitite la umbra firelor de iarba.

miroase a masini pufaitoare si placi de ciment agatate in aer si nu a vrabii galagioase.

tot ce se scrie are forma si nu sens.

uite,e soare

zorii si-au clatit somnul prin borcanele in care elevii umezesc pensulele la ora de desen; desprinderea de paginile cartii groase s-a facut greoi, pe muteste o voce ma tot tinea acolo, cu toate ca eu voiam sa visez,azi am de terminat o scrisoare si nu vreau sa-i scriu despre oboseala,despre ziua frumoasa de afara pe care doar o percep,despre inaintarea prin salile muzeului stapanita de somnolenta cumva benefica,despre amintirile deja vagi, ale orasului cutreierat abia cu o saptamana in urma.

pe birou e dezordine- vederi, cana cu ceai de iasomie,o lingurita cu care s-a mancat iaurt, o pereche de manusi inapoiata, doua carti, creioane,servetele, o adunatura haioasa de masti. hai,nu mai pierde vremea, mergi si fa ordine, apoi termina scrisoarea-carnetel, poate ai timp si de posta, daca nu las-o pe maine, nu e prea tarziu, destinatarul a incetat oricum sa astepte.

mi-aduc aminte, inca proaspat, de spatiul acela gol de ieri, ce doar asteapta sa fie si el curatat si-apoi am sa spun, intai foarte incet, doar pentru urechile apropiate: "e al meu". m-am gandit, am sa ti-l arat si tie, inca asa, dezbracat, impersonal, racoros, mirosind a vopsea si cu tevile la vedere, si poate, doar poate, ai sa ma saruti in dreptul ferestrei mari pusa la jumatatea peretelui, fara ca nimeni sa ne vada. si-atat,am sa te las sa pleci fara sa-ti spun pe unde sa o iei, ascultand pasii tai pe parchet, cum lasa urme in spatele celor ce se vad.

sarutul gurii cu intrebari

ai buzele rosii cand imi decimezi colectia de cercei, nu te grabesti pentru ca iti inchipui ca nu te vad si ca oricum nu-mi pasa, asa cum stau de un timp incoace, cu fata la perete, murmurand intruna acelasi sir imbatranit de rime clasice.

ochii iti infloresc doar in anumite zile, crezi la fel, ca nu stiu, dar ai mancat, cu siguranta, o zambila alba la pranz. si-am sa tremur cand are sa vina vremea liliacului, ai face bine sa nu mai dai pe aici cand va fi timpul.

peretele in care mi se sprijina privirea sta sa cada, se sprijina, saracul, in bucata de pamant putrezita, un porumbel mort a fost ingropat pe locul acesta, chiar inainte sa devin paralel cu el.

acoperisul oaselor tale scoate ecuatii de gradul al doilea, si crezi ca nu-mi mai pasa, dar eu nu vreau matematica prin preajma, ea m-ar fi trecut in dreptul lui zero.

ai mainile moi cand le asezi, clopot, pe crestetul meu. si crezi ca eu nu mai simt.

lasa-ma, lasa-ma sa fiu asa cum iti inchipui.

daca eu,vreodata

dimineata alba avea sa le deschida ochii in acelasi timp. ea in camera rosie, cu parul in ochi, band insetata din apa narciselor un pic ofilite, el cu genele inca lipite intre ele, verificand ceasul prin scoaterea geamului de protectie.
telefoanele nu exista,serviciul postal e la pamant, si ei nu-si pot masura distanta din atlase de geografie pentru ca nu stiu de existenta lor. kilometri distanta sau doar explicatiile unui domn cu baston gesticuland cu bunavointa, doua strazi la stanga, apoi imediat pe colt, dupa magazinul cu jucarii?
lucrurile se implanta asemenea pasilor facuti in nisip, cu o oarecare insemnatate initiala, apoi vine marea, tot ea insetata de amprente umane, furand, netrebnica, in timp ce noi stam cu trupurile intinse peste scoici si caluti de mare.
n-am spus nimanui, dar am dovezi: castelele, numele scrise in nisip, promisiunile facute pe tarm, sunt toate duse la adancime pentru ca rechinii sa isi instruiasca puii.

camera rosie e un desen dintr-o carte de colorat, iar ceasul e dintr-o alta poveste.distantele sunt chiar aici, in buzunarul de la piept al pijamalei.

never learned to count

cand noaptea e subtire imbracata si scheletul se spala in lacrimile oamenilor singuri, cand soaptele isi intind degetele de pianist sa mangaie spatele incovoiat al oamenilor infrigurati, cand cainii latra a furie de prin blocurile-santier printre schelele carora inca isi duc zilele, la indigo, oamenii uitati, cand talpile dor odata asezate in orbitele albicioase ale oamenilor clarvazatori, cand sufletele isi dezlipesc buzele si se scurg note muzicale pentru oamenii surzi, cand lupele micsoreaza atomii dintr-un pahar cu apa pentru oamenii insetati,cand cuvintele amortesc impletindu-si literele desperecheate in parul oamenilor fara vise, cand somnul este strainul ce priveste cu o cuta pe frunte toti oamenii, vreau sa fiu o cutie.

miercuri, 23 martie 2011

coperta de pe miercuri

i-a placut azi laptele cu cafea si usorul gust de carton, apoi dezmembrarea tacerii sub o culoare de stilou de clasa intai, in timp ce golul copacilor se ingreuna precar peste ora fixa anuntata de ceasul de la intrarea principala a parcului. i-au placut si bucatelele de ciocolata alba roase sub pavaza rasului si de sub parfum de fum albastru, i-a placut, de data asta cu tristete, de batranul nebun cu barba alba si haina neagra care i-a cerut, cu voce joasa, o tigara. nu si-a aprins-o, poate ca astepta ceva, un moment.i-ar fi dat doua, daca si-ar fi dat seama atunci.

i-a placut ca la cinematograf a ajuns in cinci minute pe stradutele inguste cu case de pe acoperisul carora ne cresc copacei, ca a dat trei lei pe bilet si ca sala mica cu scaune rosii nu mai avea locuri libere decat in fata, in randul al treilea, ea oricum nu vede mai din spate. i-a placut, desi frigul ii tot dadea de furca cu manecile prea scurte ale jachetei, filmul alb-negru din '61, cu cantec de copii si scenariu frumos, i-a placut ca inainte oamenii credeau mai usor unii in ceilalti, desi erau poate la fel de rai. si se iertau mai usor, si se iubeau fara presupuse complicatii.

i-a placut ca azi a pasit pe concret, ca a vazut panouri de curenti josi, prize, centrale termice, dispozitive ce fac ca aerul sa se plimbe circular, masini mari si zgomotoase, muncitori servind masa din recipiente de plastic aduse in lazi, gramezi de pamant, bucati de gresie, stinghii si alte materiale din care cresc incaperile. a masurat drumul de acolo si pana la intersectie in pasi vorbitori despre clantele aramii si intaietatea masinii de spalat fata de frigider, despre balconul mare si spatiile ascunse, bune pentru carti si ganduri.

vremea iernii a trecut, ea a scos la vedere purtarea de primavara.

model de cearceaf

de data asta e doar inchipuirea unei fantome obosite de pe marginea patului meu ce ma intreaba, cu glas indepartat,daca se poate odihni un pic aici. nu-i vad nici ochii, nici mainile, doar vocea estompata, asemenea culorilor pastel, cerand ceea ce nici eu nu am si ea nu poate oricum nicicand. dar trag de patura si ii fac loc, iluzia o pot desena in intuneric, e chiar simplu, e chiar uman, chiar si fata de o naluca.

marți, 22 martie 2011

exercitiu de ghicit

arcurile si-au desfacut subintelesurile, lasandu-le prin petele de lumina ce traversau azi, chiar si pe rosu, indiferente si emancipate, trotuarele zgomotoase. sunt de-acum doar segmente, de la punctul A la punctul X, reprezentate de o anumita lungime si un sens cert, fara puterea anterioara de a-si roti constitutia, desprinzandu-se din orice univers improbabil.

stelele se gasesc si in ceai, in noptile doar negre va sugerez sa consumati un ceai cu stelute din zahar, aveti sa va puteti juca, inventand nume si creand constelatii.mie imi place din ce in ce mai mult doar cafeaua, dar din zatul ei interpretez fals, caci amestec si invart in toate directiile ce nu "spun" nimic, doar cate un elefant, sau, in zilele bune, cate un flamingo.

am vazut,acolo, lazi intregi de dulciuri colorate, moi si probabil foarte dulci, cu glazura de ciocolata, cu miez de migdala, cu invelis de napolitana, cu aroma de struguri, atat de multe incat niciodata nu m-am hotarat sa iau ceva. da, si o casa adevarata din turta dulce, cu hornuri dichisite cu bomboane din acelea micute si rotunde, cu ferestre caramelizate si pereti interiori vopsiti cu pasta de cirese.

e foarte probabil sa lipseasca ceva vietii mele, observ usurinta cu care oamenii se grabesc sa numeasca lipsa si nu prezenta celor ce sunt deja,oricum importante. si arcurile se incrunta si se fac cercuri, delimitandu-mi cuvintele, imputinandu-le si cenzurandu-le, in timp ce privirea cade oblic in sala cu oglinzi din ape sarate.

pierd din nou noptile in favoarea cartilor, le rumeg in tacerea din care mai cade din cand in cand o parte dintr-un cantec sau un scrasnet de roata, paginile isi pierd numarul, asemenea bonurilor de ordine aruncate pe jos sau in cosul de gunoi imediat dupa implinire, metamorfoza e subtila si apoi, intr-un tarziu, devine din ce in dificil sa revin aici, unde aparent sunt asemenea unei case fara o camera.

trepidatie

imi amintesc de ea; ocupase, dupa indicatiile scrise, scaunul din capul mesei, stand cu spatele la fereastra fara perdele, doar un geam mare, proaspat spalat, intre strada si camera. se juca nervos cu furculita si lumina ii trecea prin parul castaniu, pe sub unghiurile miscatoare formate de brate, imbracand-o paralel intr-un calm nedefinit, asa cum acopera gospodinele mobilele, cu cearceafuri. uneori buzele i se deschideau si ma tot gandeam ca vocea ei are sa strapunga aerul, si-acesta are sa cada, tot semistatic, fasii-fasii, la picioarele ei incrucisate. dar nu, doar se strangeau la loc, in ceea ce mi s-a parut apoi un tic, repetitie utila a certificarii unui punct de sprijin, in tot acest proces ce aducea, in pasii inaintati ai dupa-amiezii, cu un proces fara sens.

eu o priveam prin gaura cheii, iar pozitia incomoda imi furnica picioarele, insa nu ma induram sa parasesc "postul" nici macar pentru o clipa, aveam superstitia ca orice miscare avea sa schimbe totul, determinand chiar si disparitia ei in atat de apropiata departare. palmele atingeau lemnul vopsit in rosu al usii cu incrustatii complicate, pe care acum le simteam acide, arzandu-mi pielea si incercandu-mi determinarea.

ea continua sa stea, lumina se rida, planul intunecat aluneca asemenea unui sarpe pe podeaua proaspat lustruita, asteptam si eu, ca si ea, poate treji, poate hipnotizati, sa se sparga ceva, sa intervina un factor exterior, sa tipe o cioara, sa scartaie vreo usa vecina, sa latre un caine, sa tipe un om.

in curand aveam sa dorm, pe pamantul negru inrosit de maci, cu pumnul strans in jurul perfectului cilindru reprezentand un caleidoscop.

e tarziu. noaptea are timbre joase, asa cum se aude, din josul unor trepte in cochilie.

rational

Ti-ai creat, fara sa-ti fi propus, acest obicei matinal, de a mangaia peretii vechi si patati de cerneala, strecurandu-ti degetele sub microstraturile de praf, gandindu-te, de fiecare data, nu la ce simti daca momentul ar fi putut fi prins si analizat, ci la ce nu simti si ti-ai fi dorit, stii ca ai fi putut, daca n-ar fi fost totul artificiu de calcul, sa porti o lupa in fiecare buzunar interior, prin suprafata careia sa mirosi, asa, alandala, fricile si tot ce-i mic in oameni. mic. minuscul.particula cu particula.autoadezive.conglomerate.
mi-am spus sa incetez cu forfecatul ideilor, sa nu mai fac asemenea analize si nici sa nu mai gasesc interpretari sticloase ale fiecarui marunt gest observat fara ochelarii cu dioptrii mult nepotrivite.
uite ca se poate. in mine a incetinit fuga, spatiile au intrat la apa, acum le stiu fiecare crapatura si imi e usor sa acopar totul, in doi-trei pasi mi-am parcurs distantele si uite-ma cum stau cuminte, chiar si rabdatoare, asteptand sa se termine.sau sa inceapa. sau sa ramana la fel, habar nu am. sunt docila, nu mai tip si nu ma mai enervez, mananc frumos si poate pe viitor am sa beau mai putina cafea.

tuturor ne e frica. am considerat dintotdeauna ca este ceva bun, frica asta, dar tot vorbind despre ea, tot dezvaluindu-i trasaturile, tot punand-o in lumina reflectoarelor intr-o sala cu multi spectatori, mi-am dat seama ca este doar un element ce ne pune in miscare, dincolo de motive, mijloace, scopuri.

si pana la urma a ramas doar frica de a nu-mi mai fi frica.

sâmbătă, 12 martie 2011

buletin nepierdut, de data aceasta

Marta si sora ei pregatesc bagajele. De data aceasta toate actele sunt la locul potrivit, numai hainele, colorate, fluide, asteapta, din vrafuri, sa fie alese si potrivite, apoi impachetate si asezate unele peste altele in gentile de voiaj.

E foarte usor, ciorapi, periuta de dinti, sapun, carte, aparat foto, prosop.

Acolo unde merg ele se anunta ploaie. Au sa se plimbe mult, insa, acolo unde merg ele.

Sora Martei se gandeste ca va pune mana pe mare si iar isi va elibera demonii, stiind ca ei vor gasi o cale de a se intoarce, in curand, acasa. Marta are ochii mari si zambeste unui zambet intors spre ea, dintr-un loc in care ii e mereu usor sa fie.

Marta si sora ei stiu ca au sa le apuce tarziul noptii, cu toate astea ele doar potrivesc litere pe plansa verde a jocului de scrabble.

(re)capitulare

era tarziu, sau poate prea devreme, sau poate numai timpul potrivit pentru a vedea, fara claritatea ochelarilor cu rama neagra,cat de singura este. si-a spus atunci, punand capul in perna si inspirand fumul de pe ea, ca n-are a face, viata se va trai oricum, chiar si asa, cu ea mangaind formele trecutului, cu ea plangand de dor si asumandu-si alegerea dramaticului, cu ea incetand sa fie gamalie de chibrit.

nu ne mai jucam, si-a spus cu gura amara, inchizand ochii. prea mult timp si nicio legatura, de-acum incolo are sa stea cu ochii inchisi in viata si-i va deschide atunci cand, dormind, se va simti, din nou, in siguranta.

vineri, 11 martie 2011

se gandea, tinand mainile cuminti in poala, asemenea unor randunici in cuibul lor, la usoara alunecare in acest loc nou, pe care-l vroia mic si mic avea sa fie, pe care-l vroia al ei si al ei avea sa fie, cu lumini putine si intrebatoare, cu carti multe si la fel de multe taceri, pitite prin spatii inca nemobilate.
singuratatea se plimba alene prin spatiul ales ca fiind deja "acasa", isi trece aratatorul peste cutele de praf, dar nu se incrunta, indreapta tabloul cu maci, deschide fereastra sa intre actualul si sa raspandeasca amintirea intunecata a acelorasi pescarusi cu cantec de jale.
jocurile au sa vina, de are sa aiba cu cine sa le joace, de are sa se poata, doar clipind, inventa omul care sa se joace de-a neintelesul cu ea.

are sa vada marea peste cateva zile, o alta mare, si iar are sa se dezlege in fata ei de tot ce nu a stiut pana acum sa faca, de tristete si piatra, de somn si inchipuit, de tot nebanuitul inca. apoi au sa inceapa toate, de-a valma, din nou. numai ochii ei vor clipi simetric, peste pleoapele din solzi argintii nimeni nu va putea spune visul.

luni, 7 martie 2011

prezumtie

are sa fie frig pentru mult timp de-acum incolo, si tu ai impachetat deja hainele groase si bocancii, si imprastiata cum esti, ai si uitat unde ai pus cheita lacatului de la geamantan. ai sa bei intruna ceaiuri calde in care ai sa storci lamai icterice si boabe rotunde de miere, dar frigul tot se va strecura, hain, exact in fiecare a treia secunda dupa a treia respiratie, determinand ameteala tuturor arcurilor ce te vor face sa tremuri, uite-asa pur si simplu, doar stand cuminte in pat, si prin fata ochilor cu pojghita de ape inghetate vor trece iar demonii, doar sufland si ei cu vifor.

are sa fie viscol si mana dreapta are sa te doara iar la incheietura, asa cum te doare continuu inca de cand ai cazut, chiar si dupa ce ai desprins-o din ghips, chiar si acum, la ceva timp scurs de la punerea palmei sub raze.

are sa fie greu sa fii tot tu cu atatea nemultumiri si dezaprobari, ca si cum un juriu si un judecator ar analiza constant cazul tau si ar veni numai martori ai acuzarii. are sa fie zdruncinare a peticului sigur pe care inca imi culc coastele,iar apa verzuie si fermecata are sa se umple de suprafete uleioase.

are sa fie bizar sa scriu din nou asa, crud si neinteles.

cele spuse de foc

se poate sa fie doar din cauza febrei, acest suvoi de ganduri, prinse in miscare browniana, prin crapatura ferestrei intra incipientul aer de primavara, e foamea mea vesnica de tine, inca dinainte de a-ti spune un nume si doi ochi albastri, inainte de a-ti scrie ghicitori printre ridurile palmelor, inainte de a-mi masura necredinta in perioadele de furie pentru tine.

se poate sa fie din cauza amiezii tarzii ce ma gaseste inca in pijamale,cu capul greu si orbite arse, cu oasele rigide si toata pielea calda, nu mai pot ghici demult ce faci tu si daca din casa noua asculti inca masina de gunoi ce obisnuia sa intervina in visul inca diminetii dinapoia pleoapelor.

se poate sa fie din cauza noilor mele pseudoreguli, cu creionul pe hartie imi iese ca nu am stat suficient nici eu si ca, incurcata in aceiasi scaieti ai monstrilor, nu am stiut sa spun : "eu sunt aici". se poate la fel de bine ca maine totul sa fie, ca si pana acum, doar praful de pe cutia cu vise.

cernut

imi e inca drag de tine, baiete din hasurat de carbune, caruia vocea i se aude limpede doar intre peretii poeziilor. ti-as trece caldura prin varfurile degetelor nelinistite atunci cand strabat, de la barbie pana la parul-carlionti, toate nesomnurile pitite in pori. ma uit la tine prin timpul masurat intr-un an si uit de tine prin tacerea masurata dintotdeauna, chiar si pe vremea pasilor potriviti pe aceleasi scanduri si sotroane. esti mic acum si doare cum niciunul nu si-a inchipuit, si eu nu am spus nimic, cu ce folos sa fi vorbit cand viata si moartea te inconjurasera amandoua, cu ochii bulbucati?

daca s-ar putea, as impacheta o imbratisare intr-o coala de hartie alba, fara niciun desen, fara nicio infloritura, o imbratisare grasuta si puternica, sa te ia de umeri si sa te lase fara rasuflare atunci cand ai deschide plicul fara niciun scris pe el, caci postasul as fi chiar eu, numai ca n-as vrea sa ma vezi, prea drag mi-ar fi sa nu ma mai desprind de tine apoi.


strazile , intre noi, stau drepte si aglomerate, fara ca niciun calator sa se gandeasca la pasii lor ca fiind zgomote impotriva tacerilor mele pentru tine. si ia te uita, in structura tacerii e cel mai mare zgomot zguduitor, e palpitatia inimii cand ma gandesc cum ti-as prinde, acum, lacrimile in palme si apoi te-as ciufuli, apoi o vreme doar te-as tine de mana,in static.

ferest(r)e

putea la fel de bine sa le sparga, asa cum inainta,precar, pe structura de melc a scarilor vertiginos de ametitoare, imbratisate de fumurile tigarilor aprinse de chibrituri cu gamalii rosii. in podul palmei ce plutea in aerul inghitit de-o lumina din petice descarnate, in podul palmei traversat de linii-liniute si cute incruntate. acolo stateau ele, si la fel de bine putea sa le sparga, daca atentia ar fi calcat doar un pic stramb; erau cioburi, cusute intre ele cu sarma coclita, neglijent si urat, erau bucati de sticla colorata, fabricate dintr-o imaginatie fara prea multe resorturi, erau forme geometrice peste care privirile trecusera fara nicio schimbare, de-asta erau duse acum acolo, in camaruta-ochi din varf, unde aveau sa faca, in sfarsit, parte din ceva, aveau sa fie partea centrala a ferestrei cu vedere spre marea nevrotica a acestui anotimp fara granite si fara descriere obiectiva.

nu stim sa spunem ce doare, doar ne invartim in jurul titirezului cu mecanism atat de simplu si azvarlim avioane din care literele cad asemenea bombelor, nimerind insa numai pe langa. ciudat mai e cerul zilele astea, azi-noapte avea ochi violeti, adumbriti de amintiri si totusi cu presimtirea noului intre coaste, de dimineata era cald si albastru dar eu aveam febra si i-am inchis pleoapele, acum i-a crescut barba, o barba stufoasa pe care si-o scarpina din cand in cand, meditativ, in clipele in care nu ma uit.

vreau sa nu stiu tot ce stiu, vreau alti ochelari,poate doar asa sa pot vedea.

joi, 3 martie 2011

(a)prins cu visul

Isi pune parul la inmuiat din cand in cand, si-si vede apoi netulburata de sarcinile marunte ale zilelor in lumini, de sortarea acelor de siguranta si implantarea lor in pereti, in functie de ascutimea varfului, de alungirea genelor cu pene de randunici sporovaitoare, de cresterea si ingrijirea unor fermoare parasite, toate aceste lucruri normale pe care fiecare om normal le foloseste in limite normale.

podoaba capilara, fire multe de par neascultator, in apa calduta din ligheanul portocaliu, peste care ea toarna esente lichide de iasomie si urzica, podoaba capilara lasa la vedere, in apa tulburata, altfel de fire, de nisip galbui si inasprit, boabe minuscule ale amintirilor sarate, succesiunea rapida a unui scafandru prin lighean si a unor urme de talpi infometate.

degetele trec cu nonsalanta prin tot amalgamul, e ironia drumului la fel de necunoscut ca si cunoscut, e tardiva mirarea ei in timp ce-si agata, la uscat, parul, in fata dintilor solari.

anatomie comparata

de la clavicula la radius poti ajunge doar coborand pe scara din ochi de peste, cand asupra coastelor se lasa dupa-amiaza,e un singur moment fractionat dintr-a mia parte a unei taceri, un bob de timp, strecurat cu grija de cel ce paseste prin incaperile fara brate, cu buzele cusute de arterele frunzelor de primavara.

peste chenarele pline de prafuri in tonuri de prea mult gri se asaza, in ordine descrescatoare, ultimii flasnetari ai lumii, cantatori din cutii de lemn de cires, prin care aerul pune in miscare mecanisme simple si secrete.

suntem chiar aici, si noi, unde iarna pupa cerul in culori nebune, aruncand in singurul punct cardinal, sud, plicuri nedesfacute si fotografii sterse. pune degetul aici, si ciocane codul implantat de mult in tine, daca am sa-mi amintesc am sa deschid fruntea si-am sa te las sa zabovesti un pic, cat ia unui cocor sa prinda drag de inaltime.

o voce de fetita ce-si roade unghiile spunea, parca ieri, ca tramvaiul a imbatranit, e vechi ai are sa iasa probabil la pensie, asemenea bunicilor. tramvaiele pensionare au sa capete, deci, insomnii, au sa joace sah pe mesele din parc, si-au sa cumpere crema adeziva pentru proteze. vor folosi fraze ca "pe sinele mele..." si vor spune, in zilele lungi si schiopatate, povesti cu talc despre oameni, despre paralel si fire electrice.

singurul pas pe care am de gand sa-l mai fac nu e nicidecum orb, dimpotriva, si-a atasat becuri noi,puternice, cu care va vedea pana unde nimeni nu a facut-o. mai astept un pic, sa decid cu ce-l incalt.

marți, 1 martie 2011

pe treptele crapaturilor

Avea haine de capatat, si cand vorbea cerul gurii i se vedea ca o bucata de material neagra pe care o mana nepriceputa cususe, rarit, bucati de fildes pe post de dinti, era mic de inaltime si cu toate astea imi era frica de el, fara sa ma gandesc ca nu ar trebui sa fie asa, stiam, inainte ca gura aceea-pestera sa spuna ca ingheata in ghena in care traieste si ca a racit, ii curge nasul si il doare capul, stiam ca trecutul sau de fapt intreaga viata e sub semnul esuarii, insa vocea lui, infundata, vorbea calm, cuvintele se legau intr-o expunere a situatiei fara a-si plange de mila, mila o simteam doar eu, simtindu-ma adancita, atunci, inauntru, intr-o caldare cu plumb.

apoi , viata lui a continuat in capul meu, mergand cu grija pe urmele bocancilor vechi ce strabateau gerul spre alt ger. ce copil o fi fost? genul acela de-l vezi pe strazi, despuiat si murdar, dar ignorant si deci, fericit, jucandu-se cu o minge gasita in gunoi? sau genul de baietel trimis sa cerseasca, un al n-lea membru dintr-o familie fara adapost si fara capatai? si cand a crescut, s-a gandit vreun om la el cu drag? oamenii astia stiu singuratatea fara sa aibe habar ca asta traiesc, fara sa aibe, poate, alta scapare. cum ii trec zilele? prin ocheanul unor sticle ieftine de rom si vodca, cumparate cu fierul furat sau poate acolo, la ghena aceea omul asta si-a improvizat, grosolan, un fel de locuinta? si dimineata, cand se trezeste, care-i primul gand ce-i strabate mintea? in afara de frig, foame, sete, simte si altceva?cum se simte dorul pentru cineva ce nu a avut niciodata pe nimeni?

can we play another game?

Stiu ce s-a pierdut, e jocul, trecut prin atatea maini si atatea infatisari, reinventat de fiecare data in functie de intrinsecul omului-participant.candva firesc si tragaci pentru emotii,dupa un sir de rotiri cu aceeasi destinatie devenit un clovn ridat pe-o valiza veche, la un colt de strada.

E firul ce imi ducea privirea spre oameni necunoscuti, peste fetele, mainile, gesturile lor, peste copaci, pisici lenese, acoperisuri adormite sub zapada, din care un ochi mic de fereastra ar fi putut spune nu o singura poveste, peste frigul ce mi-a inhatat ieri mainile si le-a pacalit, in apa dusului, ca sunt puse la fiert, desi restul trupului o simtea calaie. Era firul, acum e lipsa lui, s-a subtiat , din ce in ce mai mult, si-a dezbracat itele, s-a desfacut, s-a lepadat de paianjenul creator pana a ramas, necredincios, un capat rupt, atarnand nestiutor.

Stiu ce lipseste dar nu stiu ce e de facut. Sa uit jocul? Firescul e de-acum un rotund cauciucat, cu miros pregnant de cald si smoala, reactiile sunt mecanice, totul e graba, analiza, concluzie. exact dupa regulile metodologiei, niciun pas pe langa, doar bifarea punctelor de pe lista.

Sa las jocul asa cum lasi copilaria, apoi adolescenta, ca pe ceva apartinand unui singur timp? Sa fi fost ceva consumabil, si nu parte integranta din mine?

Sau poate e doar vremea ca cineva sa inventeze un joc pentru mine, si nu invers? Ca si cum, dintr-odata, asa, la amiaza intr-o zi de luni, acele ceasului din bucatarie sa o porneasca in sens invers, si dupa el , ceasul cu alarma din dormitor, si tot asa, toate ceasurile de pe strada mea, apoi ceasurile orasului, si, in timp scurt, toate ceasurile lumii sa ticaie altfel.

La fel de bine, jocul poate muri. E si asta o posibilitate.

imobilitatea expunerii

Eu stiu despre mine, ca dorm, ca merg, ca uneori spal vase, ca traversez strazi si schimb tramvaie, ca citesc si beau cafele, toate aceste etichete sub forma de abtibilduri hasurate ce se reunesc sub umbrela cu nume de timp, stiu, si cu toate astea, langa mine, eu stau. o forma statica, tacuta, de renuntare, o piesa zgariata si inutila a unui mecanism candva viu, nu neaparat trist, doar in starea asta de nemiscare, imobilitate , asemenea unui panou peste care nimeni nu scrie nimic, cu toate ca langa el stau imprastiate o multime de culori, in forma solida eu nu am nici maini, nici gura, nici expresii, nici vise.

Eu stiu despre timp ca nu are niciun folos sa iti bati capul cu modelarea lui, egal si la fel masurat va trece in continuare, doar noi ne impiedicam de absurd cand ne spunem baliverne despre scurgerea zilelor si orelor, despre trecerea anotimpurilor si despre hartile pe care ni le creionam pentru timpul din viitor despre care nu stim, pana la urma, nimic, nimic, nimic.

Eu stiu ca nu fac nimic, si de m-ai intreba ce vreau sa fac, nici ca as sti sa spun. Ridic din umeri si ma intorc la ce stiu, in dimineata asta miroase a zambila, cafea cu scortisoara si ciocolata cu martipan.