miercuri, 29 septembrie 2010

nefinisat, mereu ciobit

Tică are obiceiul de a pune aceeaşi întrebare de două ori, chiar şi când în răstimpul dintre cele două interogaţii se iveşte răspunsul. Are aceleaşi reacţii până şi faţă de prietenii săi imaginari, piticii din ceasurile pe care Tică le creşte, îndemnându-le în fiecare dimineaţă să ducă ziua până la capăt, pentru ca apoi să—şi continue melodia, neîntrerupt, poate doar mai obosit sau mai fâşâit, în funcţie de vreme şi de oamenii ce intră în magazin.
Meseria lui Tică e aceea de ceasornicar-florar. Ceasornicar, pentru bunicul său ce i-a vorbit cu taină despre mecanismul timpului, despre limbi secrete, despre sufletul ceasului, despre interpretări si rotiţe zimţate.
Florar, pentru Ella.
Tică are pereţii casei acoperiţi cu pendule, ceasuri deşteptătoare, de toate soiurile si formele, din lemn masiv, metal vechi, cu păsări , spiriduşi şi clopoţei; în total sunt douăzecişicinci, programate să cânte fiecare la o anumită oră.
A douăzecişicincea, cea a sufletului său, desprinsă din camera cu ceasuri, îl poartă pe Tică departe, undeva unde nimeni nu deţine dreptul de a da nume lucrurilor vizibile, de a împărţi în felii timpul, de a eticheta sentimente şi de a judeca oamenii după felul de a vorbi sau după înfăţişare.
Acolo, în ora douăzecişicinci, e şi Ella, bineînţeles.
Fiecare om bun are ascunsă în el o pasăre. Tică, de s-ar putea uita înăuntrul său, ar descoperi o bufniţă de hârtie, cu ochi-cadrane, unul înregistrând batăile inimii iar celălalt, în sens opus primului, privirile pe care Ella le aşază asupra sa.
Tică e un florar neobişnuit. Nu ştia mai nimic despre flori şi semnificaţiile lor până să o întâlnească pe Ella.
Aşa a decis Tică să-şi scrie iubirea, pe nuiele, cu petale de flori, construind, minuţios şi cu nesfârşită răbdare, valsuri-vârtejuri sau colorate tăceri.
Are degete lungi şi fine cu care, într-o viaţă paralelă, ar fi fost un pianist extraordinar, dar Tică ştie că menirea sa este să redea vocea ceasurilor, să nască continuităţi, să ţină o pensetă în mână şi să studieze mecanisme şi modele.
Prima nuia s-a născut într-o dimineaţă de joi, soarele muşca perpendicular din asfalturi, pe străzi oamenii îşi purtau gândurile mecanic, trăgând paşii unul după altul, aşa cum sunt învăţaţi de mici, să ajungă neapărat undeva.
Tică ştergea de praf geamurile ceasornicăriei.

marți, 28 septembrie 2010

spune-mi,vii?

Hai în piaţa de flori, după ce lumina îşi autoreglează intensitatea, să ne jucăm leapşa printre ghivecele şi găleţile imense, burtoase şi înalte, din care capete ciufulite de margarete, tufănele şi crizanteme clipesc mândre, uită-te numai cum se întind de-a lungul trotuarelor sparte, pe lângă zidurile scorojite şi învechite, printre ţiganii insomniaci şi dispuşi la negociere. Să-ţi şoptesc, ascunsă în spatele unei tulpini solide şi susţinătoare a corolei cu multe petale micuţe , cu miros pe care ai vrea să-l porţi şi pe piele : împăratul Japoniei a adoptat crizantema ca sigiliu imperial, existenţa sa fiind certificată în jurul secolului VIII; denumirea provine din greacă, “chrys” – auriu şi “-anthemon”-floare.
Hai în piaţa de flori, să-ţi umplu braţele şi sufletul în nuanţe calme şi zâmbitoare, să te învăţ cum să-ţi ghiceşti soarta în petalele lunguieţe în timp ce degetele îţi obosesc de atâta smuls.
Hai în piaţa de flori, la lăsarea serii, să ne povestească ţiganii vieţile lor, în timp ce ne sprijim spinările de ghivece lemnoase şi solide, să putem spune că uite, ce dacă e întuneric, noi avem lămpi naturale.
Hai în piaţa de flori, să-mi iei o singură margaretă, aleasă cu grijă, după ezitări, tentaţii, îndoieli, reîntoarceri, pipăiri mătăsoase, priviri crucişe ale vânzătorilor ce nu prea dau la bucată, fuga ta apropiată dacă nu mă voi hotărî curând.
Hai în piaţa de flori, să ne murdărim nasurile cu polen şi să râdem, jucând fotbal printre maşini cu copiii negricioşi.

luni, 27 septembrie 2010

traseu aerian



Se făcuse demult zi şi cu toate astea camera prezenta încă paturi folosite, cu cearceafurile trase peste capetele băieţilor, deşi era cald şi gălăgie, turiştii plecau grăbiţi, cu hărţile mototolite în mână, căutând cele mai scurte drumuri spre planurile stabilite.
Cele două perechi de tenişi, agasate şi plictisite de atâta aşteptat, împrăştiaţi şi aruncaţi anapoda , unul petrecându-şi chiar noaptea întreagă cu fundul în sus, au format un fel de întrunire urgentă, pe scaunul-şifonier dinspre fereastră, unde şi-au discutat, în şoaptă, perspectivele. S-au decis iniţial să acorde proprietarilor treizecişişapte de minute sub formă de şansă, dar acele ceasului au trecut doar clipind peste acest răgaz, iar tenişii nu au mai suportat aşteptarea, oraşul îi ademenea, ca şi ideea năstruşnică a unuia din ei, să înainteze pe sârma ce lega cele două clădiri şi să observe, de sus, ce se petrece jos. Intr-adevăr nu era deloc un traseu cu prea multe posibilitaţi, însă nici băieţii nu aveau să le ofere altceva în afara priveliştii unei podele de bar. Zis şi făcut, şi-au legat şireturile într-un nod solid, s-au căţărat pe pervaz, depunând un oarecare efort, pentru ca apoi să ezite un pic, dacă nu vor reuşi să găsească punctul de echilibru care să îi păstreze pe fir? Au ridicat din umeri , până la urmă varianta cea mai rea presupunea nişte julituri şi probabilitatea să fie purtaţi de altcineva, ceea ce nu era chiar atât de insuportabil, nu?
S-au aventurat deci , încetişor, descurcându-se surprinzător de bine. S-au oprit undeva la jumătate, vântul îi flutura uşurel, într-un ritm ameţitor, porumbeii zâmbeau acestei îndrăzneli, unul chiar oprindu-se pentru o scurtă conversaţia, fiind însă atent să nu determine ruperea echilibrului, şi aşa precar. Oamenii erau mici, intraseră la apă de la distanţa aceea, erau coloraţi şi gălăgioşi, iar tenişii se bucurau de privelişte, prea mult timp bătuseră trotuarele , obosiţi şi prăfuiţi.

duminică, 26 septembrie 2010

viziuni multilaterale

Ştii, vorbim aproape tot timpul despre zilele de duminică, în care ne odihnim şi reflectăm asiduu asupra tipului de oameni ce am ajuns să fim, găsind sau nu motivaţii, uneori chiar scuze.
Ei bine, într-o zi ca asta devine inutil până şi acest lucru, tot ce rămâne de făcut e să infăşori o eşarfă la gât, să tragi fermoarul hanoracului, să legi puternic şireturile tenişilor şi să-ţi umpli plămânii cu ciripit în game necunoscute, frunze ce-şi schimbă structura vizibil, ca şi hainele; îşi dezbracă rochiile verzui şi diafane, traversate de nervuri adiacente, îmbrăcându-se în jerseuri roşietice şi pantaloni de tafta de culoarea zahărului brun, dându-şi drumul de pe crengi şi balansându-se uşor pe scrânciobul vântului, pentru a atinge pământul şi a se odihni, adormind în timp ce se micşorează prin spiralizarea spre interior, construindu-se de fapt sub forma unei cochilii de melc, poate doar pentru a ramane aici cât mai mult, înainte de a merge înapoi în laborator pentru a fi resintetizate în vederea următoarei primăveri.
Şi după cum spuneam, duminica aceasta s-a trezit sub clopot de vată murdară,dar s-a umplut apoi cu linişti, melancolii şi culori furate frunzelor pentru a da motiv sufletului să zâmbească.
Am în minte această imagine, poate un pic clişeistică, de aruncare a trupului într-un morman de frunze pe jumătate uscate, a căror reacţie să fie scârţâit misterios, aşa cum se aude în filmele de groază când urmează o scenă pe care ai face bine să o priveşti printre degete.

alegorie incipientă de toamnă

Pământul nu se înmuiase încă, deşi înainte să calce, piciorul putea simţi afundarea sa în noroi. Tramvaiul avea pe podea urme umede ale încălţărilor luate prin surprindere de ploaie, iar din loc în loc se formaseră şiroaie lunguieţe, din înlănţuirea sacadată a picurilor căzuţi de pe umerii umbrelelor sau de pe capetele hainelor. Peisaj bacovian, oarecum, oameni bătrâni şi zbârciţi, asemenea merelor încreţite, dar mai ales singuri. O bătrână, prevăzătoare, se descălţase de şosetele murate în apa din pantofi şi-şi punea cu mâini tremurânde, perechea nouă şi curată scoasă din geantă.
Miroase a rânced şi a naftalină şi a haine umede.
Afacerea cu mături stă pe loc, poate şi pentru că într-o zi ca asta nimeni nu iese special pentru măturile grăsune şi aurii în lumina mohorâtă dar gălagioasă a dimineţii. Vânzătorul poartă un pulover de arlechin, cu carouri mari, verzi şi purpurii; măturile cu coadă lungă stau aruncate pe umarul stâng, iar în pumnul drept strânge un mănunchi de mături cu coadă scurtă, cumva triste, poate pentru că ochii le pică doar pe pantofi, cizme şi tenişi grăbiţi, pe când celelalte, surorile mai mari, privilegiate, văd chiar chipurile purtătoare de încălţăminte. Vânzătorul se plimbă alene şi imprecis, fără prea multă tragere de inimă în a-şi lăuda sau vinde marfa. Se opreşte din când în când, vorbeşte trei cuvinte cu ceilalţi oameni, probabil despre vreme, apoi îşi continuă drumul cu paşi calmi. Nici măcar greutatea măturilor nu pare să-l deranjeze, aproape că sunt o parte din el.
La colţul unei tarabe pe care se înşiră, vesel, gogoşari rumeni şi rotofei, manunchiuri înmiresmate de leuştean şi cimbru uscat, roşii gustoase, bucăţi geometrice de hrean şi grămezi de fasole lucioasă asemenea unui şirag de mărgele sidefate, se discută politică.
Îi trimiseseră nevestele în piaţă la cumpărături sau mai degrabă ăsta e ritualul preferat al duminicilor, culorile şi forfota oamenilor, cafeaua fierbinte din paharele de plastic, râsetele pornite chiar din burţile lor rotunde. Se discută aprins, mai abitir decât într-o şedinţă oficială, despre posibilele soluţii de redresare ale ţării, proiecte de reducere a consumului, înfiinţarea unor cantine şi sistarea salariilor bugetarilor, costul real şi cel de pe hârtie al toaletelor publice, profitul anual al unui stand din piaţă.
Le place să vorbească, dar nu să şi asculte părerile celorlalţi. Se întrec în monologuri şi-şi întrerup cuvintele ca, după un timp, grupul să se spargă brusc, probabil sub declanşarea gândului de întârziere acasă, unde îi aşteaptă micul-dejun, papucii călduroşi şi televizorul. Duminica viitoare se vor revedea, cu siguranţă, în acelaşi loc, cu alte idei poate, dar cu acelaşi fond.
În urma lor se face linişte, deşi oamenii continuă să cumpere şi vânzătorii să-şi laude marfa.
La magazinul de pâine e o coadă proverbiabilă, aşa cum doar mi-am imaginat câteodată din povestirir; şirul iese đin magazin şi coteşte rotund prin faţa farmaciei. Oamenii aşteaptă, răbdare au de prisos prin buzunare.
În faţa intrării principale în piaţă se întind şiruri întregi de flori tomnatice, colorate blând în galben, portocaliu, roşu şi lila, strânse în buchete groase sau ghivece ce trebuie ridicate cu ambele braţe. Ţi le oferă, zâmbind,glasuri de bunici sfătuitoare ,cu degete aspre dar bune.

vineri, 24 septembrie 2010

un zmeu,nişte zmei

Desupra notelor muzicale prind a râde cuvintele tale spuse rar prin somn, te joci cu un zmeu cred, încerci să-l înalţi, dar nu ai apreciat bine direcţia din care bate vântul şi esti pe punctul de a ceda, bosumflat şi cumva iritat de persoana ce se amuză de tine, acolo, în vis.
Ar fi bine ca fiecare zgomot să aibă un buton de reducere a sonorului, să-ţi aud mai bine monologul şi fuga tălpilor goale pe asfaltul desenat de copiii după-amiezilor de vară, în timp ce sfoara vibrează şi încearcă să-ţi scape printre degete. Ţi s-au schimbat radical liniile şi adânciturile feţei, îmi pare rău, ar trebui să te fotografiez mai des când dormi, eşti atât de expresiv , mi-ar plăcea să te vezi aşa, ca într-o oglindă ce îţi arată sufletul, cum se conturează din piesele astea de puzzle: un zmeu deasupra, un zâmbet dedesubt, un râs lângă, florile şi păsările de cretă pe care le ştergi în timp ce alergi să nu pierzi urma zborului.
Îmi e ciudă puţin pe ignoranţa acută de care dai dovadă atunci când dormi, indiferent şi nepăsător, cu trupul strâmb şi părul ciufulit, cu urechile închise pentru lucrările de construcţie, cu jaluzelele trase pentru lumina deja albă, cu inima închisă pentru mângâierile mele, aducătoare de arabescuri în podul palmelor, indiferente. Apoi mă bucur, aşa eşti tu, dedublat, iar pentru a-mi păstra certitudinea nu mă poţi lua cu tine dincolo, deşi uneori tare mă tem că nici nu vrei, râsul ce-ţi însoţeşte jocul e al unui om pe care n-ai să-l găseşti pe aici. Zmeii ce se proiectează pe suprafaţa cearceafului în timp ce aştept, cuminte, să faci ochi, reuşesc să mă sperie din când în când, poate dacă ţi-aş spune ai lupta împotriva lor cu zmeul tău.
Trezeşte-te, te rog.

abatere de la şine

Ritmicitatea trosneşte din degete şi scrâşneşte din dinţi, încruntând ipoteticele sprâncene când una din componente o ia razna, ieşind din limita măsurii, fie că o ia înainte, grăbită să se evidenţieze, fie că rămâne în urmă, uitându-şi rândul la partea ce îi corespunde.
Pe ea se bazează oamenii, când trebuie să o scoată la capăt de-a lungul zilei, inspir şi expir, închidere şi deschidere a pleoapelor, trezit şi culcat, deznădejde şi speranţă, zâmbet trist şi zâmbet duios.
Se întâmplă, ca în exemplul de mai sus, ca ritmicitatea să şi deraieze, tragând după ea şi oamenii ce nu dispun de o ancoră bine aruncată în realitate, îngropată în ciment. Iar traiectoriile astea, imposibil de apreciat prin reguli matematice,descriu jumătăţi de elipsă sau sferturi de cilindru prin care un ochi curios poate vedea omuleţii de pe pilota albăstruie, ieşiţi la pescuit în umbrele dungate galben-roz, diferenţiaţi doar prin numărul-steag.
Roboţeii metalici fac cu rândul când e vorba să ude florile, îşi şoptesc în urechile-pâlnii minuscule că nu le place deloc această sarcină, uşor artistică, deşi se pândesc între ei şi se surprind chiar vorbind florilor, în timp ce mâinile lor, avide să poarte arme, mângâie petalele. Din cănd în când, cam o dată la trei luni măsurate în paşi de furnică, încropesc şi câte un buchet pentru roboţelele plastifiate ce îi aşteaptă să se întoarcă victorioşi.
Te cred pe cuvânt, nu-i nevoie de o asemenea lungă demonstraţie. Ritmicitatea e un subiect consumat, ai dreptate. Am să-mi revizuiesc atitudinea şi vocabularul, le duc în zori la curăţat, am auzit de o metodă nouă, foloseşte boabe de struguri,păr de cal şi mine de creion portocaliu.

joia jocului

au unii oameni rafturi intregi cu care le sunt mobilati pereţii inimii, rafturi din care respiră calmul si dragul de a fi intr-un fel greu de spus cu certitudine, poate doar accentuat prin detaliile de care iţi lipesti zâmbetele, asemenea abţibildurilor haioase puse pe copertele manualelor.
iar dacă oamenii acestia mai au si usurinţa de a lua de pe raft si a dărui, in timp ce mâinile se incălzesc in jurul cănilor inflorate, cu lichid negru si lăptos, stimulant cumva inutil al conversaţiei ce decurge fără subiectele rezervă sau despre vreme, nu poţi spune decât că uite, norocul e uneori si de partea ta. si dacă a trebuit să astepti atât pentru a intâlni un asemenea om, a meritat.
oameni vorbind despre oameni, nu analizând, nu interpretând, ci doar legând cuvinte folosind peţiolurile ultimelor frunze verzi, simţind, din spate, răsuflarea caldă a certitudinii că e un inceput, e bine si e demult de când nu te-ai simţit tu, pe tine, atât de linistit.
verde ursuz e o stare de bine.

din taciturna bătaie de diverse etiologii

Timpul acestor zile, prelucrat sub formă de leneveală , lipsă de întrebări, griji, ignorare a incertitudinilor şi a golurilor, cu mers opus faţă de inelul-ceas, ce indică întotdeauna aceeaşi oră, 10:12, mi-a intrat pe sub piele, acolo unde numeroase reacţii au drept rezultat emoţii cu diverşi timpi de înjumătăţire, cu metabolizări diferite şi fel de fel de legături create, întreţinute uneori chiar de imagini fugitive de deasupra cearcănelor ce nu şi-au odihnit adâncimile îndeajuns.
Planul ce trebuia urmat presupunea coordonarea strategiilor, cu toate că poziţia lor era una antitetică. Numerosii atomi agitaţi îşi manifestau corectitudinea prin semne de îndrumare, hărţi marcate, binocluri şi trusă de prim ajutor. „Sunt responsabil pentru iresponsabilitatea ta”, aşa mi-ai fi putut spune, dacă ne-am fi ciocnit pe unghiul întâmplător al unui culoar oarecare. Culoar de trecere, evident, nu de locuit. Cel mult potrivit analizei imaginare, cu lumină difuză asigurată de şapte licurici într-un fost borcan de castraveţi muraţi. Creionul încercat între nas şi gură pe post de mustaţă miroase a plastilină, însă descrierea insuficientă determină oprirea gândului la distanţă de final, greu de apreciat, din moment ce simpla sa existenţă reprezintă o alegorie.
Rămâne bătut în cuie, deci, ne-am pus sufletele schimbării, cu cheiţe ce trebuie, din timp în timp, întoarse. Felul timpului este discutabil; bazat pe teoria inelului-ceas, s-ar putea spune chiar că nu mai există dovada necesităţii cheii, mecanismul va funcţiona continuu, din moment ce timpul nu se mişcă.
Existenţa unei memorii selective în privinţa amintirilor cu gust medicamentos şi uleios naşte zimţi ce taie lemnul susţinător al podurilor pe care încrederea le încearcă sporadic, în anii în care se coc mulţi pepeni, zemoşi şi rumeni asemenea obrajilor îndrăgostiţi sau doar înfriguraţi.
Curiozităţile pândesc la fiecare întoarcere de cap, cu nerăbdarea ascunsă bine în sân, de sub rânjete de arlechin ucigaş sau zâmbet falsificat cu creionul de buze. Valeriana e adormitoare, bună pentru doamnele nevrotice, cârora le cresc pisici de sub paturi şi din cuptor, numai că asupra acestora, al pisicilor, somniferul natural îşi schimbă traiectoria, excitând ochii şi alintarea. O dată cu miresmele sedative se aude indignarea vecinilor în legătură cu zgomotele nepotrivite provenite din apartamentul locuit de pisicile cu doamnă.
Piesele de mobilier alunecă pe podeaua proaspăt cerată, producând scârţâieturi variate, asemenea sunetului scos de cretă pe suprafaţa tablei, a maşinii de gunoi ce sfâşie somnul, a glasului ce spune :”Sunt asemenea unei cărţi deschise, dar nu pentru tine.”
Argumentul reducerii la absurd oferă un colac de salvare inepţiilor purtătoare de pene la pălărie şi de pufi de păpădie prin buzunarele peticite.

miercuri, 22 septembrie 2010

sărută(-mi ) umbrele

miroase a hidrogen sulfurat si spaţiul se micsorează din ce in ce mai mult, ca si cum la fiecare clipire, desi aproape imperceptibilă in unitaţi de timp, cineva ar mai scoate câte ceva din cameră, incepând cu patul si terminând cu tastatura, simt deja rătăcirea degetelor in aer, căutând in zadar materialul plastifiat si sigur al acestor butoane de care gândurile se leagă uneori cu hamuri.

cât de inefabile au devenit de-acum schimbările, si nu doar raportat la tine, cel mai bine e să ii pui pe ceilalţi la zid si să-i privesti prin binoclu, ei nici nu se uită, nu stiu de fapt să se uite altfel decât cu ochii, cu lecţia invăţată de acasă, cu lista sifonată in portofel sau prin buzunarul pantalonilor, cu subiectele-bloc si frazele stereotip si cu evitarea atât de subtilă a oricărei silabe ce i-ar putea abate de la drumul corect, in care căsuţele asteaptă să fie bifate si apoi lăudate.

stiu, e vremea in care vrei să fii cocon, o bucată mare de vată,in care să te cocolosesti, hrănită doar prin sideful mângâiat in călătoriile cu vise, de pe tărâmurile celelalte, unde, nu stiu, ar fi altfel. unde ar fi cineva să inţeleagă si să nu renunţe, chiar si impotriva propriei alegeri de a renunţa. cred că ţi-ar plăcea mai mult să te ingropi sub frunzele ce incep să se arămească incepând din margini si continuând cu nervurile, pentru a se termina procesul in nucleu, o intâmplare firească si anuală, de corodare fiziologică a frunzelor.

revoltele se manifestă acum ascuns, in incăperi umbrite de jaluzele protectoare, unde invaţă să supravieţuiască fără semne si interpretări, luând lecţii zilnice de scrimă, cu armele sub formă de agrafe de birou sau creioane proaspăt ascuţite. zerourile sunt tulburătoare, deja se numără zile de când, până când, cât a mai rămas, presimţirea acelor pături ce se vor aseza alene peste tot ce acum pare atât de profund.

zâmbetele si papilele gustative ţi se mută treptat intr-o plăcintă cu dovleac, aburindă, cu degete apoi lipicioase si aromate, cu plimbări lungi si fără scop prin vremea asta din care vântul te poate surprinde la fiecare colţ si de care iţi agăţi firimiturile asemenea hainelor in cuiere.

marți, 21 septembrie 2010

all my love is frozen

mă frige. nu, e prea târziu, m-am ars. nu, nu rău. doar că ustură. uite, are să rămână semn. vezi, chiar aici? ce formă caraghioasă are! cu ce ţi se pare că seamănă? un papion? interesant, nu as fi zis. eu mă gândeam mai degrabă la un cui.

ţi-am zis să fii atentă. de ce nu mă asculţi, ţi-am zis că ai să te arzi! doare? ia să văd. zici că e un cui, unul bont chiar. ţie iţi pare papion? hmm, n-as zice.

enumerare neargumentată

iţi plac oamenii care te intimidează, cu toate că in momentul real nu poţi decât să taci, scormonind in cutii minuscule după cuvinte cu semnificaţie.
in acelasi timp, insă, iţi place si să stai toată ziua in pantalonii de pijama roz,desfăcând păstăi de fasole verde, să-ţi miroasă degetele a crud in timp ce ţi se impotmolesc in hârtia portocalie de impachetat cadouri.
ar fi bine să-ţi placă să faci si un pic de curăţenie, ai stat azi cu patul nefăcut până spre amiază, dacă mai asteptai un pic cădea noaptea si nu mai trebuia să te deranjezi. noroc cu argumentele imaginaţiei, cum altfel ar cunoaste scoicile niste căluţi de lemn dintr-un carusel miniatural cu o muzică ce străpunge toate straturile, până si pe cel unde nu a pătruns nimeni niciodată. cum altfel s-ar imprieteni o pană de porumbel cu minnie, prietena lui mickey mouse, asezată cochet in vârf de creion, purtând fundă si rochiţă asortate, rosii cu buline albe. cum altfel s-ar infofoli carneţele in mărgele de lungimi greu de apreciat. cum altfel ar mai pune creioanele colorate piedică discurilor cu zimţi ce lasă pe hârtie forme ale căror nume nu-l stiu. cum altfel ar mai dansa plicul de ceai pe lângă perechi de chei, castane vechi si noi, agrafe,un ou kinder,toc de ochelari,pez-uri,caleidoscop, si alte exemple ale ordinii dezordinii mele.

luni, 20 septembrie 2010

pentru I., cel ce măsoară cu o sfoară timpul

un cerc imperfect din care fiecare se sustrage prin fumul ce prinde densitate cât mai grea chiar sub forma acestei imperfecţiuni. priviri ce spun mai mult prin dilatarea timpului ce se aprinde in sunet de geam trântit si mâini surprinse prin perdeaua verde ruptă.cuvinte aruncate asemenea unui frisbee, intoarse doar cu putere inzecită, din aliajul format in fugă, la temperatura deciziilor luate pripit dar cu sufletul impăcat pentru uitarea ce are termen de asteptare un an.
cu toate astea,cu vârtejul ultimelor zile, cu fugile ce mi-au ţinut gândurile pe drumuri paralele cu tine, este de ajuns să fie o furnicădesecundă liberă si uite,te ivesti, zâmbind, imbrăţisându-mă, dansând cu mine, privindu-mă cu abisurile acelea albastre si jucându-te. se sparg treisutecinci pahare in fiecare moment in care tresar simţindu-ţi ridurile palmelor si mi-a fost atât de dor de tine.
da, asta e, de undeva, de dedesubtul unei carapece de ţestoasă, de sub pene de bufniţă, de sub pielea alunecoasă a unei foci, din culoarea verde a unui pinguin, de sub trompa unui elefant, din cochilia unui melc, atât si nimic mai simplu, mi-a fost dor de tine, I.
si cum stiu că numai un petic din tine n-are să-mi ajungă nicicând, oricât as vrea să pot fi asa, să-ţi zâmbesc din când in când si să ne jucăm de-a alţi oameni, in locul provocării cu ziua de joi, ţi-am propus să nu mai vorbim un an.

si aveam de gând să te chem in gară, cu zece minute inainte de plecarea trenului, un personal oarecare, să ne intâlnim in vagonul cu un număr oarecare, cu o cafea aburindă si emoţii in toată fiinţa mea tremurândă. să-ţi spun : am luat bilete până la staţia X, dar uite, alege un bileţel cu un număr si vom cobori in staţia corespunzătoare numărului; poate doar o gară mică, prăfuită si uitată, cu atât mai bine, să nu fie de văzut decât o scoală cu pereţi scorojiţi si un magazin cu trei mese afară, mese de plastic, albastre, cu scaune de alte culori si pungi cu făină, mălai, sticle cu ulei, asezate caraghios lângă sticlele cu bere, rom si apă minerală.
cât ţi-ar fi plăcut acest joc, o stiu incă de când mi-a venit ideea, si numai acest fapt, al gădiliciului gândului m-a făcut să mă simt vie. asemenea unui copil te-ai fi bucurat, asa cum o faci mereu, dar mai ales pentru lucrurile astea, ce te mai pot surprinde pe tine, om greu de impresionat cu adevărat, să ajungă acolo, in măduva oaselor. a, da, ţi-as fi dat un vocabular, stii, cum aveam in clasele mici, de ne notam pe filele dictando cuvintele necunoscute si definiţia lor, si-aveam să ne notăm, eu in al meu si tu in al tău, toate cuvintele caraghioase ce aveau să ne treacă prin cap, ca apoi, la intoarcere, să facem schimb si să râdem.
si aveam de gând să nu vorbesc despre trecut, să nu intreb de ce, cum sau când. aveam doar să te privesc, tăcând, ascultându-ţi linistile, abia ce-mi dau seama că desi imi spui că te cunosc foarte bine, uite, linistile nu ţi le stiu, nu stiu ce increţituri poartă ochii tăi atunci când pe dinăuntru se potolesc apele. te-as fi rugat apoi să-mi construiesti o barcă din hârtie, am incercat zilele trecute sa fac una si mi-am dat seama că nu mai stiu plierea corectă a foii. iar tu, concentrat si un pic amuzat, mi-ai fi arătat, apoi ai fi deschis cartea verde la intâmplare si, cu lăsarea serii si a oboselii, mi-ai fi citit, la ureche, furnici de rime.asta ar fi fost joia.
ţi-am cerut o zi, crezând că-mi va ajunge. dar să te văd, acolo, pentru mine, după atâta timp de gol, presărat doar din când in când cu semne si gesturi pline, a fost momentul certitudinii.
un an. imi e frică si nu-mi e.

joi, 9 septembrie 2010

fără balamale

să-mi pun genunchii inăuntrul braţelor formând un cerc imperfect,aproape oval si să plâng, fără ca nimeni si nimic să intervină, niciun zgomot, nicio vorbă, niciun cuvânt, nicio linie melodică. să plâng ca si cum as fi cu adevărat singurul om de pe o insulă, asa cum si sunt de fapt, până la urmă, pe-o bucată de pământ ce uneori se apropie foarte mult de consistenţa sentimentelor, alteori doar se face praf intre degetele ce-i incearcă rezistenţa.
să plâng, să nu fiu eu observatorul, ci doar un punct minuscul, prin care să se perinde, la intâmplare, o cafenea cu mese si scaune multe, un lan cu floarea-soarelui, sticle de diferite culori, aeroplane si jobene.
să plâng,vreau.pentru vremea de afară, pentru dorul ce nu mai e si căruia ii duc lipsa,pentru nimic in special, de fapt.
chiar si asa, e tare greu să plângi in ziua de azi.

miercuri, 8 septembrie 2010

grăsanii grăsimilor

schiopătând imi aduc aminte,vreau să invăţ să confecţionez bufniţe, cu toate că nu am talent la cusut, probabil va iesi o creatură tare anapoda si ciudăţică, si probabil doar eu voi putea spune despre ea că e bufniţă; am să-i pun nasturi de culori diferite peste cămasa cadrilată si binoclu peste ochii-felinar, va fi o primă tentativă de bufniţă severă, care, de-ar fi existat de pe acum, ar fi intins aripa uriasă si m-ar fi tras cu totul, in primul rând mi-ar fi dezlipit degetele de pe taste, arătându-mi teancurile de hârtii ce-au impânzit camera;mi-ar pune unul in braţe, poate pe cel in care profesorul, pe la pagina nustiucare, a scris in loc de "grăsimi", "grăsani" (o schiţă de zâmbet doar, binoclul se poate metamorfoza in microscop). văzându-mă totusi, atât de amărâtă, doamna buhă si-ar scutura penele si ar merge la bucătărie, intorcându-se in timp imposibil de scurt, cu o supieră de cafea aburindă, asortată cu fursecuri asemănătoare unor ozn-uri mici, cu ochi-stafidă. apoi s-ar aseza cuminte lângă mine, crosetând suporturi pentru povestile ce au să fie, când foile prin care mă scurg uneori cu deznădejde vor prinde aripi,eliberându-mi camera si pe mine de cămasa de forţă sufocantă.

sleeping lessons

M-am trezit intr-un vis lichid si mi-am inmuiat in el,pe rând, vocalele tuturor bretelelor purtate, toartele cestilor de cafea, singurătatea de a mă purta doar pe mine prin ideile ce-mi fură timpul, bulinele umbrelei dăruite chiar in zi ploioasă.
Le las la macerat azi; ma intreb,oare cu ce ochi mă vor privi când, umede, le voi agăţa pe sârmă, la uscat?

marți, 7 septembrie 2010

Marin Sorescu, despre simplitatea existenţei

"Uneori uit unde mă aflu şi zâmbesc aşa, fără motiv. Câteodată sunt vesel. Vesel de tot. Pentru că uit de mine. Mă pierd pe undeva, în vreun loc depărtat, cum ai uita o carte pe fereastră."

"Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drum vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin. De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă."

accesoriu pentru porumbei

Am obosit, asa mi-a spus in timp ce toamna abia isi deschidea ochii maronii si eu presimţeam in aer căderea cortinelor din velur verde intunecat si prăbusirea grosolană a galeriilor din lemn incrustat cu inflorituri intortocheate, apoi lăcuite.
Am obosit, si am stiut că nu-i o glumă, ca atunci când, din când in când, obosim cu toţii si ne punem oasele la dezintoxicare de praf,griji si alte obiceiuri din acestea nesănătoase. Nici măcar nu mi-a spus asta in faţă, să-mi pot da seama dacă mai e ceva de făcut, dacă pot scoate cu clestele toate metalele grele inghiţite, să destup gura vasului ce animă sufletul. Doar un mesaj pe ecranul telefonului vibrând, cu multă ciudă l-as fi aruncat, ce nevoie am dacă ea imi spune că a obosit, ca si cum si-ar dori doar să inchidă ochii pentru un timp, să se refacă ţesuturile lezate, să se inchege speranţele, de-acum prea abrupte, stiind, cu toate astea, fără cuvinte precise, că nu-i doar atât, oboselii ei ii crescuseră pene de porumbel tărcat.
Am obosit, imi imaginam cât curaj trebuie să-i fi cerut mărturisirea, după toate războaiele in care cuvintele erau, dacă e posibil, armură si inamic, sabie si umbrelă, plasture si cuţit.
Am obosit, spuneau literele si sub ele isi infigeau unghiile lungi nenumărate gânduri epuiza(n)te.
Am obosit si eu,draga mea. Asa cum oboseste cărămida să facă parte din acelasi zid, asa cum obosesc ochii când văd doar patru pereţi, asa cum oboseste omul când nu stie sub ce formă să trăiască. Asa cum nu avem nicio scuză reală pentru asta.
Am obosit,i-as spune, cerându-i, cu imprumut, niste pene, să-mi acopăr măcar un sfert din suflet.

concert cu inspiraţie poştală

pe retină se înfig, amalgamate, ciocuri muzicale. doar o cioară şi nişte pescăruşi.oftat. asa cum oftează vulcanii, din când in când, de undeva din străfund.
timbru, cu marginile zimţate, cu gustul amar ce precipită pe limbă; poate că unele cuvinte migrează din propoziţii, se despart in silabe pentru a pătrunde prin porii de celuloză ai plicului, apoi se reorganizează, inghesuindu-si corpurile de cerneală pe timbrul proaspăt lipit,reacţionează cu tusul din desen- o căsuţă linistită, undeva la munte; si uite cum, deodată, ferestrele căsuţei, abia ghicite, se aprind intr-o lumină de semineu, cerul isi schimbă textura si fulgi microscopici de zăpadă se asază deja pe acoperisul din ţiglă rosie.
de-asta destinatarul nu va inţelege nimic din scrisoare, din loc in loc privindu-l orb litere-fantomă. iar dacă drumul intre expeditor si destinatar e foarte lung, măsurat in anii-melci ai lui Cortazar, tare e posibil ca scrisoarea să se infăţiseze imaculată, stârnind mirare, in cel mai bun caz. dar dacă destinatarul asteaptă de multă vreme vestea adusă in plicul cu timbru năstrusnic, va sti cum să vadă mesajul. ii trebuie numai o lupă, special creată pentru timbrele cu stări sufletesti oscilante.
ce bine că timbrele de felul acesta sunt specii pe cale de dispariţie, altfel ce haos s-ar crea in oficiile postale din intreaga lume!

„Carte peste carte” în Green Hours!



Asociaţia Paspartu vă aşteaptă la prima colectare de carte din cadrul campaniei „Carte peste carte”, care va avea loc sămbătă şi duminică (11-12 septembrie), în Grădina de la Green Hours, între orele 12 şi 18. Oricând în acest interval orar puteţi veni cu o carte (sau mai multe) pentru biblioteca din Băicoi.
Puteţi dona orice tip de carte (manual şcolar, culegeri, cărţi de poveşti, poezie, critică literară etc.). Aşa cum casele se clădesc „cărămidă peste cărămidă”, noi încercăm să punem umărul la reconstrucţia bibliotecii din Băicoi „carte peste carte”. Şi pentru a ajunge mai sus, avem nevoie de voi ca să clădim o fundaţie solidă (turnată cu cultură).
În cartierul Ţintea să află singura bibliotecă a oraşului Băicoi. Anul acesta, cei ce o administrează au pornit demersurile de rigoare în vederea strângerii fondurilor necesare pentru modernizarea clădirii, amenajarea unor săli de lectură, achiziţionarea unui sistem informatizat şi alte astfel de lucruri necesare unei biblioteci. Ce putem face noi? Asociaţia Culturală Paspartu poate ajuta cu îmbogăţirea fondului de carte. Pentru că noi credem că volumele sunt adevărata temelie a bibliotecii şi, mai mult decât atât, ele sunt foarte utile elevilor care studiază la şcoala generală ce se află chiar vis-a-vis de aceasta sau la Liceul Teoretic „Constantin Cantacuzino”.
La Green Hours, în weekend, dăm startul la cultură şi la „construirea” bibliotecii din Băicoi prin cărţile de la voi. Vă aşteptăm!

luni, 6 septembrie 2010

scăpare

Degeaba m-am izolat in cartea cu saptesutecincizecisisapte de pagini cu intrebări cu răspunsuri de tip complement grupat,complement simplu,relaţie cauză-efect si alte incadrări din acestea bizare ;logica isi aruncă coroana de suverană si isi leapădă definiţia si merge să ia meditaţii de la nestampilata imaginaţie, căci nu stie altfel să se dueleze cu rearanjarea literelor si părăsirea lor in masă, sub forma dorului de alte exprimări.
Pe scurt : vocabular pentru cuvinte noi, stropitoare rosie in braţele unei femei inflorate, o Dacie-sală de concert cu acordeon si trompetă, amintiri cu miros de liliac, planuri de hârtie pentru zilele confecţionate din materiale fluide si moi.
Licenţa are ochelari fără rame, nas ascuţit,coc in vârful crestetului, privire mustrătoare si degete severe, cu orientare unidimensională.

joi, 2 septembrie 2010

poveste cu/fără tâlc

E curioasă si de-a dreptul amuzantă imaginea mea asupra aerului ăstuia tomnatec,de-mi vine să-mi umplu pumnii cu el si să-mi spăl, alene si constiincios, asemenea pisicilor,ochii, iar o dată cu ei, toate credinţele anterioare,prieteniile clasificate,siguranţele in privinţa omului ce deja eram, iar apoi,clătindu-mi mâinile,să las să alunece,divizate si desurubate din structurile prea complexe,fie ele nuclee,invelis sau doar liganzi, stările-fantomă ce mi-au tot vizitat interiorul in ultimul timp, cu toate că nu era nimic călduros sau primitor in privinţa lui, dimpotrivă chiar,numai vechituri si praf. să mă scutur de ele, cu toată bunăvoinţa de până acum, a inghesuirii mele printr-un vas mic de sânge pentru a nu le face să se simtă supravegheate. le-am lăsat să atingă ce au vrut, să deschidă toate usile, să privească de la toate ferestrele,să pună sub microscop chiar si mustăţile de soarec,păstrate de mine doar de amuzament.
cu genunchii in braţe si ochelarii ancoraţi bine pe vârful nasului, trăgând pofticios din ţigară, le-am urmărit miscările, curiozităţile, soaptele neinţelese,ridicările din umeri, gesturile imperceptibile. asteptam,fără să stiu exact că asta fac, un verdict, apoi o sentinţă, poate si o hartă de urmat.
nu au făcut decât să mă intoarcă pe dos, la propriu, să pună in ordine asa cum au crezut de cuviinţă, fără să-mi ceară sfatul, fără să mă privească chiar, considerând că deţin soluţia ideală.
de asta am plâns azi-noapte, când degetele, zece la număr, nu puteau număra mai mult de doi, când noaptea era doar un tunel infricosător prin care stările astea fantomă asteptau să treacă, atât de mulţumite că au incheiat cu bine o altă "curăţenie de vară-toamnă". dar nu le-am dat drumul să iasă, au să-si dizolve superioritatea si costumele in aerul ăsta, curat, linistit si neintrebător, pe care il adun in găleţi mari din plastic. am luat, de dimineaţă, din piaţă, o duzină, toate albastre.
nu mă intrebaţi cum le-am adus acasă.

intrinsec

pentru zborul tăcerilor
se clatină vehement geamuri
in zborul cuvintelor
se agaţă crengi despicate
peste zborul eliberării
se aruncă plase de pescari
pe zborul râsului
plâng cu ciudă clovnii