joi, 9 septembrie 2010

fără balamale

să-mi pun genunchii inăuntrul braţelor formând un cerc imperfect,aproape oval si să plâng, fără ca nimeni si nimic să intervină, niciun zgomot, nicio vorbă, niciun cuvânt, nicio linie melodică. să plâng ca si cum as fi cu adevărat singurul om de pe o insulă, asa cum si sunt de fapt, până la urmă, pe-o bucată de pământ ce uneori se apropie foarte mult de consistenţa sentimentelor, alteori doar se face praf intre degetele ce-i incearcă rezistenţa.
să plâng, să nu fiu eu observatorul, ci doar un punct minuscul, prin care să se perinde, la intâmplare, o cafenea cu mese si scaune multe, un lan cu floarea-soarelui, sticle de diferite culori, aeroplane si jobene.
să plâng,vreau.pentru vremea de afară, pentru dorul ce nu mai e si căruia ii duc lipsa,pentru nimic in special, de fapt.
chiar si asa, e tare greu să plângi in ziua de azi.

4 comentarii:

cz spunea...

vine o vreme cand nu poti sa mai plangi...

zenobia spunea...

cz,aşa e,numai că uneori,când durerea nu are alt leac, tare bine ar fi să laşi câteva lacrimi să se facă rostogol pe obraji:)

Verde Ursuz spunea...

ca si cum plansul vine uneori din afara, asa se simte atunci cand intr-o zi plangi pentru acelasi motiv pentru care astazi nu mai versi nici macar o lacrima.

zenobia spunea...

da,ca şi cum m-ar plânge el pe mine şi nu eu pe el.