sâmbătă, 9 iulie 2016

cine veghează

   Ia te uită, a venit și iulie, a șaptea boabă din cele douăsprezece atârnate pe sfoară. Nu a bătut la ușă, dimpotrivă, a năvălit în camera cu un perete verde și multe cărți alambicate, mai mai să se împiedice de măsuța roșie, mai mai să se înece cu propriile cuvinte, aproape să i se înfășoare în jurul limbii, să se înșele literele din cuvinte prin formarea unora noi.
  Am privit-o ușor plictisită, fiecare lună a avut tentativa ei de a mă admonesta, urechea sau gâdila. Iulie nu avea cu ce să mă farmece, cu toate că avea ochi cu pești si degete- clape de pian, iar din păr îi tot zburau păsări. Mie îmi miroseau mâinile a scrumbie, lămâie și ceapă și tocmai ce îmi aprinsesem o țigară. Știam și singură că eram rătăcită, orbecăind ca fluturii în jurul becului, că cu cât voiam mai mult să mă întorc aici, cu atât mă depărtam de scris.
  Pusesem scrumiera pe ochii lui Gellu Naum și o așteptam- ce truc avea să folosească? Peștii din ochii ei deveniseră transparenți, le zăream oasele ascuțite împungând, mă durea, zâmbeam și mă durea. Păsările aveau și ele cântecul ascuțit, m-a mai durut o dată până să clipesc.
  S-a ținut după mine la bucătărie, cu toate că încuiasem de două ori cu cheia, peștii și păsările așteptau să termin de tăiat pepenele ce pârâia a copt, am stat cu toții la masă, ei ronțăind sâmburii negri, eu scriind.