duminică, 27 iunie 2010

mozaic

Zilele bune se recunosc după detaliile pe care le observ cînd ies în oraş, cu condiţia să-l privesc ca şi cum nu l-aş cunoaşte : un perete cu o stradă probabil din perioada interbelică, bucăţi de sticlă colorată, balcon cu balustradă din fier forjat din care mi-ar fi plăcut să privesc oamenii de pe un scăunel cu trei picioare, un magazin cu rochii vesele şi aparte, acelaşi cer cu lumini diferite în funcţie de cum îţi întorci privirea, pufuleţi cu ploaie, muzică clasică în aer liber, pe-un colţ de bancă, lîngă un bărbat cu un teanc de foi în mîini şi-un pix în gură, cu pantalonii suflecaţi; am tras cu ochiul la ce scria, fiecare pagină purta titlul de "Rugăminte", dar nu am reuşit să descifrez altceva; iniţial am crezut că scrie poezii, dar era de fapt o scrisoare, aceeaşi, pe fiecare filă gălbuie. Ce rugăminte să fi fost încît să nu-şi găsească nicio formă în care să stea? Şi pentru cine o fi scris omul acela? tare mult aş fi vrut să aflu; prin faţa noastră se plimba o femeie îmbrăcată în negru, cu pantaloni trei sferturi şi pantofi cu talpă înaltă, ţopăind un pic în timp ce paşii o purtau cumva incoerent; ne-a atras atenţia prin şosetele de un albastru aprins, aproape vesel, apoi ne-am dat seama că ea nu-i aici, la un concert în aer liber,ci în alt timp, poate că simţea nisipul mîngîindu-i tălpile sau poate se cocoţase într-un copac, mîncînd caise şi amuzîndu-se de o omidă; oricum şi oriunde ar fi fost, poate că era fericită, deplîngerea şi mila venind doar din partea noastră.
În timp ce mă îndreptam spre casă, cu cerul atîrnînd greu şi gata parcă să mă înghită, mi-am amintit de bătrîna ce vindea flori de cîmp, legate în buchete cochete, aşezată pe-o bordură de pe la Universitate, citind concentrată dintr-o carte groasă; şi de domnul ce călcase pesemne în noroi şi se oprise apoi lîngă o băltoacă cu apă de ploaie, înmuind vîrful bastonului în ea şi curăţindu-şi atent sandalele.
E prima seară din vara asta capricioasă cînd ascult cîntec de greieri.
libertate absolută, semne, fantastic, ieşiri din timp, firescul magicului, salvarea visului, labirint, iată ce aduce Eliade în duminica ce stă să plouă.
"Fantasticul lui Mircea Eliade este benign, o revanşă a Vieţii, a frumuseţii ei inepuizabile". Sorin Alexandrescu
Adunasem, mai demult, majoritatea cărţilor publicate;ajunsesem, cred, la optsprezece.
Le-am dăruit, pe atunci confundam dragostea pentru un om cu dăruirea totală, nebănuind că într-o zi mă voi regăsi goală, tocmai prin lipsa cărţilor.
nu-i nimic pierdut, lecţiile învăţate de timpuriu nu lasă urme de nevindecat.
mă tot gîndesc să le cer înapoi, dar îmi pare cumva urît gestul acesta, însă numai prin prisma omului ce eram atunci.
nu mă doare şi nu sîngerează, şi cu toate astea am lipit în jurul arătătorului mîinii stîngi un plasture colorat, destinat copiilor, e albastru azur şi are desenat pe el nişte maşinuţe haioase, cu portocaliu, verde şi mov, iar din cauza farurilor îmi pare că mă privesc zîmbind.
cred că am să port în fiecare zi cîte un alt plasture. au culori şi desene diferite, v-am zis?

treceri

Se trezise tîrziu, cu capul greu şi înceţoşat, privind fără să priceapă ecranul ceasului deşteptător. Se precipită , din inerţie, spre baie, unde se spălă în grabă, apoi se îmbrăcă cu aceleaşi haine pe care le purtase şi ieri, chiar şi aşa, şifonate, şi plecă trîntind uşa. Zgomotul se stinse surd peste camerele întunecate. Trecuseră deja trei zile de cînd nu mai deschisese ferestrele, iar praful se adunase deja, în voie, peste piesele de mobilă.
Se întoarse bombănind, afară ploua torenţial şi el nici măcar nu observase, nici măcar nu auzise sunetul monoton al picăturilor de ploaie pe pervaz. Apucă în grabă mînerul de plastic al umbrelei şi dădu să plece, ştiind instinctiv că deja întîrziase.
Se opri însă, aproape brusc, ca şi cum o mînă invizibilă i-ar fi reţinut braţul. Deschise uşa bucătăriei, o fîşie de lumina cenuşie reuşise să se strecoare printre jaluzele, alunecînd pe gresia maronie, şi-şi spuse, cu voce tare,pentru a se convinge mai bine : "mai am timp".
Ţinînd încă umbrela în mînă, adună cele trei ceasuri pe care le avea şi le potrivi la ora nouă şi nouă minute, le scoase bateriile şi le aşeză, pe fiecare, la locul lui.

joi, 24 iunie 2010

rîs cu totul

nu ştiu cum, voiam să scriu despre altceva, dar acum nu fac decît să mă gîndesc la corcoduşe, la pulpa lor tare şi acrişoară, la mulţimea de mărgele verzi şi lucioase pe care le mîncam aproape pe nemestecate, de cele mai multe ori cu sîmburi.
mi-am amintit azi cum e să rîzi din tot sufletul, pentru o joacă de cuvinte, mai degrabă monolog comic, din care am rupt, cu poftă, felii imense de rîs, ca pe o gură mare de libertate şi bucurie, fără motiv anume.
şi înainte de rîs a fost semnul, cartea stingheră de pe un raft dintr-un anticariat de pe lîngă nişte coloane, ce mă aştepta, şi abia i-am auzit glasul stins, acoperit de timp şi uitare, abia mi-am făcut loc cu ochii în ea, abia am recunoscut forţa ce o aveam cîndva, de a asculta sufletul unor cărţi. înainte de rîs a fost zîmbetul rotund şi drag al regăsirii, a fost semnul meu de Sînziene.
iar după rîs, cînd încă îl simt la pîndă, prin ungherele sufletului, rămîne ziua constatării fireşti a schimbării, sau mai degrabă a regăsirii de sine.
şi nu-s singură. şi fricile se împart de-acum la doi.
şi ştiu că voi mai rîde, chiar de va fi cu tristeţe. dar măcar va fi adevărat, şi nu rîs cu mască.
e bine cu frigul ăsta de-mi furnică pielea şi mă transpune spre zile cu început de toamnă. e bine cu ploaia ce răpăie în băltoace şi ferestre, făcîndu-se auzită dar nu şi înţeleasă. îmi plac sunetul tălpilor ude şi imaginile văzute prin lentilele plouate.
îmi place că e noaptea de Sînziene şi că nu e tăcere, iar cerul îşi ascunde intrarea printre păturile de nori şi ploaie, dar nu uitaţi, tot e totul posibil, închideţi ochii şi doriţi-vă ceva, chiar şi ceea ce ar putea părea imposibil.
să nu fie niciun om fără dorinţă în noaptea asta, pe care mi-aş dori să o petrec sub cerul liber.

marți, 22 iunie 2010

give and take

din tălpi ni se nasc forme translucide şi gelatinoase, pe care le lăsăm în urma noastră, pe drumurile prost asfaltate, şi nu ne uităm în urmă, să vedem în ce forme s-au încadrat, continuăm să mergem, pe drumul zilelor, sîntem de neoprit, neobosiţi, sîntem orbi. din tălpi se scurg formule chimice complicate şi ne facem că nu pierdem nimic, ne ignorăm pierderea de sine printre betoane şi surîdem ca şi cum nimic nu ar fi plecat din noi.

stă să plouă

au revenit migrenele, acum sînt matinale, îşi beau cu mine cafeaua,şi îşi curăţă dinţii, şi îşi pun întrebări la care cel mai probabil nici nu ar vrea să afle răspunsul.
cînd sînt zilele prea pline îmi e greu să scriu spontan, aştept să se aşeze denivelările sufleteşti create şi să trag nişte concluzii incorecte, cel mai probabil.
am senzaţia permanentă că nu aş putea cunoaşte niciun om nou, că nu aş şti cum se mai leagă un început de conversaţie, cum se trece glumind peste tăcerile care pe mine nu mă deranjează de fapt, cum se zîmbeşte, cum se continuă sau cum se opreşte totul.
sînt din ce în ce mai puţini oamenii cu care pot vorbi aşa cum sînt, labilă în idei şi incoerentă, sigură doar pe lucrurile cele mai nesigure, poate nu fac decît să-mi pregătesc singurătăţile viitoare, cînd mă voi reîntoarce în mine, unde ploaia udă pereţii şi naşte forme multiple.
de două zile dorm cu o carte verde sub pernă, nu ştiu ce aştept, dacă aştept ceva.
e un fel de talisman,înlocuind şurubul rătăcit printr-un buzunar de portofel.
cel mai mult îmi doresc să nu fie gol, aici, prin labirinticele înfăţişări ale mele.

luni, 21 iunie 2010

duminică, 20 iunie 2010

buzunar cu fericire de împrumut

m-aş îmbrăca cu alt zîmbet pentru tine, să fiu toată numai surîs legat din lumini ce să-ţi ajungă şi ţie sub pleoape, să poţi deschide ochii înspre interior, fiind altfel.
am împrumutat un buzunar cu fericire, are coperte verzi şi mi se strecoară din el, curgînd alene prin vene, ghicitori ale sufletului.
eşti tu tot în poezia asta la care am ajuns tresărind, tocmai ce decisesem să mă las în grija semnelor. mă întreb ce ai simţit cînd te-ai găsit scris în cinci strofe, acum cinci ani, mîngîind cu drag cărţile prăfuite din anticariat.

" M-am îmbrăcat c-o armură
Facută din pietrele care-au rămas
După ce a trecut apa.


Mi-am pus o pereche o de ochelari
În ceafă,
Ca să pot vedea numai
Cu mintea
De pe urmă.


Mi-am protejat
Mîinile, picioarele, gîndurile,
Nelăsînd nici un loc liber
Care să poată fi atins de mîngîieri,
Ori de alte otrăvuri.


Chiar inima din piept
Mi-am acoperit-o cu o carcasă
De broască ţestoasă
Ce-a trăit 800 de ani.

Cînd totul a fost gata
I-am răspuns tandru:
- Şi eu te iubesc."


"Precauţie"- Marin Sorescu

în construcţie

Îţi seamănă mîinile cu ale lui Chaplin, ştiai?
Mîinile mele miros a îngeri rătăciţi fără chip, fără cal, fără de explicaţii.
Explicaţiile sunt inutile în joc. Dacă îngerii ar avea chip, i-ai recunoaşte? Tropotul cailor ar amuţi în moliciunea asfaltului, mai bine decupează aripi de hîrtie.

joi, 17 iunie 2010

jarul cailor

fii optimist, cu ce te împiedic eu? ticăit cu ticăit se vor şterge toate, sau cel puţin se vor prăfui, totul se va reîntoarce în matca sa, pînă şi tentativa de a ne dezice de noi. ne vom fi minţit cu uşurinţă, purtînd masca ignoranţei, şi ne vom agăţa orbirea de podele, căci mai sus de ele nu va fi decît praful de cretă.
zîmbetele sînt uşor de falsificat, îl mai ştii măcar pe cel adevărat?

pe fundul paharului stau la taifas oameni de zăpadă

întotdeauna am crezut în cuvinte, în capacitatea lor de a schimba sensuri şi în nenumăratele lor înfăţişări. mi le-am însuşit şi am exersat jocul cu ele, jonglînd asemenea clovnilor, pînă azi, cînd alăturarea asta de litere se aşterne în faţa ochilor fără înţeles, citindu-le nu fac decît să mă depărtez din ce în ce mai mult, nu înţeleg şi simt cum alunecă, se contractă, apoi se dilată, mă simt ca la circul cuvintelor, puse în faţa oglinzilor ce distorsionează adevărul.
dar care este adevărul, cînd nici măcar noi nu ştim ce vrem să spunem?

modificarea dimineţii. întîrzieri.

De cîte ori plec de acolo, din luminile ce abia îşi încep existenţa, şi calc apăsat în pustiu pentru a-mi îmbărbăta frica de întuneric cu zgomotul paşilor, simt cum am lăsat în urmă piese, dar nu ştiu să spun nimic despre ele, nici ce carne au sau dacă-s doar os, le ghicesc golul şi atît. de cîte ori mi se întîmplă asta, mai ales verile, mi-e poftă să ronţăi frunze cu nervuri complicate, chiar şi fără peţiol.
apoi adorm şi aştept, cumva, să se facă dimineaţă, să mă trezesc, să constat pierderile şi efectele lipsei acelor piese.
iar pe ele, mi le închipui acolo, miniaturale, reduse la mărimi infinit mai mici decît cele originale, aşezate pe o măsuţă strîmbă de lîngă un abajur unde lumina se sfîrşeşte, aşteptînd vizitatori.

minianiversare

primul cuvînt de aici şi rupt din mine împlineşte azi un an. nu pot să-mi doresc decît să rămîn aici, cu cît mai mult din ce nu ştiu să fiu în afară.

miercuri, 16 iunie 2010

la împărţirea rolurilor eu am ieşit ploaie

pentru că plîng mai uşor, şi Buru e vînt, să ţipe şi să se înfurie pe cuvintele pe care ştie că le-ar fi vrut altfel dar nu a găsit andrele cu care să-şi scrie tandru jocul. l-a desenat corect, fără umbre, încadrat în pagină, folosind corect culorile din punct de vedere al complementarităţii, dar acum, cînd stăm la lumina unei lanterne şi privim cu ochi critic, pagina îşi cere alt destin.

lumini de vînt şi şuier de ploaie

ce-or face pescăruşii cînd vîntul îşi sparge pereţii şi enervează coroanele copacilor şi plînge pe asfalt şi luminează lipsa paşilor grăbiţi să ajungă la ferestre?
ce s-ar întîmpla dacă aş ieşi acum afară, să mă ridice în neant vîrtejurile astea peste care suflă o putere nebănuită, aş deveni ploaie sau vînt?
cîtă măsură a timpului uman trebuie să înghit pentru a uita?

luni, 14 iunie 2010

as a friend, as an old enemy

nu ai plecat?
mai stau un pic.
nu ai să întîrzii?
unde? nu mă aşteaptă nimeni.
am crezut că trebuie să ajungi undeva anume.
nu,ştiu doar că nu mai pot rămîne aici.altundeva, nu ştiu unde, nu încă. de asta mai stau, o fărîmă de timp trebuie să fie pentru asta.
aştepţi (pe) c(in)eva?
eu nu aştept niciodată, pentru că nu ştiu cum se face. nu ştiu să-ţi explic, poţi înţelege că neştiind cum se aşteaptă , nu-ţi pot răspunde la întrebare? e ca şi cum m-ai întreba dacă îmi e dor de mare, iar eu să nu fi văzut niciodată albastrul ei.
îmi pare rău, nu înţeleg mare lucru.
nu-i nimic, nici eu. şi nici timp nu mai e.
hai să bem o cafea în scurgerea timpului ăstuia de care vorbeşti atît de hipnotizant, vrei?
da, dar să fie amară.

în vitrină

pe uşă scria inventar.
geamurile înalte erau adumbrite de copertine închise la culoare, ascunzînd astfel ochiului curios orice introspecţie în spaţiul de dincolo de sticle.
cu mare bucurie mi-aş fi strecurat sufletul prin crăpătura strîmtă din stînga uşii scorojite, să fie şi el în inventar, obosit şi prăfuit.

fantastic

Au să vină Sînzienele şi nu am să-ţi pot vorbi atunci de ele, căci timpul e din ce în ce mai puţin, e stranie alunecarea, aproape perceptibilă fizic, epuizarea sa atunci cînd vine vorba de noi.
Şi n-am să-ţi pot şopti, cu frică şi încredere, că-ţi poţi dori orice în noaptea de Sînziene, se deschid cerurile şi totul devine posibil.
Să te gîndeşti bine la ce vrei,nu ai multe şanse, să-ţi deschizi sufletul pentru a crede în magie şi ursită, să nu te întrebi nimic pămîntesc.
Are să vină acea noapte şi nu voi şti unde să te găsesc, şi-mi va părea rău că nu am apucat să-ţi spun de atunci; m-am lăsat dusă de evenimente şi de concret, şi am uitat, aia era şansa de a-ţi spune să crezi în semne, să lăsăm măştile, să nu ne poticnim de oameni şi reguli. De asta îmi pare rău, nici măcar jucîndu-ne nu ne-am asumat lucrul ăsta cu totul, să ne fi jucat pe de-a întregul, asemenea unui cerc complet, fără fisură şi deci fără ieşire. Pînă şi acolo, în spaţiul creat doar de ideile noastre, am lăsat să intre monştrii.
Nu am apucat să-ţi spun, şi-mi pare tare rău. Aşa cum am ascuns multe altele, amînîndu-le, tocmai eu, cea fără timp.
Are să vină noaptea de Sînziene şi eu nu am apucat să-ţi spun mai nimic.
Se deschid cerurile, ştii? Şi ţi se poate îndeplini orice dorinţă, numai să-ţi doreşti curat, cu sufletul, şi să crezi, să crezi pînă la a te dezice de tot restul, să poţi aştepta, să negi rolul timpului, să stai în afara lui şi să-i scoţi limba, să aştepţi cuminte, fără spaime, fără ezitări, să crezi cu tărie de piatră.
Vine noaptea de Sînziene şi nu ţi-am povestit de ea, atunci, cînd aveam timp la dispoziţie. Aş fi vrut să ştii, să priveşti cerul şi să nu te întrebi nimic.
Doar să crezi.

neclar(ităţi)

Se aşezaseră cu toţii pe jos şi aşteptau. Erau mulţi, abia aveau loc pe teritoriul restrîns al inimii.
Veniseră la judecată, fără vreun sentiment de vinovăţie însă. Aşteptau.
Primiseră înştiinţările în acelaşi timp;erau scrise cu suc de cireşe şi prinse cu ace de arici ieşit la pensie.
Aşteptau ca unul din ei să se ridice şi să vorbească. Sau să plece. N-avea niciunul curaj să înceapă, se uitau pe sub sprîncene la vecinii din dreapta şi stînga în tăcere frămîntată, cu şoapte exterioare lor.
Umbrele se scurgeau de pe pereţii înroşiţi, amestecîndu-se între ele, asemenea legumelor pentru salată. Nu-şi mai putea revendica nimeni umbra, pînă atunci atît de credincioasă. Umbrele tuturor celor de acolo se uniseră şi oricare ar fi fost verdictul, orice decizie s-ar fi luat, o fărîmă din fiecare ar fi rămas pe loc.
Aşteptarea ar trebui să nu poarte ceas la mînă, să nu vadă soare şi lună, să nu cunoască anotimpuri, să nu spere, să nu se încreadă, să nu fugă.
De aceea aşteptarea plecă prima, ştiind că îi va uimi pe toţi. Ăsta va fi fost ultimul ei joc, plin de dramatism.

vineri, 11 iunie 2010

roll the dice

Stăm de mult timp aşa, într-un picior, nu ai obosit?
Nu, mi-e tare bine, aş sta aşa toată noaptea.
Hmm, nu ai cum, are să-ţi amorţească piciorul într-un final.Ai să cedezi. Eu nu mai pot, gata.
Nu-i nimic, am să-ţi demonstrez eu că se poate. Dar am nevoie de ajutorul tău.
Ce bine e aici pe bancă! Nu vrei să stai lîngă mine?
Mă asculţi?
Offf, bine, spune.
Eu am să stau aşa mult timp, numai tu trebuie să-mi spui o poveste.
A, perfect, ştii cît îmi place!
Nu, de data asta nu va fi la fel, va trebui să o inventezi "din mers".
Mă descurc eu. Poate fi despre orice?
Eu îţi dau titlul, tu te descurci cum poţi.
Te ascult.
" Fragment din Tică(it)".

pseudoprognoză

e cald şi totul se dilată, nu ne suportăm apropierea, hainele, mirosurile, trotuarele în care ne rămîn urmele încălţărilor, amprente incoerente.
e cald şi e subiect bun de conversaţie, între două staţii de tramvai sau metrou, la colţ de bloc, pe terasă sau între două opriri ale liftului.
e cald şi are să fie şi mai şi, vom trece şi peste asta, toate trec, nu ştiaţi?

tilia cordata

prea miroase a tei pe tălpile noastre oarbe prin crăpăturile cărora ni se scurg, asemenea firelor de nisip, viziuni împotmolite şi alfabetul pe care nu-l vom cuprinde niciodată întreg, căci ăsta-i, poate, singurul farmec, să căutăm.
prea miroase a tei în pumnii mei încleştaţi, de-ar putea vorbi ar spune că ce bine e să taci, cuvintele ne sărăcesc esenţa şi ne duc pe drumuri greşite.
prea miroase a tei, aici, în noi.

joi, 10 iunie 2010

tambourine

sînt aici, cu părul scurt, un joc singur şi întortocheat doar el, după zîmbete de nerecunoaştere în ochii cunoscuţilor, după o seară caldă scăldată în halbe de bere la o masă printre atîtea altele pe o straduţă ca atîtea altele, sunt aici, o străină faţă de mine însămi, cu doruri ce se ridică dintr-odată, nebănuite, ignorate cu atîta uşurinţă în restul timpului, cu idei ce prind aripi doar datorită nepăsării, nu-mi pasă şi nu-mi pasă nici de acest sentiment, sînt un mare gol, adînc, sînt stînca pe care o sperie preferinţa pescăruşilor pentru macarale, sînt un breton scurt de după care nu se poate ascunde decît unghia degetului mic, sînt oboseală, gust amar de bere, sînt un ghem încîlcit de nedumeriri şi false siguranţe.
părul îmi spune întreaga poveste, dar mie nu îmi plac oglinzile, nu ştiu să mă privesc în ele asemenea oamenilor în dimineţile de dinaintea zilelor lungi, eu îmi fac oglinzi din cuvinte decupate, din zmee îmbibate în cafea şi din note muzicale plouate cu găleata din penele bufniţelor.
sînt un străin cu adresă şi familie şi prieteni şi picioarele pe pămînt şi tot ce-mi doresc, mai ales cînd de pe tăblia mesei îmi zîmbesc halbele golite, este să coboare un mănunchi de baloane în culorile curcubeului, să mă ia de mîna de pe care lipseşte de o bună bucată de vreme inelul cu păianjen şi să mă ducă.

miercuri, 9 iunie 2010

cioburi, firimituri, pietricele cu somn

perdelele sînt nervoase şi se umflă cu vînt , cu tendinţa neascunsă de a mă ataca, de a mă prinde între firele ei şi acolo, cu palele de vînt, să mă ghemuiesc aşa cum dorm copiii, să aştept să mă dizolv, bucată cu bucată, degete, umeri, genunchi,nas, cuvintele cu care sînt căptuşită pe dinăuntru, uite aşa, să devin o dispersie de solid în gaz, solid de dimensiunea unor nanoparticule, atît de fine, aproape imperceptibile,nu m-ar simţi niciun om în timp ce m-aş aşeza lîngă ei, să-i ascult.

îmi cască somnul pe suprafaţa zgronţuroasă a zaţului păstrat pentru ghicitul viitorului degetului mic de la mîna stîngă, aşa se întîmplă cînd nu ascult de alarmă, cînd adorm spre dimineaţă, somn greoi asemenea unei stînci, de rămîn amprente de somn mult timp prin mine, poate în tramvai se va apleca cineva asupra mea şi-mi va culege o firimitură chiar de pe umăr.

de nu m-ar chema trotuarele şi orarele, aş putea alinia cuvinte alandala o bună bucată de timp. îmi pare rău că nu mai am poveşti, deşi aşteaptă contururile lor doar momente potrivite de luciditate a imaginaţiei.

gata, mă las pradă perdelei.
iată-i, zgîrie deja pereţii speriaţi ai timpanului, nici nu am apucat să bag capul sub pernă. cercănele au să miroasă a dor de mare şi a sechestrare.

marți, 8 iunie 2010

feel the static

are să vină o zi, aşteaptă chiar aici, la colţul timpului, în care va trebui să privim în urmă, tu şi cu mine, eu şi cu tine, noi doi, să alegem trupurile neînsufleţite ale nepăsării şi să le disecăm cu atenţie infinită, să ne izolăm de tot restul vieţii noastre, acesta să fie nucleul, punctul din care, la sfîrşit, se vor crea drumuri paralele, fără urme de paşi în praful lor şi fără amintire. nici măcar a nepăsării.
am spus că deznădejdea nu-şi mai are loc aici şi uite-o cum îşi arată colţii, îi simt răsuflarea urît mirositoare şi apropierea inevitabilă a braţelor sufocante, nu ştiu nicio reţetă magică prin care să o îndepărtez, niciun descîntec, nicio vrajă, nicio otravă, nu ştiu decît să o accept, să-i fac din ce în ce mai mult loc şi să înţeleg că, indiferent de cursul celor ce vor fi, ea are caracter permanent. chiar şi cînd voi spune că nu-i aşa.
azi-noapte am ascultat iar pescăruşii, în miezul nopţii, cînd tăcerile au multe straturi şi somnul e bine învelit în ele, am deschis ochii şi le-am auzit iar limbajul de nepătruns,rupînd cu viteză păturile visului. nu ştiu cum să-i fac să tacă, doar că-mi ciugulesc firimituri din suflet, iar nopţile sînt multe de-acum încolo , şi insomnia se culcă din ce în ce mai des lîngă mine, cu capul pe aceeaşi pernă, are ochii mari şi sticloşi , pulsează continuu în sunete indescifrabile, acutizează cîntecul pescăruşilor şi strecoară în mine lacăte fără chei.
vreau să nu-i mai aud, să-i prind într-un sac pe care să-l leg la gură cu noduri precise, să-şi zbată în el toate zborurile, să-şi lase pe fund glasurile, şi-apoi să zboare unde-or vrea, liberi, dar muţi.

cosmic and real

explorarea tristeţii

muşc din oboseală bucată cu bucată, m-am străbătut pe mine însămi de la început şi pînă la sfîrşit, acum stau pe-o bucată de ciment şi sparg dinţi cu pietre carnivore.
tăcerile se adîncesc, am să ajung abis, ştiu.
tristeţea e a cuiva ce nu mai ştie să fie altfel, deşi ţine în palme toate instrumentele jocului, plus imaginaţia pentru a inventa altele. lipsesc doar oamenii.
tristeţea capătă plurar şi schimbă densităţile rapid, are să devină bolovan prins de piciorul stîng al sufletului.

luni, 7 iunie 2010

filosofii pe stil pueril şi nocturn

îmi cresc noaptea din timpan ciocuri ascuţite ce cască pentru a înghiţi sunete de trompetă pierdute prin alte zile, din cele stivuite la grămadă, îmbrăcate toate la fel, zile-indigo, cu cifre întoarse pe dos şi pietre culese de pe jos şi păstrate la intervale egale şi temperaturi minime.
scriu degetele fără capul meu, aşa-s de neascultătoare, am să le pedepsesc, cînd le voi prinde în derivă, să tasteze telecomanda, dar nu mai mult de cinci minute, poate chiar şi mai puţin, dacă îşi vor recunoaşte nesupunerea şi vor cere iertare.
cineva îmi spune "bună dimineaţa!" şi aş vrea să nu ştiu cine e, să mă pot întoarce la acel punct, prea îndepărtat de acum, în care nu ne cunoşteam şi totul mai avea o şansă.
fac baloane de săpun, e simplu uneori să zîmbeşti.
cumva, încrederea în bine nu mai are cum să dispară de acum încolo, sînt propriul punct de sprijin şi deznădejdea totală nu are cum să-şi mai găsească aici loc nici măcar pentru un scurt popas.

sâmbătă, 5 iunie 2010

aburi

nu m-ai văzut azi, am trecut de atîtea ori pe lîngă tine căutînd în privirile oamenilor grăbiţi cuvinte cu care să-ţi pot atrage atenţia, deşi erai acolo, în sfera ta încîlcită cu atîtea poveşti, aşa cum te găsesc din ce în ce mai des, departe de tot ce înseamnă asfalt pavat şi mese multe cu zgomote de jur împrejur. îmi era drag scrisul tău nervos şi aş fi vrut să pot vibra şi eu la fel, asemenea creionului acela cu vîrf tocit. mi-am exersat zîmbetele din recuzită în vitrinele neşterse de praf, cu manechine obosite şi fardate în culori ieftine, apoi m-am oprit pentru o clipă lîngă omul cu pălărie-circuit, pe borul căreia un şoricel îşi limita întreaga lume. mi-am imaginat cum, ţinîndu-te în braţe ai să începi să tremuri şi-au să-ţi crească fulgi de zăpadă pe şira spinării şi din vîrfurile degetelor ţurţuri lunguieţi şi ascuţiţi, şi cu cît te voi strînge mai tare cu atît va creşte mai repede gheaţa ca o pojghiţă pe trupul tău.
te-am găsit pe seară la aceeaşi masă, te salutau amici şi tu le răspundeai tăcînd, dar nu se supărau, îţi ştiau excentricităţile, nu se mai mira niciunul de ce la picioarele mesei se întindea o băltoacă.

rezoluţii pe stomacul gol

eu o să spăl rufe duminica şi o să fac curăţenie generală în mijlocul săptămînii la apus şi o să plec să mă plimb fără un buget prestabilit şi o să cumpăr cărţi şi bere şi ţigări pentru o zi cu banii de mîncare pentru o săptămînă şi o să rîd şi o să plîng şi o să mă împiedic inconştient în continuare şi o să fiu altfel fără să uit că singura frica reală e frica de mine şi că toate tristeţile cu gustul pielii mele nu se nasc decît din incapacitatea de a atinge în concret.
nici măcar nu mai doare, atît e de gol aici.

vineri, 4 iunie 2010

împletituri

şi nu ştiu cum, dar cînd am ridicat ochii de pe furnicile aranjate cu sens pe foile de celuloză, tramvaiul se prefăcuse într-un cîmp lung şi lat, cu iarbă înaltă, de-mi mîngîia şi genunchii, şi cît puteai cuprinde cu ochii te înecai în verde, asta dacă nu adormeai cu nasul proptit în petalele subţiri ale macilor contrastanţi; la picioarele firelor de iarbă se găseau ciuperci minuscule cu pălării moderne, una din ele evidenţiindu-se prin pălăria de pirat, de-a dreptul înfricoşătoare.
pe cîmpul acesta îl veghează de deasupra un cer diafan, prin gîndurile căruia nu bîntuie niciodată niciun pescăruş, doar nori cu bărbi albicioase se mai plimbă din cînd în cînd, la ora siestei.
şi nu ştiu cum,dar cînd am ridicat ochii de pe spinarea unei furnici se încruntau la mine două sprîncene stufoase, de-mi venea să rîd, aşa erau de expresive şi mustrătoare, şi-apoi şi-un deget arătător: coboară!nu vezi că tramvaiul a ajuns la depou, să se odihnească şi el?

dorinţă nesemnificativă

După ridicatul pleoapelor în mod dirijat, cu mişcări încete, să nu-mi străpungă acele de lumină materialul încă rece al visului, după flacăra de sub ibricul roşu în care mi-am îmbăiat cafeaua fără zahăr, după simfonia duşului din care am absorbit molecule hidratante şi migdalate, după conştiinciosul periat pe dinţi pentru o fluorurare corespunzătoare, după toate aceste gesturi mici şi multe altele, tot ce mi-am dorit a fost să mă pot întoarce în pat.

joi, 3 iunie 2010

zig-zag

Deşi ajunsese în sfîrşit acasă, tot ce putu face fusese să se aşeze pe geamantan, ca şi cum ar fi călătorit cu trenul şi nu ar fi avut loc, aşezîndu-se pe platforma dintre două vagoane, cu bagajul pe post de sprijin.
Aerul era închis, cum să fi ştiut ferestrele singure să se deschidă măcar o dată la două zile? Îi fusese dor şi acum nu mai ştia de ce, sufocarea ocupa abuziv plămînii, din cauza prafului des vedea ca şi cum ar fi purtat în jurul ochilor o bucată de nor.

Camera se făcu din ce în ce mai mică, pierdu într-un timp minor majoritatea trăsăturilor, se contractă, răbufni, se ghemotoci, cu tot cu paturile suprapuse, lampa de birou, cărţile,şifonierul plin cu haine, creioanele şi ascuţitorile,pînă ajunse de dimensiunea unei pufarine, abia culeasă din punga ce-o cumpărase în tren, de la un vînzător ambulant.
Ar fi vrut să răstoarne lumile aşa cum o făcea în copilărie cu turnurile înalte din cuburi, să fie de ajuns o fulgerare de mîini, o apăsare tăioasă, şi iată, cuburile colorate sînt împrăştiate, gata să se asambleze iar şi iar, pînă la somnolenţa imaginaţiei.
Oftă şi înghiţi ultima pufarină geometrică.
M-am cocoţat în vîrful degetelor de la picioare şi trasez cu cretă galbenă o lună rotundă, liniştită, plină de ea.

miercuri, 2 iunie 2010

Bob Dylan, în rol secundar

Nu-mi stă în fire să scriu aici despre trăirile din real,însă mi-e gura prea plină de amar. Bob Dylan nici măcar nu şi-a salutat fanii, dar ce zic eu? Nici măcar nu ne-a privit, ca şi cum am fi fost doar manechine de plastic, acţionate de mecanisme electrice. Ca şi cum concertul în sine nu ar fi fost decît o repetiţie, doar cîntăreţul şi formaţia, în rest pustiu, senin şi vînt. fără poezie. fără drag. fără timbru grav. fără trăire.


Asculta mai multe audio Divertisment
Vor fi urechile, cele ce vor decide, ştia asta.
Da, oricît de bizar ar părea, ea avea să aleagă după urechi, abia apoi urmînd, aleatoriu, simţul umorului, sinceritatea,înălţimea,bunul-simţ,numărul de la pantofi,cărţile preferate,hainele, încrederea şi culoarea ochilor.
Încercase mult timp să-şi nege această atitudine,această trăsătură atît de nelalocul ei în societatea de azi, de fapt dintotdeauna; cu toţii ştim că e absurd să alegi un om după urechile cu care a fost înzestrat, mai ales cînd e atît de evident că nu ţine de noi, nu ne putem alege un material, o culoare, o formă potrivită, pentru ca apoi gusturile noastre să se reflecte în bătăi accelerate de inimă.
Nu e ca şi cum urechile s-ar regăsi în clasificarea personalităţilor de care dispun oamenii, vrăjitoarele nu ghicesc viitorul în ele, iar de cele mai multe ori sînt organe nebăgate în seamă. Poate de asta ea aşa va alege.
S-a întrebat de multe ori, cum are să fie? nu are limite clare, să fie mici şi delicate, lipite de pielea capului sau clăpăuge, cu lob perforat sau nu, ascunse de podoaba capilară sau lăsate la vedere, cumva impudice?
Cînd vorbeşte cu cineva nu se poate abţine şi se uită la urechile respective ca şi cum acestea ar fi căpătat şi simţul vorbirii,omul trezindu-se dintr-o dată cu trei guri, cea reală cu totul ignorată, pe cînd celelalte, pseudogurile, aproape că se înroşesc de filtrele prin care sînt trecute, simţindu-se analizate pînă la ultimul por.
I se întîmplă uneori să fie luată la întrebări,oamenii nu suportă atîta atenţie acordată unor urechi, se întreabă probabil dacă nu le-au curăţat bine sau dacă nu cumva li se plimbă de-a lungul lor vreo omidă păroasă sau poate ţopăie un purice.
Nu s-a gîndit niciodată să îmbrace adevărul în haine comune, cu care să nu-i sperie, cu care să nu-i determine să o evite, considerînd-o, deci, cel puţin deplasată.
I-a fost recomandat chiar şi un consult psihiatric, ca şi cum privitul atent al urechilor este întrodus în vreun manual drept tulburare.
Poate chiar e.
Poate după un consult minuţios şi o exemplificare a "apucăturii", medicul, gînditor, i-ar explica o minoră defecţiune la nivelul unor sinapse, o prea mică/mare concentraţie dintr-un anumit neurotransmiţător, o rotiţă ale cărei zimţi s-au tocit, etc. I-ar prescrie ceva, un agonist al acelor receptori, ea nu ar reţine exact, ar fi doar îngrijorată, dacă se vindecă, cum îl va mai găsi?