are să vină o zi, aşteaptă chiar aici, la colţul timpului, în care va trebui să privim în urmă, tu şi cu mine, eu şi cu tine, noi doi, să alegem trupurile neînsufleţite ale nepăsării şi să le disecăm cu atenţie infinită, să ne izolăm de tot restul vieţii noastre, acesta să fie nucleul, punctul din care, la sfîrşit, se vor crea drumuri paralele, fără urme de paşi în praful lor şi fără amintire. nici măcar a nepăsării.
am spus că deznădejdea nu-şi mai are loc aici şi uite-o cum îşi arată colţii, îi simt răsuflarea urît mirositoare şi apropierea inevitabilă a braţelor sufocante, nu ştiu nicio reţetă magică prin care să o îndepărtez, niciun descîntec, nicio vrajă, nicio otravă, nu ştiu decît să o accept, să-i fac din ce în ce mai mult loc şi să înţeleg că, indiferent de cursul celor ce vor fi, ea are caracter permanent. chiar şi cînd voi spune că nu-i aşa.
azi-noapte am ascultat iar pescăruşii, în miezul nopţii, cînd tăcerile au multe straturi şi somnul e bine învelit în ele, am deschis ochii şi le-am auzit iar limbajul de nepătruns,rupînd cu viteză păturile visului. nu ştiu cum să-i fac să tacă, doar că-mi ciugulesc firimituri din suflet, iar nopţile sînt multe de-acum încolo , şi insomnia se culcă din ce în ce mai des lîngă mine, cu capul pe aceeaşi pernă, are ochii mari şi sticloşi , pulsează continuu în sunete indescifrabile, acutizează cîntecul pescăruşilor şi strecoară în mine lacăte fără chei.
vreau să nu-i mai aud, să-i prind într-un sac pe care să-l leg la gură cu noduri precise, să-şi zbată în el toate zborurile, să-şi lase pe fund glasurile, şi-apoi să zboare unde-or vrea, liberi, dar muţi.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu