miercuri, 31 martie 2010

absurd

Dacă a fost o greşeală, ar fi trebuit să nu se întîmple, tu singur ai spus să nu (ne)judecăm în funcţie de ce a fost, atunci de unde un pod peste golul ales ca unică soluţie?
Dacă a fost cu bună ştiinţă, eşti ridicol. Credeam că atît poţi înţelege: cercul tras cu creta e graniţa ce te va ţine departe, nu pentru un timp, ci pentru totdeauna. Eşti doar un abur de fum ce'mi întăreşte ironiile şi neîncrederea.
Dacă a fost un test, "dragul meu", te rog să'ţi aduci aminte, chiar dacă ai făcut praf acele zile şi le'ai dat vîntului, nu tu te luptai cu himerele pentru a trece de cărămizile puse de mine în întuneric, pe drumul tău spre linişte?
Cel mai bine ar fi fost să nu fie, să nu mă opresc azi în furnicarul de oameni şi să nu pricep, pur şi simplu să nu înţeleg, uitîndu'mă ca un copil ce nu poate învăţa tabla înmulţirii, la ecranul telefonului, la literele aliniate în cuvinte, de'aş fi fost singură aş fi rîs, cu toate rînjetele macabre ale demonilor ce şi'au aprins focurile în acel moment.
Eşti un om urît.

pull me through

Jumătate imperfectă de dimineaţă cu jumătate de om treaz, sub o jumătate de cer senin, gustînd pe jumătate cafeaua fierbinte, simţind doar pe jumătate lumina şi trezirea, cu ochii sufletului deschişi într'o jumătate de romb zdrenţuit, asemenea unei petale de lalea modificată genetic.
Nu'ţi face griji, păreau să'mi spună aceste jumătăţi în timp ce le sfîrtecam miezul, la un moment dat ne vom aduna cu toatele, fiecare pietricică la locul ei, fiecare culoare acolo de unde a plecat, fiecare sunet în ritmul potrivit, fiecare cuvînt în povestea care merită. Dar pînă atunci, pînă cînd ne vom uni în acest întreg imbatabil, învaţă să trăieşti şi aşa, cu totul đin multe jumătăţi nelalocul lor.

marți, 30 martie 2010

no longer ahead of the game

Intră, te rog, nu sta în uşă, se face curent. Tocmai ce'am pus apa la fiert pentru ceai, vrei şi tu unul? De tei nu am, nu'mi place gustul, cel pe care îl beau acum e de marţipan, uşor amărui, cît să'şi lase amprenta asupra papilelor gustative. Da, am şi pricomigdale, ce coincidenţă plăcută, nu? Te'ai tuns sau mi se pare mie?Îţi stă bine aşa, cu el mai scurt, te întinereşte, parcă îţi luminează şi privirea. A trecut ceva timp de cînd nu ne'am văzut, nu? Parcă astă toamnă, eu ieşeam din librărie, cu gîndurile împrăştiate, ca de obicei, era să nu te observ, ca de obicei, dar tu te'ai oprit, deşi mă văzusei doar cu coada ochiului, şi ai avut reacţia aceea a ta, ca şi cum mai obişnuiam încă să vorbim, să ştim unul de altul. Am vorbit puţin, eu mă grăbeam, tu ai mai fi stat de vobă la colţul străzii, te'am simţit, dar nu puteam, nu după ce atîta vreme te căutasem în fiecare cafenea, librărie sau sală de teatru, cu speranţa atîrnînd de un fir de aţă. Acum, iată'te bătînd la uşa mea, exact cum mi'ai spus că vei face. Poate crezi că am uitat. Asta sperai, nu? Să mă poţi lua în braţe, să tac şi să ne împăcăm, fără să mai discutăm vreodată despre trecut, să'mi citeşti iar poezii în timp ce întunericul îşi desface încet aripile prin ţesătura perdelei, să aranjăm cărţile alandala, să ne uităm la filme alb-negru şi să te surprind dormind, să plec de lîngă tine dimineaţa şi să nu mă simţi, dar apoi să'mi citeşti, cu glas de copil fericit, bileţelul lăsat de mine între paginile cărţii de poezii. Ai venit cu acest gînd, crezînd că pot uita. Ce'i drept, s'a pus praful peste acel timp, nu'l mai simt muşcînd din mine, nu mă mai răneşte, sînt doar amintiri şi un fragment din mine, dar nu pot să reiau, ar fi stupid din partea mea. Nu'mi spune că te'ai schimbat, amîndoi ştim foarte bine că aşa ceva nu e posibil, şi pînă la urmă, de ce eşti laş? De ce îţi e frică de te întorci la mine? Eşti singur? Nu'i nimic, cu toţii sîntem, mai mult sau mai puţin. Nimeni nu te înţelege aşa cum o făceam eu? Nimeni nu mai inventează pentru tine poveşti pe pereţii camerei? Nici eu nu aş mai face'o, să ştii, umbrele sînt trecătoare şi ne păcălesc tare uşor, acum poveştile le citesc doar din cărţi, unde sînt concrete, scrise negru pe alb.
Aşa că mai bine hai să ne bem ceaiul şi să vorbim banalităţi. Îl vrei cu miere sau zahăr brun?

duminică, 28 martie 2010

afirmare

Primăvara asta e tare capricioasă, cînd ne împroaşcă cu lumină şi ne încalţă în balerini multicolori, cînd ne aruncă într'un butoi cu apă de ploaie, să ne spălăm voioşia abia regăsită. Cerul şi'a încruntat norii şi a luat bagheta magică a Primăverii, să o înveţe minte că nu în mîna ei stă puterea, ci el decide dacă îşi anină norii de pleoape şi plînge sau dacă îi ascunde prin buzunare, limpezindu'şi privirea şi privindu'ne drept în ochi.
De'asta, oftînd, scoatem pelerine de ploaie, umbrele, şoşoni rezistenţi la apă, pentru cei friguroşi chiar mănuşi şi eşarfe mai groase, şi dansăm în ritmul impus de vînt, ce ne dirijează din limba lui ascuţită, cu care ne atinge exact în mijlocul terminaţiilor nervoase, să îl simţim mai bine.
Cerul ne priveşte şi mustăceşte, îi părem minuscule titireze peste care aruncă mărgele de sticlă apoasă. Cînd s'o plictisi de joc, poate Primăvara va fi învăţat o lecţie.

un fel de insomnie

E cinci dimineaţa, aproape sase,ce bine ar fi fost abia să fi intrat pe usă, imbicsită de fum, usor ameţită, după o noapte zgomotoasă cu dans nebun, prin care să'mi fi scos demonii din funcţiune pentru un timp.
Stau insă in fata ecranului, in pijamale, dupa trei ore si jumatate de somn, cu un fel de atac de panică, cu colţi destul de ascuţiţi incit să'mi ţină treaz organismul privat de odihnă.
M. a plecat, urmează o altă săptămină haotică, imi e greu să simt că am ceva stabil sub picioare, dar imi e si mai greu să cred că am nevoie de susţinere. E doar timp, sunt doar stări, totul trece,banalul si obisnuinţa vor prăfui totul, pină si pseudofrica asta din capul dimineţii,cind felinarele de afară imprăstie o lumină ciudată, asemenea unor licurici gigantici, dar statici.

sâmbătă, 27 martie 2010

cu gîndul în verde

Cresc în mine toate nuanţele de verde pe care le naşte pămîntul, se împletesc firele de iarbă, se gîdilă tulpinile, se îmbrăţişează frunzele, e un murmur ce dospeşte şi aşteaptă doar două mîini pricepute să'l frămînte şi să'i dea forme hazlii, o roată de bicicletă cu spiţe din fire de mohair, un balerin pe post de barcă pentru un pisoi rătăcit, un acordeon cu clape de hîrtie şi o libelulă cu ochelari de soare.

crăpături

A început. Cu o fisură. Îngustă şi scurtă. Abia se observă, şi asta numai dacă te apropii foarte mult de suflet. Sînt pregătită, e mult mai tîrziu decît mă aşteptam, însă planul e făcut, iar dacă voi respecta etapele, dacă voi putea alege materialul potrivit pentru a umple fisura, atunci mă voi regăsi, aşa cum m'am abandonat cu ceva vreme în urmă, pe'un petec de cuvinte greşit aranjate, cărora le sunt datoare cu o reinterpretare, de data aceasta una corectă şi atît.
Iar dacă nu, dacă fisura se va adînci şi se va lăţi, cu margini crenelate, cu aspect de crater, voi desprinde pînzele complicate ale păienjenilor ce'mi păzesc monştrii, şi voi astupa golul, transformîndu'l în cocon vătuit,iar ţipătul bufniţelor în tăişul dimineţilor ce dor din ce în ce mai des, va asurzi tăcerea ce se ridică încet din interiorul gropii înfăşate.

don't trust the doll

joi, 25 martie 2010

in between days

Vîntul are atingeri aspre, cu care îmi mîngîie fricile şi umerii, în timp ce totul se fragmentează, drumul, soarele, praful, buchetele de lalele şi narcise învelite în celofan transparent, oameni ce'mi inventează pe retină o întreagă poveste numai de'a lungul a trei staţii de tramvai şi pe care îi adun, telegrafic, în carneţelul cu spirală, ore întregi manevrînd un aparat cu un ac în vîrf, în lumea întortocheată a paclitaxelului (altă poveste, pentru o zi cu timp), observaţii amuzate asupra sughiţului unui şobolănel, pasiunea unor oameni pentru cercetare, din care dăruiesc cu drag, din care muşc cu poftă, să pot rezista în continuare cu ochii încrucişaţi în vîrful acului, apoi o bucată de aer în amalgamul străzilor, un covrig cald şi mac între dinţi, aglomeraţie, toţi cumpără cîte ceva, toţi oferă sau cer, toţi se grăbesc, nici eu nu ştiu să merg încet, cu capul în cer.
Noaptea trage obloanele peste pleoapele mele din ce în ce mai tîrziu, dimineaţa mă trezeşte din ce în ce mai devreme, cafeaua devine din ce în ce mai multă, timpul intră la apă, poate am rămas fără frînă, poate singura posibilitate de a încetini e aceea de a mă lovi.

miercuri, 24 martie 2010

Revista "Arte şi Meserii"

De la zero la o sută sînt mulţi paşi, evident, într'un drum ce presupune o suta unu paşi putem avea parte de schimbări, devieri şi surprize. Dar, chiar şi sub colţii clişeului, am să mă hazardez în a afirma că paşii sînt mai importanţi decît punctul de final şi că tocmai inexistenţa unei hărţi face totul atît de palpitant.
La asta s'au gîndit şi oamenii ce stau la linia de start, marcînd cu zero un prim gînd concretizat în o sută de pagini virtuale ce vorbesc despre cum arta şi pasiunea ne pot salva, despre cum să ne reinventăm continuu, asemenea unor piese de lego ce se pot îmbina în mai multe forme. Oameni ce iubesc muzica, cuvintele, culorile,imaginile, oameni ce caută alţi oameni ce trăiesc aşa, şi pe care îi aduc aproape, în scris, să le cunoaştem poveştile şi creaţiile.
De la zero la o sută străbatem doar primul număr, zero, al revistei cu o sută de nuanţe.

Lectură plăcută!

note personale ale dimineţilor

Fiecare dimineaţă are cadenţa ei, cu clipiri somnoroase din genele încă îmbrăţişate şi întinderi leneşe ale braţelor spre a fi dezmorţite şi scuturate de cutele lăsate de cearceaf, cu împleticirea picioarelor în căutarea papucilor sau pur şi simplu pocnetul tălpilor pe parchet, cu apa clocotind în ibricul uitat pe aragaz în timp ce periuţa curăţă scrupulos dinţii, cu aranjatul patului în grabă şi aruncarea unei priviri rapide în contextul exterior, pentru a cotrobăi în harababura hainelor şi a alege ceva potrivit (numai pentru a te întoarce exact în momentul ieşirii pe uşă şi a schimba totul), cu cana de cafea ce frige limba şi seminţele de mac ce trasează trasee îmbîrligate pe degetele susţinătoare ale cornului, cu resemnarea de a deschide geamul şi a auzi, pe lîngă macarale şi bormaşini, conversaţii trunchiate şi vociferante ale oamenilor de pe şantier, printre care, anemic, se mai strecoară şi un ciripit de primăvară, cu un soare iar zgîrcit,nu'i nimic, zîmbim şi aşa.
Bună dimineaţa, dimineaţă cu ritm personal!

luni, 22 martie 2010

distorsiune

Treceau ţigăncile cu fuste colorate, măturînd zăpada cea nesătulă, cu boluri mari din care se iveau, prin geamurile aburite, cupele crinilor imperiali, atît de atipici în mîinile negricioase şi pline, atît de nepotrivite printre rîndurile dese de ninsoare, sfioase şi îndrăzneţe în acelaşi timp, ademenind spre somn înmiresmat, în care să te afunzi fără teamă de adîncime, în straturi din ce în ce mai hipnotice, în ape verzui cu irizaţii împietrite în cercuri concentrice a căror continuitate nu poate fi întreruptă, deşi ţigăncile ştiu descîntece de tot felul, şi cîte un leac pentru fiecare durere.
De pe petalele arcuite ale crinilor asupriţi de sărutul rece al fulgilor de nea se scuturau, la fiecare pas apăsat al ţigăncilor cu basmale colorate , granule aurii de polen, purtînd fiecare, în rotunjimea imperfectă,cuvinte supuse tăcerii, prafuri decolorante şi vise în colaje prinse în piuneze.
Prin geamurile aburite, cu mîinile ascunse în buzunarele descusute, priveam crinii pe tulpinile firave, cum se lasă duşi de ţigăncile vesele, îmbrăcate în materiale colorate.

duminică, 21 martie 2010

a view

dacă mi'ai fi spus, acum ceva timp, învîrtind o ceaşcă de cafea pentru a dispersa straturile de zaţ amar, că vom ajunge aici, aceşti oameni, aş fi surîs enigmatic şi aş fi afirmat,cert şi ignorant, că nu are să fie aşa.
gelurile exfoliante pe care viaţa ni le'a aplicat de'a lungul acestor vremuri, au dat jos straturi moarte de vopseluri, au decojit impresii şi păreri, fade certitudini şi false credinţe.
trăim aşa, la întîmplare, pentru că nu am ştiut niciodată să fim cu adevărat rezistenţi, să înlemnim în faţa alegerilor putrezite încă de la bază, iar acum alergăm înspre locuri în care nu ne găsim locul, pentru că habar nu avem ce ne defineşte drept oameni, pentru ce deschidem ochii dimineaţa devreme, ne spălăm de somn şi pe dinţi, ne îmbrăcăm, şi ne lăsăm în lunecarea sinuoasă a împrejurărilor exterioare.

sâmbătă, 20 martie 2010

azi nu

se poate să'mi spăl demonii la robinetul epuizării.
am să'mi ţin lacrimile prin vene,am să'mi sărez cafelele.
are cum să fie cald, e frig şi'mi tremură carnea.
e posibil să zîmbesc geamului prăfuit, lumina e deja bătrînă.
pot să scriu, plastilina se sfărîmă, a expirat.
vreau să trag de sfori, am amorţit.
mă gîndesc la oameni-virgulă, privirea lor mă transformă în punct.
zîmbesc, doare orice tentativă.
sînt bine.

miercuri, 17 martie 2010

don't belong

Am limba amorţită de la taninul pe care vinul roşu l'a impregnat pe cerul gurii, de la contactul dinţilor cu sticla cristalină a paharului plin, pe care l'am ferit conştiincios de contactul cu hainele, încercînd să'mi fac loc prin masa compactă de oameni, străini şi în acelaşi timp ciudat de familiari.
Am senzaţia aceea greu de descris prin cuvinte, ca atunci, pe scările rulante, cînd cineva necunoscut mi'a mîngîiat coastele şi eu am tresărit, fără să întorc însă capul, ascultînd doar, contactul degetelor cu ţesătura hainelor şi dincolo de ea, virtuala atingere între amprentele străine şi aburul de suflet.
Am mintea în afara corpului şi încerc în zadar să'mi ating gîndurile, scrîşnet de umeraşe pe fundal şi farurile unei maşini în depărtare.
Luminile din blocul vecin se sting una cîte una, e tîrziu,jaluzele şi pleoape închise.
E tîrziu, oboseala se scurge lent prin mine, nu'mi e somn, am pînze de păianjen de care încerc să nu mă poticnesc, mă feresc de atingerea lor lipicioasă şi caldă, de inefabila lor sufocare, de inevitabila capitulare.

my eyes are reaching for something to keep

miercurea nu are oră fixă pentru a deschide ochii, cel puţin nu acea oră la care instinctul meu anticipează alarma. e bine, cafeaua trasează cioturi de zîmbete, şi e doar prima, poate pînă la sfîrşitul zilei cofeina îmi va modela unul adevărat. nu se ştie niciodată, nu?
se pare că soarele ăsta seamănă cu mine, cînd eram mică, şi nu voiam să port aparatul; în cele din urmă, după lacrimi şi bosumflări, cedam în faţa autorităţii mamei şi a pedepselor înşirate. mă întreb, cum am putea să'l şantajăm, pe el, pe soare, să înţeleagă că este de ajuns, gata, vrem colecalciferol natural, vrem foşnet de frunze şi explozie de culori, poate chiar oameni mai puţin absenţi.
Julio Cortazar reinventează ordinea, lungimea şi sensul cuvintelor, le transformă într'un limbaj propriu, şi numai dacă poţi crede în "altfel" ai dreptul să tragi cu ochiul la jocul lui. Îl citesc fugitiv şi în grabă, pentru că'mi e foame de rîndurile cărţii ăsteia, ce atîrnă greu în orice geantă, dar umărul meu se simte bine, aproape protejat. Ştiu că pe viitor am să'i dăruiesc două zile şi o noapte în care să o parcurg lent, încercînd să ghicesc semnficaţiile care îmi scapă, cu siguranţă, acum.
pe fundul cănii e doar zaţul, semnalul desprinderii şi întoarcerii la cotidian.

luni, 15 martie 2010

avantajul oamenilor mari

nu'i chiar atat de greu,de'acum suntem oameni mari, stim ca timpul e cicatrizant,mai demult ceilalti lasau semne mult mai adanci, insomnii cu fixarea peretilor, dureri inexplicabile din punct de vedere medical si netratabile, nici macar cu produse homeopate.disectii indelungate, puricarea fiecarui moment, fiecarei vorbe, (re)interpretări ale privirilor, atingerilor, tonalităţilor vocilor,convorbiri nesfîrşite despre cine, cum, cînd a greşit, a minţit, a ignorat, a uitat să'i pese.
pe atunci era uşor să'ţi impui, cu o plăcere vinovată, dramatismul, înapoiatul firelor de legătură,sau, dimpotrivă, mijloacele de a recăpăta un drum comun, de a petici şi a relua ceva fără de care cu greu îţi imaginai ziua de mîine.
acum,nu'i chiar atat de greu. aşezi totul într'o cutie,dezordonat,o închizi cu două folii de scotch, inscripţionezi cu markerul negru "altă lecţie învăţată" şi gata.

înflorituri

soarele incearcă cite un zimbet din cind in cind, a tot repetat in spatele norilor si al fulgilor grasi de zapada, infometati sa ne cada pe umeri si sa topeasca dorul de verde, abia incoltit.
de azi, soarele poartă aparat dentar, din sirme metalice,care să'i indrepte dinţii, să ne poată incălzi asa cum trebuie, asa cum sta scris undeva mai sus, că doar asta'i lună de Primăvară. Si am inţeles cind doamna Februarie, arţăgoasă si geloasă de prea puţinele zile ce'i poartă numele, s'a hotărit să fure de la vecina sa mai tinără, insă e de ajuns, e timpul ca domnisoara Martie să'si scoată din ghivece ustensilele de luptă si să agaţe, in sfirsit, in cui, iarna.
apoi să usuce trotuarele, să planteze bulbi de narcise , zambile si lalele, să văruiască cerul in senin, să se asigure că soarele merge săptăminal la stomatolog, să ne umple pe toţi cu verdele firului de iarbă, să ne dea suc de clorofilă, zbor de leagăn, beţie de tobogan si veselie de copii.

duminică, 14 martie 2010

for reasons unknown

Se ceartă pescăruşii pe cerul nopţii de azi, la fel de negru ca şi înapoia pleoapelor mele, stăm cu ochii deschişi noaptea şi îi închidem înspre dimineaţă, să nu vedem micimea locului în care ni se derulează timpul prescris, gămălia de ac în care îmi pare că sufletul s'ar încadra perfect şi spaţiul nelimitat ce'i revine ignoranţei.
Ne privesc peştii prin limpezimea apelor şi păsările, printre nori, cum îndeplinim ritualuri, respectăm trasee şi orare, nu (ne) punem întrebări, (ne) amăgim, (ne)minţim, fabricăm zîmbete plastifiate şi vorbim cu convingere despre sentimente pe care nu avem să le cunoaştem.
Aş putea să scriu despre două poveşti paralele, despre cuvinte-oglindă, despre (ne)încredere şi tristeţe ce sfîşie puternic pe dinăuntru, închizînd intrările şi ieşirile labirintului, dar nu văd niciun sens.
Nu mai am nimic să'ţi spun, îmi pare rău doar pentru viitoarele clipe din vieţile viitorilor oameni ce îşi vor intersecta paşii cu ai mei, cînd le voi spune, din vînt rece, că mie nu îmi mai plac jocurile, regulile anapoda şi invenţiile năstruşnice.
Mi'ai luat jocul, ai şters şotronul, ai spart baloanele, ai învelit plastilina în hîrtie maronie. Şi asta cînd existau atîtea alte soluţii, ţi'am cerut sinceritate, anticipîndu'ţi reacţiile şi asigurîndu'te că voi înţelege, orice va fi.
Aş putea (de)scrie adevărul meu,însă gustul amar , persistent, şi golul rămas pe asfaltul şotronului mă învaţă o altă tăcere.

sâmbătă, 13 martie 2010


Asculta mai multe audio Diverse

bumblebees

Te uitai la mine aşa cum nu credeam vreodată că se poate uita cineva la altcineva la care ţine. Aşa cum eu , oricît de sucită şi rea sînt uneori, nu am făcut'o niciodată. Eram o bucată mare de piatră, nu cu ascuţişuri sau denivelări, nu în nuanţe sau cu crăpături, eram un bloc, liniar şi neted, la care te uitai fără să te uiţi de fapt.
Ar fi trebuit să fie invers, ştii? Pentru că tu erai cel imobil, cel încremenit, cel fără reacţie, cel catatonic, iar eu, eu, vorbind de'a valma, amestecînd cuvinte şi gesturi, grăbindu'le şi aruncîndu'le în monologul tăios şi contradictoriu. Tu erai piatra, privindu'mă ca pe o altă stană.
Ar fi ieşit un scurt'metraj bun, ţi'am zis şi ieri. chiar amuzant, poate un pic melodramatic pentru cei cu ochi critic. şi , punînd sub microscop, punîndu'ne pe noi acolo, modificînd vizibilitatea din micro şi macroviză, ce'am fi putut descoperi? ce altceva, decît fragmente, cioburi, crîmpeie, fără să le putem oferi o explicaţie sau un contur în care să poată prinde formă concretă?
Am ales jocul drept mod de manifestare, în aceeaşi măsură şi de fugă, ne'am urcat fiecare pe umerii celuilalt şi am respirat libertate,nou şi definiţii în afara dicţionarelor. Apoi, speriaţi şi atît de slabi, am coborît, căutînd motive independente de ceea ce simţim, aducînd drept argumente tot ceea ce nu ar fi trebuit să conteze dacă privirile din noi ar fi fost adevărate.

miercuri, 10 martie 2010

rogvaiv

Am un borcan în care M. a capturat un curcubeu. De'acum, seara, cu ochi şi zîmbete obosite, vom rupe o bucată din el şi ne vom colora cuvintele şi somnul.
Şi tot ea, zilele trecute, a creionat un şotron pe prima pagină a unei cărţi ce devenise capul de listă al dorinţelor mele, spunîndu'mi : "Tu prima!".
Din ce în ce mai des, ea este echilibrul meu.

încăpăţînarea se plăteşte

Mi'a lăsat frigul tăieturi adînci între coaste şi în buricele degetelor, părul şi acum, după şamponare, miroase a ger şi vînt. Chiar şi doamna Borcan, bufniţa mea împănată şi atîrnată de breteaua genţii, şi'a pierdut inteligenţa privirii, ivindu'se pojghiţe subţiri de gheaţă peste ochii-nasturi.
Am desemnat un şurub drept talisman, îl port în buzunarul portofelului, uneori îl rostogolesc în palmă, să simt cum înţeapă încrustaţiile sale, asemenea ţepilor aricioşi.
Timpul îşi iese din cadran şi mă aruncă în tornadă, trăiesc dincolo de geamuri, acolo unde fricile sînt doar monştri de hîrtie, şi nu unii ce mă împing la gesturi absurde.

gînd de iarnă şi dorinţă recurentă.

Cînd te trezeşti cu zgomot de lopeţi ce lovesc aleile părculeţului, pentru a îndepărta straturile uniforme de zăpadă, cînd tălpile ating gresia rece şi se înfioară, degetele arătînd asemenea unor semne de întrebare, simţindu'se neglijate de către deţinătoare, măcar în asemenea zile cu temperaturi în minus să le dau papuci călduroşi, cînd tenişii şi balerinii s'au întors cu tristeţe în cutiile lor, lăsînd în urmă hohotele de rîs ale bocancilor şi cizmelor, cînd ieri de dimineaţă un drăcuşor de cîine mic şi negru a atentat cu mare seriozitate la blăniţa albă a bocancilor somnoroşi, i s'o fi părut un bulgăre umblător. eu m'am oprit din obiceiul pe care mi l'am format, de a dormi chiar şi cînd merg, şi l'am apostrofat. nu ştiu cît de mult a înţeles, însă m'a părăsit pentru un băieţel cu un ghiozdan mare şi flori în mînă, ce a fugit speriat. căţelandrul era, cred, haios şi inofensiv.
Aproape că'mi vine să ies din casă şi să spun " Sărbători fericite!", să hoinăresc prin magazine cu liste lungi de cadouri, să cumpăr iepuraşi de Paşte pe care să'i agăţ în brad, să mănînc mucenici în loc de cozonac.
Dorinţa de mare s'a strecurat din nou acolo unde îmi ascund obsesiile.
Vreau la mare, înţelegeţi? şi'am să ajung acolo, chiar şi singură, cu "Şotronul" lui Julio Cortazar atîrnînd greu în rucsac, cu termosul de cafea, un caiet pentru eventualele idei răzleţe, căutînd, pentru a cîta oară deja, împăcarea.

vineri, 5 martie 2010

vreme de tras pleoapele peste geamurile prea clare, de aprofundat modul de a'ţi scoate degetele la o plimbare prin verdele celuilalt, de citit leneş printre rînduri, de luat o pauză, agăţînd o pancartă la gît : ocupat.visez.

miercuri, 3 martie 2010

Pantofii mei, cei cu vîsle

Vîslele erau roşii. Cuprindeau simetric barca împotmolită în noroiul vîscos, asemenea unor braţe ce nu ştiu să îmbrăţişeze, încremenite într'o stare latentă.
Aşteptau ceva, deşi aveau un aer cumva blazat, ca şi cum aşteptarea, o dată cu timpul şi praful aşezate pe lemnul ridat, uitase şi ea ce să aştepte.
Poate două palme acţionînd cu forţă, poate benzină-foc-scrum, poate nimic, poate aceste cuvinte care să vorbească despre vîslele roşii ce m'au plimbat, demult, prin falduri de apusuri, prin bucăţi leneşe de clipe amare, prin ape tulburi dar încîntătoare.
Vîslele erau roşii, priveau pantofii mei bărbăteşti, hipnotizîndu'mi paşii, întorcîndu'mă înspre mine, cea necredincioasă.