luni, 28 decembrie 2009

Nu'i nevoie să'ţi faci griji, nimic nu mai are importanţă acum, la sfîrşit.
Dar nu'i decît un sfîrşit formal, pus pe'un calendar însemnat cu 31 Decembrie, trecînd spre 1 Ianuarie, un pseudoînceput, cu promisiuni pe care să le încălcăm şi reguli pe care să nu le respectăm.
Dar e o încercare, un motiv bun pentru toţi de a ne dezbrăca sufletul, de a'l săpuni bine cu alb şi a'l îmbrăca cu aşteptări, dorinţe şi doruri nedescrise în cuvinte.
Tot ce'am greşit, tot ce'am gîndit sau spus urît, toate gesturile ce'au jignit sau au rănit, se pot împacheta acum într'o casetă metalică, ferecată cu 2009.
Ne promitem nouă înşine şi celorlalţi, ridicînd pahare cu lichid ameţitor, că de'acum vom fi învăţat din paşii greşiţi, că vom fi mai buni, vom zîmbi cu adevărat, vom păstra mai mult timp pentru suflet şi ne va păsa mai mult de cei dragi.
Şi aşa se strîng, unele peste altele, liste cu rezoluţii de anul nou sau înşiruiri ce evocă punctele importante ale anului pe patul de moarte, sînt scrise tremurînd sau cu certitudine, tipărite, cu cerneală roşie sau mină de grafit; o dată spuse sau scrise sîntem eliberaţi de ele, încrederea ne creşte şi pasul devine sigur.
Le dăm drumul în aer, asemenea porumbeilor poştaşi, însă ideile noastre călătoare nu au destinatar, un cer schimbător pe care plutesc în derivă fapte trecute şi dorinţe viitoare. La noapte va ninge, cuvintele se vor înmuia, se vor alungi, contracta, se vor deforma, transformîndu'se în limbaj necunoscut, într'un final dizolvîndu'se în neant.
De ce nu le'am păstra, mai bine, în buzunarul drept al sufletului, unde să nu fie uitate şi nici amînate?

marți, 22 decembrie 2009

Bănci tăcute, aşezate trainic cu picioarele în zăpada deasă şi scîrţîietoare, unele singure, pe la colţuri, privind întregul întreg şi contemplînd succesiunea anotimpurilor. Altele, două cîte două, faţă în faţă, cu o viziune mult mai mică, dar de ce nu mai complexă? Bănci îndrăgostite una de alta, în acest anotimp, camuflate cu mustăţi şi ochelari de nea, or prinde curaj să'şi şoptească, în limba lemnului, cuvintele pe care le'au învăţat, în zilele cu soare portocaliu, de la oameni.
Nu'i nimeni în parc. Amalgam de alb, şi gîndurile mele, rătăcind.

dialoguri întretăiate

- E rîndul meu să nu fiu bine.
- Atunci hai să facem un om de zăpadă.
- Nu e vorba de ceva palpabil.
- Te'a găsit magia?
- M'a prins de'o geană, apoi a luat'o vîntul.
- Bună dimineaţa din balcon!
- Te încălzesc rotocoalele de fum, nu'i aşa?
- Pot să te îmbrăţişez?
- Să împărţim o linişte, în felii subţiri, aproape transparente, să ne ajungă , să ne învelim în tăceri asurzitoare cînd ne'atinge frigul.
- Un vin, o chitară şi un foc cu lemne.
- Un foc din licurici.
- Dar un zîmbet?
- Mi'e că iese amar şi niţel strîmb.
- O să fim bine?
- Sîntem deja, dragul meu.

luni, 21 decembrie 2009

duminică, 20 decembrie 2009

iarnă cu rame violete

Nuanţele de lila mîngîiau domol fulgii micuţi şi împrăştiaţi pe cerul unei dimineţi buimace, privită din răsuflări fumurii şi lentile aburite, de pe'un scaun roşu într'un tramvai galben, la graniţa dintre somn şi trezire aproape că mă vedeam într'o cutie muzicală de tinichea veche, într'un carusel poposit la sfîrşit de săptămînă, obosit şi plictisit, în oraş de provincie, altul dar mereu acelaşi. Sunetele zgîriau apatic, nici măcar în notele muzicale nu se mai simţea pasiune ,darămite furie.
Clipe de suspendare, sunete exterioare puternice şi vociferante, înăuntru cerul mov se încovriga, adunînd sufletul-miez găunos şi oblojindu'l, ignorînd însă micile crăpături ce pocneau asurzitor, încăpăţînări de ambele părţi, cale de mijloc nu există. Mi'am întors privirea de acolo, consumasem toată cerneala diluată, se făcuse lumină gri,am părăsit caruselul, ştiam că'l voi găsi la întoarcere, la fel de tăcut şi primitor.
O mînă imensă,cu degete lunguieţe şi delicate,deasupra noastră, a himerelor şi umbrelor, sfărîmă stelele într'un mojar, le triturează bine, in sensul invers acelor de ceasornic, adaugă fulgi proaspeţi şi amestecă energic pînă la obţinerea unei pulberi fine şi compacte, pe care o suflă apoi, aleatoriu, în clepsidra vîntului, oferindu'ne, nouă, ignoranţilor, o fărîmă de magie, chiar aici, printre străzi blocate, maşini împotmolite, claxoane nervoase,oameni încruntaţi şi grăbiţi.
Atît păstrez, culori pastelate absorbite pe dinăuntru şi praf de stele nins peste haine, aproape m'aş fi transformat în om de zăpadă.

miercuri, 16 decembrie 2009

concentrări

In zile ca acestea, cu minute lungi ca firele de mohair din ghemurile asezate in curcubeu in vitrina de la "Andreaua", cind gerul ne caută sufletele, cu toate că noi avem drept platose confecţii din bumbac, poliester, lină sau stofă, si asteptarea pare să'si zimţească limitele intr'o ascuţitoare electrică, căpătind virfuri extrem de fine si agile in a ne testa rabdarea.
In zile ca acestea, mergem cu capul in jos, nu avem ginduri răzleţe, toată puterea de concentrare se focalizează in următorul pas, in a evita zăpada innoroită, in a nu aluneca pe gheţusul ce luceste degeaba vesel. Singurul scop e să ajungem in locul in care podeaua e stabilă, să stim că putem călca apasat si grăbit, să ridicăm ochii si să adaptăm privirea, monocromatică de la ghetele imblănite, la polimorfismul aglomeraţiilor, traiectoria să se schimbe brusc, să descreţim frunţile, să răsuflăm usuraţi, să ne privim complice, fără să zimbim insă, o bătălie cistigată nu inseamnă sfirsitul războiului. Abia inapoia usilor noastre metalice, incuiate de trei ori cu cheia si cu zăvorul tras, cu picioarele in papuci comozi si calorifere cu suficientă căldură pentru a ne sterge aburul grozăviei de afară, abia atunci ochii nostri vor privi iarna cu adevărat.
Si poate, doar poate, intr'o zi din acestea ce vor urma cu siguranţă, voi face un om de zăpadă si mă voi bate cu bulgări, rizind alb, pentru a mă asorta iernii, posibil să prindă drag de mine si să mă insufleţească cu spirit de sărbători.

marți, 15 decembrie 2009

this trumpet in my head

- Nu eşti aici.
- Ce vrei să spui? Sînt chiar în faţa ochilor tăi, abia ce am intrat pe uşă, mi'a intrat apă în ghete, mi'au îngheţat mîinile, îmi curge nasul şi mă pîndeşte o migrenă. Nu pui de un ceai? Din acela cu bucăţi de portocale.
- Spun că nu eşti aici, nu fizic, ci că lipseşti, te'ai ascuns pe undeva, crezi că nu'mi dau seama? Tu încă ai impresia că nu te cunosc, că nu'ţi pot stabili stările, fricile şi tentaţia de a fugi.
- Şi dacă e aşa, dacă poţi, dacă mă ştii pe dinăuntru atît de bine, de ce nu ştii şi că în astfel de momente ar trebui să mă laşi în pace, să'mi desenez demonii, să le pun frînghii şi să'mi joc nebunia? De ce crezi că, vorbind aşa cu mine, mă vei salva de ceea ce tu crezi că îmi face rău?
- Pentru că te iubesc, iubindu'te nu'ţi pot accepta singurătăţile.
- Pentru că mă iubeşti egoist, pentru că ţie îţi e frică de frica mea, pentru că vrei să mă aduci înapoi de undeva unde singură mi'am croit drumul, şi toate astea în loc să'mi faci un ceai fierbinte şi apoi să mă iei în braţe.

je m'en fiche

Cuvintele nu se mai dizolvă în stilul ăsta visător de care, oricît as vrea, nu am să scap. Saturaţia îşi arată colţii, tipare ce'au fost şi ce'au să fie, suprapunerea lor perfectă, nicio dereglare, nicio imperfecţiune, niciun colţ mai ascuţit; cafeaua din fiecare zi, programul din cuie, întunericul ce ne acoperă din ce în ce mai devreme.
Nu'mi miroase a iarnă, nu am zîmbit nici valsului nebun de azi; stau undeva, cred că la încheietura mîinii stîngi şi mă privesc, un roboţel. Pînă şi ieşirea din rutină nu'i decît o repetiţie a altor clipe.
Să mă apuc de umeri şi să mă scutur, să ţip, chiar şi la pereţii albi, să am tresăriri şi aşteptări, să deschid ochii, nu înspre nicăieri, ci aici, lîngă mine, unde viaţa mi se plimbă brambura, susţinută de arcuri ruginite ce scîrţîie din ce în ce mai tare.
E decembrie şi va fi din nou, uite'aşa, peste doar cîteva clipiri din ochi.
În balans precar, căutînd siguranţă, doar pentru a ne plictisi. Liniştea. Retragerea apelor. Certitudinea. Compromisul.
Un gol, plin.

joi, 10 decembrie 2009

Zingiber officinale

Degetele bat aritmic pe capacul cutiei roşii, desenată în detaliu cu doi oameni acoperiţi de'o umbrelă mare, mergînd prin ninsoare, probabil spre casă, cu braţele pline de cadouri. Pensula indiferenţei din această seară ar trage dungi negre, simetrice, monotone, paralele.
Cutia ascunde biscuiţi cu ghimbir, subţiri şi tari, cu un gust puternic şi răcoritor.
Le'aş fi asociat, dacă nu ar fi fost lenea, cu un ceai de caramel, apoi mi'aş fi dat cu cremă picioarele obosite.
Pe ghimbir l'am mai văzut în componenţa unor acadele împotriva răului de mişcare. Este bogat în uleiuri eterice, constituie un bun remediu în tratarea răcelii şi dă prospeţime şi aromă misterioasă mîncărurilor.
Îmi dau seama că ziua de azi are drept semn distinctiv lipsa cafelei de orice fel, nici măcar un pliculeţ instant şi diluat, nici cafea la filtru, nici cafea la ibric, nici măcar o ciocolată caldă.
Mă simt un pic pierdută prin mine şi prin bucăţile de oglindă pe care le las în urmă, cu fiecare om pe care'l uit, cu fiecare cuvînt anapoda , cu fiecare pas greşit, cu fiecare zîmbet strîmb, cu fiecare zi care trece fără să'mi dau seama dacă mai sper ceva.
Îmi e din ce în ce mai frig. Un ceai de ghimbir, vă rog.
Îmi e somn. un somn ce'mi pîndeşte reacţiile, să le sedeze, îmi veghează gîndurile, să le acopere cu ghemotoace de vată, îmi amorţeşte degetele şi pleoapele, mă duce într'o prăpastie adîncă, în care niciun gest nu'şi găseşte rostul, nici măcar visul nu'i posibil.
Somn uşor.

duminică, 6 decembrie 2009

bufniţe şi alte frici

Nu te mai uita la mine asa, ca si cum ai stii la ce mă gindesc acum, ca si cum trairile mi'ar fi cuvinte pe o foaie intinsa aici, intre noi, linga paharele cu vin si pachetul de tigari.
Intr'o vreme stiam sa ma ascund de tine. Pusesem norii si paianjenii la treaba, pinze trainice imi acoperisera sufletul, incercind sa'l cauti nu faceai decit sa te pierzi prin cotloane si strazi marginase. Era un joc si imi placea sa ma joc, sa desenez si sa'mi spal creta alba de pe virfurile degetelor, sa alerg si sa gasesc fasii de lumina cu care sa te leg la ochi, punindu'ti apoi in cale cuburi in care iti juleai asteptarile.
Fara sa imi dau seama, uitind pina si eu de mine, cea adevarata, am inceput sa ma joc de'a mine, au cazut cortinele, s'au tras draperiile, ploaia a spalat desenele de creta, cuburile s'au dezmembrat, pinza de paianjen s'a desfasurat, adunindu'se in ghem multicolor, asemenea unui curcubeu fara sens. Nici macar nu mi'am dat seama, sparsesem propriul balon de sapun, tu nu ai zis nimic.
Cind nu a mai ramas nimic de stricat, cind totul a disparut in particule de praf,am vazut cum te uiti la mine.
Devenisem transparenta.

dedicaţie pentru M.

Prichindica şi'a vopsit părul de curînd, eu spun că e roşcată, ea neagă, eu îmi menţin părerea. Are un simţ al alegerilor pe care, cu ceva timp în urmă, îl puneam la îndoială, selecta aparent la întîmplare, fără să stea, ca mine, să cîntărească opţiuni şi să ia, într'un final, tot decizia proastă. Apoi mi'am dat seama că de fapt ea nu regretă ceea ce alege, ia din fiecare experienţă partea ei bună şi merge mai departe.
Prichindica se numeşte M., e sora mea mai mică, de la care, însă, am învăţat multe în ultimul an, în primul rînd să fac haz de necaz, să zîmbesc mai des şi să mă îmbrac mai îndrăzneţ.
Uneori ne şi certăm, uneori nu ne ajunge timpul pentru a vorbi cîte ne trec prin cap, uneori nici nu este nevoie de cuvinte ca să ne înţelegem.
Îmi place să'i spun Prichindica, e copilăroasă şi naivitatea ei te face să zîmbeşti uşor în colţul stîng al gurii, are nasul semi'cîrn şi ochii în funcţie de vreme.
A, şi trăieşte viaţa aşa cum aş vrea şi eu să o fac. O trăieşte, nu o priveşte de pe bordură.
Al doilea nume al ei este Nicoleta, l'am sărbătorit aseară cu măsline şi bloody mary, acum cu mîncare chinezească şi bomboane.
La mulţi ani, Prichindico!

joi, 3 decembrie 2009

suprapuneri de aşteptări

Obişnuiam să merg acolo uneori, seara, să comand o cafea amară, să fumez şi să privesc amalgamul de vieţi grăbite, sutele de picioare călcînd peroanele, expresiile, gesturile, locomotivele.
Tabela de sosiri şi plecări îşi tot schimba înfăţişarea, numai eu eram aceeaşi, privind'o distant şi rece, ca şi cum oraşele afişate s'ar fi aflat undeva imposibil de ajuns.
Oamenii aşteptau trenurile, ele întîrziau, oamenii verificau biletele şi găseau vagoanele, trenurile erau monştri de tablă indiferenţi şi îmbătrîniţi, cutii metalice cu muzici, suflete, aşteptări, tristeţi şi doruri.
Priveam mereu departe, în agitaţie, niciodată aproape, sub nasul meu.

- Ai o ţigară în plus? Îmi cer scuze dacă te deranjez, numai că te privesc de ceva vreme, felul în care tragi din ţigară şi cum te învaluie fuioarele de fum mi'au făcut poftă.

- A, da, sigur, serveşte'te. Uite, ţi'o aprind eu.

Flacăra chibritului a luminat o faţă de copil, cu ochi mari şi obraji rotunzi, privindu'mă într'un zîmbet şchiop, aproape timid.

- Cum te cheamă?, am întrebat alene, încercînd să maschez neliniştea ce mă cuprinsese, fata asta avea ceva, un fel ciudat şi straniu de a se uita la mine, ca şi cum...

- Uca. Mă pot aşeza? Doar dacă nu aştepţi pe nimeni.

- Sînt singură, am venit doar să beau o cafea. Ia loc, te rog. Uca...ce fel de nume e ăsta?

Purta o bluză marinărească în dungi albe şi negre, şi o salopetă şleampătă de blugi, cu o bretea atîrnîndu'i indiferentă. Era tunsă scurt, periuţă, avea degete lungi şi subţiri, vibrînd în timp ce scruma.
Eu aşteptam. Un răspuns, sau poate toate răspunsurile din lume.

- Nu ştiu nici eu. Cineva, într'o zi, în gara asta, înainte de a pleca pentru totdeauna, mi'a spus aşa, Uca. Nu am mai apucat să întreb de ce.

Vocea îi îmbrăcase tonuri groase, lumina scăzuse, sunetele exterioare se estompaseră, ea îmi acaparase toate gîndurile, voiam sa'i fur felul de'a fi, de a privi, de a se juca cu degetele printre cercurile imperfecte de fum.
Nu ştiam ce să spun. Se va ridica şi va pleca, sau va rămîne?

- Te'ai urcat vreodată în tren fără să'i ştii destinaţia?

miercuri, 2 decembrie 2009

din alte timpuri

Seară de film franţuzesc în îmbrăţişări de scaun reci şi bîjbîit nesigur prin întunecimea sălii. Film adînc şi complicat, o frîntură de viaţă, redată cu umor şi simplitate; am rîs, cu tot frigul din jur.
Plimbări incerte, ocheade în vitrine luminate, fugă din calea colindelor, nu simt nimic încă, e prea devreme, nu'i aşa?
Într'un viitor dintr'o altă viaţă, eu şi Buru vom purta berete, eu neagră, ea verde şi vom vinde cele mai bune castane coapte din cartierul Montmartre. Le vom pune în cornete colorate, să lumineze zilele mohorîte şi să se asorteze cu cele vesele.
Vom sta cu chirie într'o cameră boemă, cu fereste mari şi tavan înalt, cu saltele şi multe cărţi aşezate direct pe parchet, creînd, în semiîntuneric, personaje de poveste.
Vom dormi puţin şi vom bea multă cafea, sîmbetele vom merge la muzee şi piese de teatru, uneori să dansăm.
Ne'am inventa şi reinventa, jucîndu'ne, într'o schimbare permanentă, de'a două tinere renumite pentru delicioasele castane coapte în hîrtie de curcubeu. Poate s'ar scrie şi în ziare, am deveni celebre, ne'am îmbogăţi, stivele de cărţi ar ajunge pînă la tavan, am călători în fiecare week'end, Buru şi'ar scoate propriul dicţionar, eu aş scrie o carte.
Sau să'mi pun beretă roşie?

marți, 1 decembrie 2009

imaginaţia umple goluri

Şi tu? Eşti bine? Tu, dragul meu, cum a trecut tot timpul acesta peste tine? În ce cuvinte şi semne te'au îmbrăcat zilele şi anotimpurile? Nu'i aşa că şi ţie ţi s'a umbrit privirea, că sub ochi te mîngîie semicercuri de nopţi nedormite, cu gînduri adunate de'a valma, în grămezi dezordonate şi desperecheate? Nu'i aşa că atunci cînd ieşi pe stradă nu recunoşti nicio piatră şi ţi se împiedică picioarele în dreptul fiecărei clădiri în care'ţi tremură silueta? Nu'i aşa că şi ţie ţi'e frig mereu,deşi te îmbraci gros şi iarna nu ieşi niciodată fără fular şi mănuşi? Nu'i aşa că şi acum citeşti trei cărţi în acelaşi timp şi cînd le povesteşti prietenilor îi păcăleşti că'i vorba despre un singur roman? Nu'i aşa că tăcerile tale încă se asortează cu dimineţile? Nu'i aşa că încă fumezi ţigările acelea străine, ce'ţi lăsau pe degete mirosul tandru al amintirilor, imprimînd în săruturi senzaţii acute? Nu'i aşa că încă îţi place să te urci într'un autobuz şi să cobori la întîmplare, să mergi înainte, apoi la dreapta sau la stînga pînă cînd retina ta nu mai reflectă nimic cunoscut? Şi'apoi să vorbeşti cu oamenii pe care îi întîlneşti, să'i întrebi de sănătate, de copii, de preţurile legumelor şi prognoza meteo?
Nu'i aşa că încă imi scrii scrisori lungi şi copilăreşti, cu orele la care mănînci, cu felurile de mîncare pe care le'ai preparat sau cum, în nu ştiu ce zi, la restaurant, supa era nesărată şi friptura arsă? Nu'i aşa că încă simţi vîntul acela, de care eu nu pot scăpa, oricît de mult mi'aş ignora trăirile?
Nu'i aşa, dragul meu, că te sperie posibilitatea de a mă întîlni pe stradă, într'o zi gălbuie, să nu avem ce să ne zicem, să zîmbim fals şi strîmb?
Nu'i aşa că ai să te fereşti cît poţi de bine de asta, de banalitate?

noduri de ceaţă

Decembrie s'a trezit căscînd în barbă, un nor gros de ceaţă, reuşind cu greu să'şi compună o privire clară şi să ureze " Bună dimineaţa!".
Tenişii roşii s'au ţinut de năzbîtii azi. De fapt şireturile, din cauza lor am pierdut tramvaiul. La două colţuri de străzi m'am aplecat să le înnod, degeaba, parcă un pitic ar fi desfăcut imediat legătura, făcîndu'mi în ciudă.
Ce'i drept, la fel de bine aş fi putut să merg aşa, şiretul s'ar fi pierdut în aerul suprasaturat de particule; dacă mă împiedicam şi cădeam, căpătînd o julitură pe genunchiul stîng, aceasta s'ar fi tratat cu rivanol sau complex iod-povidonă. Ar fi fost chiar o scuză bună pentru a mă alinta, aş fi cerut cafea la pat, cu pricomigdale şi bezele, oftînd anevoie şi dureros de fiecare dată cînd ar fi trebuit să cobor din pat.
N'am căzut. Doar tramvaiul a trecut, nepăsător, în intersecţia în care oricum ceaţa acoperea culorile semaforului, farurile maşinilor şi pe noi de noi.

duminică, 29 noiembrie 2009

În cele mai multe dimineţi îmi vine să'i scot limba timpului.

În dimineţile calde te'aş trezi cu soarele printre degete, să'ţi mîngîie genele şi să'ţi gîdile visul, deschizînd ochii şi cerîndu'mi un sărut luminos.
În dimineţile reci m'aş trezi mai devreme, aş face un ibric de cafea tare, mi'aş încălzi mîinile în jurul cănii, apoi ţi le'aş pune pe obraji; tu ai deschide ochii şi'ai cere un sărut de cafea.
În dimineţile ploioase aş lăsa fereastra larg deschisă şi m'aş cuibări la loc lîngă tine, adormind în curbura umărului tău , în cîntec de ploaie.

explozie de castane

După o duminică petrecută cu gîndurile bine ancorate în cartea lui Bukowski, atrasă complet de stilul franc şi neadaptarea faţă de societate, lăsînd şi ciocolata caldă să se răcească în cana dreptunghiulară şi albastră în jurul căreia îmi încălzesc cel mai bine mîinile, m'am hotărît să pun nişte castane la cuptor.
Le'am spălat, apoi le'am crestat cu grijă, pătrunzînd destul de anevoios dincolo de coaja lor, subţire şi puternică în acelaşi timp. Le'am asezat în dezordine în tava albă şi le'am băgat în cuptorul în prealabil încălzit. Şi le'am privit, verificîndu'le din sfert în sfert de oră, amuzîdu'mă de unele din ele. Tare caraghioase mi'au părut, pocnind şi desprinzîndu'se în jumătăţi inegale, cu miez cald şi galben pal.
Întotdeauna mi'au plăcut castanele, din fiecare toamnă păstrez cîte una, pe cea mai ciudată ca şi formă. De anul ăsta am una încă în căsuţa ei ţepoasă, am adus'o de pe o stradă plină cu castani din Eforie Sud.
În castane te înţepi ca să le poţi mîngîia învelişul neted şi lucios, pe care îţî patinează atît de lin degetele, apoi te frigi dezbrăcîndu'le pînă la suflet şi ronţoind miezul ca de cartof, ce îşi schimbă uimitor gustul, într'unul diferit, uşor dulce, ajungîndu'ţi doar cît să întinzi mîna după încă una.
Tava e plină, castaniu, alb şi galben, ies aburi ce nu mă pot ţine departe.
Zîmbetul ia forma gustului.

minianaliză de caracter

Ieri, în metrou,ţinînd strîns cărţile proaspăt achiziţionate şi neîndrăznind să le răsfoiesc aşa,în public, am început să analizez picioarele călătorilor. Cu ceva timp în urmă, G. îmi spusese, uitîndu'se la o poză cu mine, că din poziţia tălpilor mele se poate spune că sînt retrasă şi nu îmi place să mă manifest în grupuri mari. Adică eu ţin tălpile cu vîrfurile apropiate unul de altul,cînd sînt în şosete chiar cu degetele curbate sub mine.
E ciudat să desprinzi omul dintr'un întreg şi să încerci să spui ceva despre el doar dupa poziţia picioarelor sau după încălţăminte. Cînd eram mică şi mergeam pînă în Pantelimon cu metroul, în vizită la mătuşa mea, analizam pantofii persoanelor din faţa mea şi apoi hotăram care îmi plăceau cel mai mult.
Jocul nu s'a schimbat prea mult, doar persoana care se joacă a crescut.
Şi nici modul de poziţionare al tălpilor nu se va schimba prea curînd. Poate niciodată.
Al vostru cum e?

miercuri, 25 noiembrie 2009

note muzicale în tonalităţi calde

Un soare atît de plin azi, din care să ne rupem cîte o bucată şi să o purtăm agăţată de fire împletite cu zîmbete. Sunt mică, între zeci de ochi, sute de degete, pantofi atît de diferiţi, grăbiţi sau statici, nasuri fremătînde sau ascunse, fuste şi pantaloni amabili sau nu chiar, genţi, poşete, sacoşe, ghiozdane, pete de cerneală pe'o sugativă ce absoarbe atît de rapid esenţa.
Se succede totul superficial, intersecţii şi semafoare, reguli şi abandonări, numai o clipă azi am surîs pentru lumina acestui noiembrie surprinzător, fragmentat în gri şi nuanţe sensibile de ruginiu şi galben de gutuie, din care să te înfrupţi abandonat în toate stările de care e sufletul în stare.
Mai devreme acasă, îmi regăsesc, cu drag şi prăfuite, obiceiurile. Bălăcire în spumă de migdale, ceai de marţipan, o carte cu limbaj tainic şi ameţitor. Nu e decît clipa de acum, senzaţia pe care aş vrea , de'aş putea, să o distil şi să o ţin la îndemînă pentru atît de certele viitoare momente din butoiul plin cu melancolie.
Îmi cer scuze, dragule noiembrie subestimat, te ştampilasem dinainte drept o lună fără mare potenţial, în care aveam să mă pierd, ca şi altă dată, în labirint fără limite, din ciment brut, turnat de oameni leneşi.
Îmi cer scuze, noiembrie dragă, nicio clipă nu m'am gîndit că în tine voi găsi momente perfecte de linişte, intacte asemenea unui pahar de cristal abia scos din cutia colorată, ciocnind vesel pentru viitor.
Din apă ies aburi, am să'i croşetez cu buricele încreţite ale degetelor, într'o poveste despre noiembrie, cristalizat atît de frumos.

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

cinci degete cu nume de zile

În zilele ce au trecut, nemarcate de început sau sfîrşit, dimineaţă sau noapte care să'mi rămînă tipărită undeva în subconştient, am trăit mecanic, o mînă invizibilă învîrtind cheiţa.
Timpul trece, invariabil şi indiferent la asemenea remarci absurde.
A fost mai întîi luni, leneşă şi posacă asemenea unei bătrîne acrite, în afara vieţii.
Marţi a venit deja obosită, cu lista lucrurilor nerezolvate de luni, cu vise şi suspin pentru sîmbătă : o pernă moale, linişte, singurătate şi somn.
Bucureştiul s'a îmbrăcat de oameni miercuri, străzile prost pavate mirosind a piele şi ochi curioşi. O fată, purtînd anapoda culori neasortate, se parfuma cu esenţă de cameră. Lume pestriţă şi gînduri răzleţe pe străzi paralele.
Film-poveste pentru mijloc de săptămînă, asemenea unui miez tare de fruct, în care'ţi ciobeşti dintele şi pofta. Prietenii fără cuvinte, dar şi fără să mai conteze. Învăţăm să fim şi altfel.
Joi de dimineaţă am oprit telefonul şi am tras plapuma peste cap, m'am trezit tîrziu, ameţită şi tot adormită, m'am fript în cafeaua apoasă, am căutat cadou şi m'am camuflat în pietre străvezii, translucide, opace, rotunde, cu ape fluide sau mate; apoi am mîngîiat, zîmbind printre pagini, cărţi cu zbor viu, amar, lent, calm sau zbuciumat. Greutatea lor în palma mea atîrna vesel. Le'am ordonat la capul patului, în aşteptarea momentelor de haos în care să le caut labirintul de mister şi (ne)înţelegere.
E vineri deja, imagini ciobite creează un portret neclar al unei persoane pe care nu vreau să o ştiu, o persoană grabită, tăcută, încruntată, fără expresie, asemenea unei clepsidre sparte din care, bob cu bob, se scurge nisipul.

luni, 16 noiembrie 2009

rearanjare a dezordinii

Trotuarele sticleau, tălpile striveau pleduri de frunze in galben cărnos, ploaia cădea avalansa de pe marginea adincă a umbrelei, frigul era un cuţit cu lamă lungă si subţire, planind diafan asupra gindurilor ce dădeau tircoale simţurilor amorţite de dormitări continue si asteptări din ce in ce mai rare.
Acum e liniste si sub lumina de neon disectia e tremurindă, contururile calde si melancolice se imbracă in rinjete macabre, tusul se intinde peste mine asemenea aripilor unui liliac.
Imi e somn. Vreau o saltea albă, moale, o pijama cu baloane , o veioză cu lumină difuză si'un creion tocit cu care să'mi desenez alte timpuri.

joi, 12 noiembrie 2009

colţuri de neînţeles

atitea linisti nelinistitoare ce'mi incercuiesc degetele si nu'mi dau voie sa acopăr albul de caligrafii plecate departe, in lumi intortocheate si labirintice, fara cercuri de fier , perfecte si trainice.
atitea cutii patrate, dreptunghiulare, triunghiulare, romboidale, in care asez, rand peste rand, asteptari si schimbari, fara sa le acopar cu sulfina. nu stiu sa le protejez, se impiedica si se julesc, ramanand in final fire de praf pe care le sterg cu mana goala, in zilele insomniace de sarbatoare.
atitea limite trasate in carbune , fara sa imi fi creat si guma de sters care sa le faca sa dispara si pe care sa o tin mereu la indemana, in buzunarul drept al pantalonilor, sau mai bine in soseta, sub talpa stinga.
atitea piese de puzzle ce nu se leaga si pe care le ratacesc la colturi de strada sau in tramvaie infrigurate, lasindu'le pe unele sa'mi fure zimbete sau incruntari de sprincene.
azi de dimineata am privit cum frunzele roiesc, desprinse parca din tremuraturile unei maini batrine, aplecata sa mingiie frunti ingindurate. aveau un galben cum numai toamna il poate colora, coborau usor spre asfalt, ignorate si scuturate de pe umeri si haine.
numai ochii mei ar fi vrut sa fie frunze.

cochilii

Libertatea se măsoară în alegeri. Mi'am strecurat pantofii lăcuiţi pe jumătăţi de scări în spirală, cu intunericul îmbrăcîndu'mi umerii, spre o mansardă părăsită, împărţită în trei posibile camere splendide, în care lumina, atît de aproape, ne'ar fi atins creştetele. Un birou vechi abandonat, un geamantan, o geantă, două monitoare şi, stingheră, într'un colţ, o cutie de bere.
Lanterna avea un fascicul de lumină slab,pereţii de ciment gri, neşlefuiţi, emanau cuvinte tăcute, eu mă învîrteam asemenea unui fluture în culoarea galbenă a becului. Voiam să plec, voiam să şi rămîn. Îmi părea rău că nu am luat o ţigară de jos, atît îmi lipsea în acel moment.
În dreptunghiul atît de aproape de podea, făr' de geam sau stinghii, viaţa întra nestingherită, aproape abrupt.

luni, 9 noiembrie 2009

fragmentat

Iesiseră, intr'un sfirsit, să se plimbe. Seara ii acoperise molcom.
El, inalt si tăcut, cu ochi umbriţi si seriosi, cu gulerul hainei ridicat pavăză, cu pasi siguri si apăsaţi.
Ea, mai mică, mergind un pic de tot in urmă, străduindu'se să respecte tonul impus, dar cu privirea curioasă, sfisiind perdeaua serii in căutarea detaliilor- culoarea unei frunze in lumină de felinar, un sotron cu pătrate prea mici pină si pentru piciorul ei, purtător al numărului treizecisisase, umbra grăbită a unei pisici cu ochi fosforescenţi si răi.

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

miercuri, 4 noiembrie 2009

pînze de păianjen

De ce nu pleci nici măcar din singurătăţile mele? De ce atunci cînd simt, inutil, că nu mai pot, revin cu paşii amintirilor pe acea saltea verde pe care am construit o broască ţestoasă, eu eram carapacea şi aveam să te ocrotesc, de ce nu a fost niciodată invers?
Salteaua verde, joasă, în suprafaţa ei moale alergai cuvinte desprinse din poezii, eu te ascultam furîndu'mă mie însămi, punînd deasupra fiecărui cuvînt cîte o bucată de carne.
Mă pîndeau pe la colţuri, acolo unde lumina lămpii nu ajungea, monştrii cu ochi hipnotici, care'mi şopteau că nu'i decît fum în camera asta; într'o clipă te vei deşira şi vei pluti spre fereatră, luînd cu tine, în ambii pumni, cuvintele din poezii şi carnea din mine. Bineînţeles, nu îi credeam, ochii tăi erau prea albaştri, tăcerile prea pline, şoaptele prea înfiorătoare.
După nouăzecişişase de clipiri însă, genunchiul tău stîng a prins a se desfăşura, urmat de braţul drept, eu eram paralizată. Ultimele au plecat sprîncenele, arcuite rotund, asemenea unei retorici.
Şi paginile cărţilor s'au lăsat răsfirate de'o pală de aer un pic rece, ce le'a mînat cu îndemînare, trăgînd după ele fîşii de carne.
O pagină am reuşit să păstrez, litere negre de cărbune, de care mi se lipise, albit, sufletul :

"Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul…
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.

O cafea neagră voi servi, totuşi.
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară."

(Marin Sorescu)

provocare

dacă ai să mă întîlneşti, din întîmplare, pe stradă, privind concentrată fără să văd nimic, ai să mă iei în braţe, doar atît?
ai să ştii să taci, doar să îmi pui palmele reci pe obraji, să înjumătăţeşti un zîmbet amărui, să mă priveşti de departe, de demult?
să mă laşi să plîng cutremurat, să mă strîngi din ce în ce mai tare, să stai într'o mulţime de oameni doar cu mine?
ai să ştii să te apropii tiptil de sufletul şi demonii mei?
ai să ştii să mă laşi să fiu eu, pînă la sfîrşit?

duminică, 1 noiembrie 2009

roşu şi negru

Plapuma atîrna greu asupra mea, mă rotisem în ea asemenea unui cocon, dormisem inconştient, fără ceas cu alarmă şi fără vise, dormisem adînc, pînă în ultima celulă.
Ştiam că are să'mi fie frig cînd voi catadicsi să mă ridic din norul de căldură, ce bine că storurile erau trase, zgomotele camuflate, mă puteam preface că'i abia început de dimineaţă.
Am închis ochii la loc, cu nasul cuibărit în pătură, voiam să mai păcălesc un pic raţionalul şi cotidianul.
Înapoia pleoapelor, sub stratul fragil de piele, prinseră a creşte, direct din carne, buburuze roşii cu mici puncte negre, presărate la întîmplare, gîdilîndu'mi simţurile şi zîmbetul. Am numărat nouă, s'au strecurat tiptil printre gene, patru de sub pleoapa dreaptă, cinci de sub stînga, mîngîind obrajii asemenea unor lacrimi colorate, jucîndu'se în tăcere.
Am rezistat tentaţiei de a deschide ochii, simţurile îmi erau mult ascuţite. Gărgăriţele ajunseseră acum în scobitura gîtului, alunecînd pe sub bărbie asemenea săniuţelor din vîrf de derdeluş. Le simţeam calde şi mici, nu puneam întrebări, nu căutam explicaţii.
Apoi s'au înmulţit. Cele nouă au rămas la baza gîtului, celelalte plecînd în jos şi în lateral, acoperind deopotrivă umeri, degete, coate, abdomen, genunchi, tălpi, coapse, gambe şi unghii.
Eram o gărgăriţă uriaşă, respirînd în ritmul a sute de suflete roşii îmbulinate haios cu negru.

sâmbătă, 31 octombrie 2009

imagini din caleidoscop

Uită'te acolo, nu, mai la dreapta, urmăreşte degetul meu, acum un pic mai sus, nu, tot nu e bine, înclină capul spre stînga, nu mult, acum spune'mi ce vezi?
E un ciob triunghiular agăţat de galeria cerului, în care se reflectă umbre ce'mi par cunoscute.
Aşa, acum acoperă'ţi ochii cu mîinile, răsfiră degetele, lăsînd o distanţă mică între ele, segmentează'ţi viziunea, descrie din nou.
Ce ciudat, acum îmi apar patru umbre în acelaşi timp, îmbulzindu'se spre bucata de sticlă, rămasă cumva întreagă.
Cum sunt umbrele pe care le vezi acum?
Nu ştiu, sunt neclare, se grăbesc, se dau la o parte una pe alta, sunt răutăcioase, se mişcă prea repede, nu le pot desluşi trăsăturile.
Dar ciobul, de ce crezi că e acolo?
Poate e un fel de uşă spre altă lume, poate se deschide o singură dată, poate de asta se ceartă umbrele. Nu'mi place jocul asta, ne putem opri?
Nu, mai e puţin. Dacă ţi'aş spune că cele patru umbre reprezintă de fapt cele patru dorinţe ale tale, scrise cu cerneală roşie pe coperta interioară a cărţii de poezii din fundul dulapului, şi că din toate, acum e posibil ca una să devină realitate? Ciobul o va lăsa să treacă, o va topi, îi va distila conţinutul, dîndu'i formă concretă. Trebuie doar să te gîndeşti la ce îţi doreşti cu adevărat şi să apropii cele două degete prin care vezi himera respectivă. Cît timp am vorbit eu, ai început să le vezi feţele, nu?
Da, dar ce'mi propui tu e imposibil. Mi'ar lua prea mult timp să mă hotărăsc, să judec, să pun în balanţă, să decid. În plus, mi'a amorţit mîna. Am să închid ochii, am să apropii toate degetele în acelaşi timp şi odată cu imaginile ai să dispari şi tu.

Cerul era o masă compactă plumburie, nimic nu'i străpungea platoşa, eu călcam pe frunze umede şi galbene, încălzindu'mi sufletul în mănuşi ruginii.

vineri, 30 octombrie 2009

bureţei galben-roz, pudraţi cu dulce, ce se topesc în papilele gustative, îmi amintesc de o fetiţă cu moţ asemănător unui palmier, ronţăind pufarine.
sirop de glucoză, fructoză, zahăr, dextroză, gelifiant(gelatină), vanilină, coloranţi (galben de chinolină, rosu coşenilă).
nu's sănătoase, dar tare gustoase, mi'am pus chiar şi pijama roz, să mă asortez.

dans în litera r


La foule
Asculta mai multe audio Muzica

melancolie tomnatecă

Mă învîrt asemenea unui titirez, viteza crescînd direct proporţional cu fluturii ce mă înconjoară, bătînd din aripile lor pudrate, forfecînd aerul în silabe melodioase, orbindu'mi gesturile şi firimiturile de idei.
E tîrziu şi pleoapele se închid peste acest alt sfîrşit al unei luni la fel, în mecanismul ce pune în mişcare rotiţele se aşterne doar un bob de ploaie şi'o frunză veştejită.
Somn uşor, octombrie cu linişti interioare şi furtuni ocazionale.

miercuri, 28 octombrie 2009

declaraţie tardivă

Pentru că nu esti aici, am ceva să'ţi mărturisesc : nu te iubesc.
De cind te'am cunoscut, in acea sală de cursuri aproape goală si infofolită in frig, am stiut că nu'mi vei construi aripi. Că nu voi putea să'mi intrerup gindurile zimbind prosteste, să uit apa la fiert, să mă pierd de mine, să'ţi scriu cuvinte frumoase pe foi colorate, să'ţi iau miinile in ale mele si să'ţi privesc sufletul, să ne asortăm bătăile inimilor si zimbetelor.
Nu esti aici, nu stii că stau cocoţată pe marginea ferestrei si fumez. Fuioare de fum cenusii se impletesc cu norii, cerul ii fumează cu acelasi nesaţ cu care eu trag din ţigară. E amară si ii despic aroma, după ce vei intra pe usă voi inchide fereastra si voi ascunde pachetul.
Nu esti aici, dacă ai fi m'as aseza in fotoliu, cu genunchii cuprinsi in braţe, te'as privi din ceaţă , ţi'as spune că nu te iubesc.
Anii au trecut peste noi minţindu'ne, eu doar m'am jucat de'a iubirea. Cum altfel, cind nu cred in ea.
Degetele bat suprafaţa lucioasă a pachetului de ţigări. Nu te iubesc, inţelegi?
Zgomot metalic de chei in usă. As vrea să tresar fericită, să'ţi sar in braţe, să mă infior cind buzele tale imi dau răcoarea serii.
Aprind o ţigară, cu spatele la tine soptesc necunoscutului : nu te iubesc.

luni, 26 octombrie 2009

poveste în miniatură

În pod e harababură. Cufărul cel vechi al bunicii, jucăriile copilăriei, albumele foto transpuse în galben palid, labirinturi păienjenoase, piese de mobilier desperecheate, aer închis şi'un strat gros de praf ce tăinuieşte întreaga încăpere.
Scările sunt şubrede, rar urcă cineva aici, poate doar pentru a mai abandona vreo vechitură, inutilă în viteza cotidianului. Ferestruica pătrăţoasă şi zăbrelită nu oferă decît un fuior anemic de vizibilitate, şi asta doar în zilele cu adevărat însorite.
În spatele cufărului închis cu lacăt, în care stau şi acum închise ţesături cîndva fine şi scumpe, dar roase de molii şi tăiate, stă pitit un geamantan, jerpelit şi părînd că a prins şi zile mai bune. Însă dacă cineva şi'ar face curaj şi l'ar deschide, ar intra într'o cu totul altă lume.
Să facem cunoştinţă cu Georgica Mărgica şi domnul Iliuţă. Cei doi şi'au întemeiat un adevărat cămin: un dormitor frumos decorat, un living cochet şi'o bucătărie în care se găteşte mereu ceva bun.
Domnul Iliuţă a fost actor în tinereţe, la teatrul de păpuşi pentru copii. Lemnul din care s'a născut e trainic, nu suferă de reumatism şi are o energie de invidiat. În pod a ajuns după ce un băieţel a ţinut morţiş să'l ia acasă, după o lună abandonîndu'l pentru o maşinuţă cu baterii.
La început s'a îngrijorat, i'a fost greu să se obişnuiască cu întunericul şi să înveţe toate umbrele, dar un licurici i'a arătat drumul cel bun.
Pe Georgica a întîlnit'o exact cînd aceasta se chinuia să fixeze uşa unui dulap miniatural. Amuţit de gingăşia fetei, domnul Iliuţă a uitat să fie cavaler, dar Georgica Mărgica i'a zîmbit şi l'a rugat frumos să o ajute. Avea cei mai frumoşi ochi pe care domnul Iliuţă îi văzuse vreodată, ca două picături de rouă ce'ţi spală sufletul de tristeţe, de'un albastru atît de calm încît ai fi vrut să te scufunzi cu totul în ei. Era gingaşă şi mică, îmbrăcată natural în acea mică lume închisă.
Georgica Mărgica fusese balerina de porţelan din setul bunicii de porţelanuri fine. Se rătăcise de celelalte piese, ei oricum îi plăcea mai mult să citească şi să asculte singurătatea. Acelaşi licurici ce'i arătase drumul bun domnului Iliuţă o ajutase şi pe ea să caute diverse lucruri de care avea nevoie : mobilierul îl luase din trusoul păpuşilor, cususe din aţe şi fire de mohair perdele şi pleduri, vopsise cu pensula unei sticluţe de ojă pereţii geamantanului, aprovizionase bucătăria cu toate cele necesare.
Nimeni nu ştie de cînd sunt cei doi împreună. Viaţa lor e mică şi simplă, încăpînd toată într'o poveste de iubire ce nu are nevoie de cuvinte pentru a fi lăudată.
Domnul Iliuţă şi Georgica Mărgica se înţeleg đin priviri şi îşi zîmbesc, în fiecare zi, în acelaşi fel inefabil al primei zi în care s'au cunoscut.
Noaptea aşterne cortina, capacul geamantanului se închide peste cei doi, vegheaţi de lumina gingaşă a unui licurici poznaş.

sâmbătă, 24 octombrie 2009

pe cerul de ieri,dis de dimineaţă, călcind apăsat si grăbit pentru a ignora frigul si somnul de sub pleoape, se amestecau ciori si pescărusi in note perpendiculare, incadrindu'mă in chenar cu alte contururi decit cele ale dimineţii de vineri.
as spune, dar nu am cui :surprinde'mă.

miercuri, 21 octombrie 2009

mucegai

ecoul paşilor tăi sună surd pe caldarîmul sufletului meu.
pe un colţ de fereastră învăţ de la stele alfabetul tăcerii
privesc dincolo de cer şi cuprind în podul palmei miezul de păpădie al tuturor misterelor
îmi aleargă degetele pe suprafaţa rece şi dură a geamului
în cioburile lui aş vrea să am curajul de a'mi ucide frica de viaţă.
un gînd închis într'o castană
din pod arunc cu ea înspre toamnă, în semn de bun (re)venit.
ce dacă nu eşti aici?

luni, 19 octombrie 2009

răzgîndire

Se pregătise pentru o duminică nuanţată de o pensulă fără prea multe opţiuni: gri închis, gri lucios sau gri murdar. Scosese şosete flauşate, pusese de ceai, deşurubase un bec ars, controlase din nou caloriferul (inutil), alesese leneş o carte cu coperte, cum altfel, decît gri.
Un gînd nu'i dădea pace, poate gri'ul ăsta se va dovedi a fi molipsitor, va intra în ţesături, în ghete şi pantofi, în genţi şi serviete, în vopseaua tramvaielor şi a metrourilor, în sticla vitrinelor, în varul pereţilor, în saltele, în legume şi fructe, în tapiţeria scaunelor, în frunze,în cărţile anticarilor, pătrunzînd apoi în pielea oamenilor, uniformizînd tenuri şi pete, ascunzîndu'i cu dibăcie nu numai unii de alţii , ci şi de ei inşişi.
Un glob pămîntesc ca o bucată de noroi,mîini cenuşii căutînd în eter fragmente de care să'şi agaţe nebunia, un cer fără nume şi sunete de gol.
Tremurînd, Ania deschise uşa şifonierului, trase pe trupul ei subţire fusta înflorată şi haina verde crud, agăţă cercei violeţi şi o eşarfă multicoloră, scoase limba potenţialei lumi făr' de culori şi ieşi în stradă, sub cupola ploii, fără umbrelă, dar atît de vizibilă încît stîrni zîmbete discrete.
În faţa teatrului aştepta multă lume, umbrele de tot soiul, cuvinte în zboruri largi, dinăuntru ivindu'se o lumină aurie, puternică şi caldă, spre care Ania păşi cu încredere.

duminică, 18 octombrie 2009

biscuiţi cu lapte cald în loc de dans şi tequila.
pijamale călduroase şi şosete groase în loc de fustă scurtă şi tricou imprimat.
o baie fierbinte şi spumoasă în loc de un duş grăbit.
o zi somnoroasă, scurtă, în care seara a învelit direct dimineaţa, punîndu'i forme prelungi şi alunecoase pe la margini, iar sub ochi agăţîndu'i cearcăne violacee. sîmbetele îmbătrînesc într'o clipire de ochi, las atîtea lucruri pe ziua asta şi nu apuc să fac mai nimic, îmi vine să şi rîd de toate promisiunile mele.
în loc să dorm, pentru a nu mai umbla ca un zombi toată săptămîna, tastez cuvinte împiedicate şi zîmbesc aerului rece ce'mi dă senzaţia de viaţă.

rememorări

- E tîrziu, ar trebui să plec.
- Unde să pleci pe vremea asta? Mai stai, am pus şi apa la fiert pentru ceai.
- Nu ştiu dacă e o idee bună.
- De ce ? Suntem mari acum, amintirile nu ne mai pot juca feste, ce a fost a fost.
- Ar fi trebuit să plec o dată cu ceilalţi.
- Ei, dar a fost ideea mea să mai rămîi. De atunci nu am mai vorbit noi doi, aşa cum obişnuiam, de asta m'am gîndit să mai stai un pic.
- Deja vorbeşti despre atunci. Şi'mi pare aşa ciudat să fiu din nou în camera asta, numai noi doi. totul e atît de familiar, deşi anii au trecut, nici nu mai ştiu cîţi...
- Mai contează? Uite, chiar zilele trecute mă întrebam cum de am lăsat timpul să aşterne praf peste prietenia noastră. Ştiu că imediat după despărţire nu ar fi fost posibil, dar apoi, am fi putut încerca, măcar un telefon sau un mail, la aniversări şi de sărbători.
- Ştii cum e viaţa. Îţi promiţi că vei face multe lucruri, că de altele nu vei uita, le amîni, le reprogramezi, dar zilele trec, se fac săptămîni şi tot aşa..
- Aşa e. Ceaiul îl bei ca înainte, fără zahăr?
- Nu ai uitat.Tot fără zahăr...
- ...să nu'şi piardă aroma.
- Am să plec, îmi pare rău, e numai vina mea. Parcă totul s'ar fi întîmplat ieri, noi doi, nu ştiu..
- Şi eu simt la fel, nu am vrut să spun nimic, ştiam că ai să te sperii. Încă îţi pot ghici reacţiile atît de bine...nu pleca din nou, rămîi de data asta.
- Ştii de ce am plecat, cum ar fi putut rămîne totul la fel? Tot ce promisesei, tot ce planificasei, tu singur ai destrămat ţesătura, pînă la capăt. Ce puteam să fac?
- Ai dreptate, atunci nu avea cum să mai fie altfel. Dar acum ai de ales, şi ştiu că dacă ai alege cu inima, ai rămîne.
- Îmi amintesc că într'una din ultimele noastre conversaţii la telefon , plină de reproşuri , ţipete şi lacrimi, mi'ai spus că nimeni nu mă va iubi mai mult ca tine şi că într'o zi vom fi din nou împreună. Eu am rîs, ţi'am jurat că nu va fi aşa şi că nu ai dreptate. Şi acum...
- Crezi că e mai bine să'ţi asculţi orgoliul, aşa cum ai făcut dintotdeauna, crezi că aşa vei suferi mai puţin, crezi că aşa e cel mai sigur, să fugi înainte de lupta propriu'zisă şi apoi să te minţi că aşa a fost să fie. De data asta nu te mai las.

jonglerii

În zilele în care plouă, arlechinul priveşte trist pe fereastră, multiplicînd picăturile de ploaie cu numărul orelor dintr'o zi lucrătoare, scăzînd în final banii pe care i'ar fi obţinut dacă ar fi putut profesa.
Azi pare că va şoma. Cînd s'a trezit şi tălpile au atins parchetul camerei în care stă cu chirie, un fior de gheaţă l'a străbătut pînă în creştet, împrăştiind ace ascuţite în tot corpul. Şi'a lipit palmele de geamul neprimitor, realitatea distorsionată a băltoacelor şi străzilor îmbrăcate în gri lucios descurajîndu'l peste măsură.
Pe arlechin îl cunoaşteţi cu siguranţă. E cel mereu zîmbitor, un zîmbet roşu şi mare, care pare să se dividă în mii de alte bucăţele, de ajuns pentru fiecare trecător. Se pudrează şi pielea feţei se face albă şi fină, asemenea făinei. Îşi pune o salopetă în carouri ce se întretaie şi se amestecă, culorile părînd să gonească nebune dupa ceva anume. Peruca e de culoarea ierbii, verde crud prins într'o rază de soare. Arlechinul face o groază de pozne, distrează copiii, jonglează cu portocale şi scoate de pe mînecă flori pentru domnişoare.
Nu este, din păcate, şi rezistent la apă. Ploaia îi şterge machiajul şi dizolvă zîmbetul, murdărind carourile şi verdele perucii. Ploaia spală masca, destăinuind un chip ce nu ştie să zîmbească de unul singur.
Pentru zilele următoare prognoza meteo prevede vreme rea, cu averse de ploaie şi temperaturi scăzute.
Arlechinul demascat oftează şi agaţă recuzita în cui.

miercuri, 14 octombrie 2009

mic studiu asupra albastrului

Pentru că frigul s'a hotărît să fie hoţ şi să se plimbe răzleţ pînă în centrul măduvei osoase, vuind chiar şi în cele două emisfere cerebrale, şi pentru că'l ştiam încăpăţînat şi neascultător la rugăminţi, l'am lăsat în pace.
Şi pentru că eu am fost cuminte, în timp ce'mi suflam în pumni pentru a putea mişca pixul pe coala ce absorbea noţiunile incerte, ferestrele din dreptunghiuri mari de lemn reflectau un cer vast, în care să te contopeşti şi să te ascunzi în acelaşi albastru de care mi se face uneori dor.
Şi'am gonit cu un ciob de eprubetă toate gîndurile ce se îngrămădeau să mă încălzească, încercînd să'mi amăgească simţurile şi atenţia, să mă atragă în vîrtejul lor mirosind a naftalină şi a ferfeniţe.
Mi'am muşcat buza , am întors privirea spre prezent,descîlcind crengile în care eram gata să mă încurc din nou, am strîns pixul, lăsîndu'l să preia cuvintele potrivite.
Cerul mă privea cu imensitate, un ochi de mare prea clar şi prea limpede pentru a fi sincer.

pas roşu

Mîinile îi atîrnau în buzunare asemenea unor cîrlige agăţate la întîmplare de sîrma pentru rufe, degetele încercînd să se încălzească unele pe altele, să se protejeze împotriva valurilor de vînt ce adulmecau la fiecare deschidere a uşilor tramvaiului în staţiile cu soare colţuros.
Îşi pusese pantofi roşii, poate că în subconştient răsărise asemenea unui ghiocel speranţa că prietenul ei, vîntul,o va purta în vîrtej ameţitor în Ţara lui Oz, unde fiecare găseşte ce îi lipseşte.
Cerul era de sticlă, atît de neted şi limpede, totuşi atît de departe, iar lumina se lăsa fragmentată de siluete zgribulite ,căpătînd forme haotice.
O luase la întîmplare pe o străduţă tăcută, pantofii roşii sunînd a sec pe asfalturile sparte şi strîmbe, sprijinind case nelocuite, pe care ar fi vrut să le încălzească cu zîmbete şi spumă de lapte, să le îmbrace în tapet şi covoare groase, să le locuiască cu oameni-suflet care să stea tot timpul la fereastră, făcînd cu mîna necunoscuţilor cu pantofi roşii, aflaţi în căutarea unor răspunsuri.
Spera să se rătăcească.

marți, 13 octombrie 2009

volatil

Timpul e un pachet mare de pulbere fină. Numai că în loc să'l aruncăm în aer şi să strănutăm sub particulele sale microscopice, în loc să ne pudrăm în zîmbet alb, în loc să'l strecurăm printre degete, ascunzînd cîte un bob, noi îl cîntărim, îl împărţim, îl divizăm şi'l ambalăm în pungi de hîrtie.
Pungi pe care notăm cu pastă neagră data expirării şi cantitatea. Pungi pe care apoi le ordonăm pe rafturi ferite de lumină, la loc răcoros.
Timpul nu mai e al meu. Alte mîini presară praf asupra zilelor mele, acele ceasului tac în ritm cu pulsul oraşului.
Mă întreb dacă mă mai poate surprinde.
Şi'aproape că simt lentoarea unei mîngîieri în alb; deschid ochii. Nu'i decît un clovn.

luni, 5 octombrie 2009

static

Tramvai oprit între staţii din cauza aglomeraţiei şi a traficului corespunzător unei ore de vîrf. Priveam obosită pe geamul prăfuit, gîndindu'mă la gri'ul mării, fotografiat în amănunt pe retină.
O casă veche, ca toate celelalte pe lîngă care trec în fiecare zi, cu tocul ferestrelor scorojit de vreme şi nepăsare. Pe trepte, parcă aşteptînd dintotdeauna pe cineva care nu va ajunge niciodată, o bătrînă cu rochie trasă peste genunchii slabi, cu pantofi negri fără toc şi cu o basma peste păr, legată la spate.
Mîna dreaptă îi fremăta pe piatra scării, degetele urmînd un ritual, două bătăi cu palma, o rotire a pumnului,o ridicare din umăr şi o întoarcere a capului, bruscă şi atît de nelalocul ei, parcă cineva ar fi strigat'o şi ea ar fi tresărit speriată, ştiind că mai mult de atît nu poate face.
Un joc al corpului, repetat la fiecare jumătate de minut, un dans al degetelor, pe cît de monoton, atît de fascinant.
Dacă nu ar fi fost tremorul şi mişcarea umerilor, bătrîna mi'ar fi părut sculptată din aceeaşi piatră a scărilor, uşor ciobită.
De cît timp să fi stat şi cît timp să fi rămas acolo, nu am să ştiu.
După o staţie, prezenţa bătrînei pe scări a devenit incertă.

octombrie, deja

Octombrie e un popas calm al toamnei, un timp de răgaz pentru fugă.
E în virozele cu glasuri groase şi răguşite, în pastilele colorate ce tratează durerea din gît, avînd arome de mentol, lămîie sau portocale. Pentru diabetici, fără zahăr. Pentru efect potenţat, cu anestezic. Pentru imunitate, cu vitamina C şi propolis.
Octombrie se desface lent din lumina coaptă şi blîndă, răsfirată printre pantofi călători, mîngîiată cu melancolie de palme făcute căuş, în aşteptare.
În octombrie, străzile se îneacă în ploi monotone, cîntate cu acelaşi ritm, apoi sînt bandajate în nuanţe de verde bătrîn şi roşu aprins.
Piaţa de flori a lunii octombrie e rumenă şi veselă ,cu buchete goase de crizanteme galben aprins, tocmai bune pentru a îngropa între petale doruri şi nedumeriri.
Octombrie e luna de deghizare a toamnei.
Vreau să obosesc în octombrie. Să respir anotimpul ăsta ce'mi pîndeşte la colţ sufletul.

duminică, 4 octombrie 2009

scoicile, castanele şi nisipul dintr'un serveţel

nimeni pe străzi.
ferestre şi uşi închise peste pustiu.
o alee cu castane dezbrăcate đin căsuţele lor ţepoase
o alta cu melci înfăşuraţi în tăceri groase şi călduroase
apoi , în sfîrşit, marea.
nisip umed şi tare, amprente de pescăruşi pe suprafaţă
scoici zgribulite şi ciudate
o mare rea, în rochie verde închis, accesorii metalice, trenă din dantelă spumoasă
vînt ce'a găsit liber la mine'n suflet, cît aş fi vrut să urlu mai tare decît el.
nu ştiu cum să scriu despre marea din octombrie fără să mi se pară cuvintele fade.
nu mi'a ajuns, îi vreau înapoi vuietul, răceala, furia cu care gusta din nisip.

sâmbătă, 3 octombrie 2009

dor

zece degete cu unghii mici şi roşii asemenea petalelor de mac freamătă printre haine şi eşarfe. de dimineaţă mă voi trezi cu marea în braţe.

marți, 29 septembrie 2009

ploaie de toamnă

În lumina clară a amiezii de azi, vazînd totuşi lucrurile anapoda, m'am aşezat cuminte pe banca vopsită cu roşu bătrîn, derivat din toamnă, pe care bunicii aşteaptă să sune clopoţelul, întîmpinînd cu mîini ridate şi calde gălăgia micuţilor, privind prin ochii lor într'un trecut şters şi ceţos, către o altă şcoală şi alte mîini.
Tenişii îmi trepidau pe asfalt, ar fi vrut să se ascundă în nuanţe de maroniu, să probeze şi să aleagă, degetele întorceau tacticos paginile cărţii, gustul cuvintelor ordonate era dulce-amar.
Poc, poc, poc.
Ridic privirea încruntată. În acelaşi timp, iar poc, poc, poc.
Castane căzînd, rîzînd cristalin în timp ce lovesc caldarîmul, luîndu'se parcă la întrecere. Unele mai mici, altele mai mari, unele perfect rotunde, altele un pic deformate, pocnind vesele.
În lumina clară a amiezii de azi a plouat cu castane , rîsul de pe bancă găsindu'şi rostul în poc, poc, poc.

vocaţie?

seară culcată de'a curmezişul pe masa mică, cu o lumînare în mijloc şi'un pumn de crizanteme proaspete, pe care ne'am întins ideile într'un joc de ping pong scăpat de sub control.
cîte un pahar şi jumătate de vin,douăzeci de ţigări şi patru mîini încercînd să'şi ia zborul, remarcînd , într'un final, că aripile nu's suficient de puternice.
idei năstruşnice s'au împletit armonios cu fumul gros, planînd o clipă, apoi închizîndu'se în neant.
toamnă cu şal arămiu pe umeri şi paşi îngropaţi în mozaic de frunze.

luni, 28 septembrie 2009

dilemă asupra visului

Cînd noaptea aproape a sărutat, sfioasă, dimineaţa, am visat bolovani. Mulţi. Învelişul lor nu a găsit nimic de spus urechii mele. Mi'am răsucit trupul în jurul unuia, nicio vibraţie. Tăceri dense, cortine în spatele cărora se deghizează negrul, suprafeţe diforme şi cocoşate, gînduri secrete chircite pe pămîntul arid.
Am visat bolovani. Piatră grea, închisă în ea însăşi.
Să'i urnesc?

duminică, 27 septembrie 2009

here it is

Vocea lui Cohen capătă alte intonaţii , versurile se răsucesc, se alintă , se depărtează doar pentru a se apropia din nou, într'un joc cu reguli încete, cu propria clepsidră, din care timpul se măsoară altfel.
Cînd am învăţat cum să'l ascult eram într'o cameră în care se creşteau poveşti, lăsate la dospit pe la colţuri rotunde şi umbrite. Fiecare notă făcea să vibreze geamul, siluetele noastre îşi distorsionau aparenţa, se făcea tot mai tîrziu.
O plajă pustie cu bucăţi de scoici în care să'mi înţep simţurile, o mare vineţie şi furioasă, un cîntec tulbure în care pot de'acum să'mi abandonez amintirile.
Îmi e nesuferită starea asta dormitîndă, nimic nu are sens în lumea mea oricum făr' de sens.


....here it is
Asculta mai multe audio Muzica

clipe de luciditate dînd din coate printre fragmente de divagaţii de orice fel.

mi'am imaginat omuleţi din plastilină coborînd pe frînghii la mine în gît şi bătînd cu seriozitate cuie ascuţite şi lungi, apoi penetrîndu'mi oasele, suflînd cu viscol şi foc.
mi'am imaginat o vrăjitoare deasupra unui cazan în care bolboroseau broaşte şi alge, agitînd cu un băţ cuvinte de deochi, în care zilele mele cu plimbări şi dans să se transforme în pumni de pastile colorate, căni de ceai cu miere şi lămîie, straturi de pături, somn bolnav şi voce de băbuţă.
o să mă fac bine, dar duminica se face şi ea luni.

miercuri, 23 septembrie 2009

un tren din tramvaie

Îmi tot doream să merg într'o dimineaţă pe jos, să mă trezesc în pietre cubice şi claxoane de mîini nervoase, să mă privesc în geamurile la care nu aşteaptă nimeni nimic, să pipăi zidurile părăsite, pline de igrasie, să imaginez vieţi de'ale mele în casa cu perdea în loc de uşă, să ronţăi covrigi calzi.
Un tramvai a deraiat azi.
De ajuns pentru a se crea un mic haos, în care eu mi'am aranjat pantofii în ordinea obiectivelor, un om singuratic între zeci de perechi de picioare grăbindu'se undeva, privind amuzat un şir de şase sau şapte tramvaie aşteptînd cuminţi la jumătăţi de staţie,in lumina somnoroasă a dimineţii.
Ne'aşteptau pe noi, să alegem alt drum.

luni, 21 septembrie 2009

fărîmiţare de sticle

vrei să ne decupăm seara după acelaşi şablon? meticulos şi cu foarfece bine ascuţite, să începem de la mijloc, să ne poticnim un pic la sfîrşit, evoluînd cînd ne apropiem de început.
vrei să ne punem amprente de licurici şi să ne jucăm de'a baba oarba, să începem de cînd te prind eu pe tine, să luăm o pauză cînd obosesc licuricii şi să ne oprim cînd mă legi la ochi?
vrei să patinăm pe lac de unghii, julindu'ne degetele în genele celuilalt, alunecînd în caleidoscop?
spune'mi, vrei?

contururi

în ţipătul străin al ciorilor, planînd deasupra gîndurilor mele.
printre degetele de la picioare, desfăşurîndu'se fire de curcubeu ofilit.
din umbrele pe care nu le (mai) recunosc doar după nume.
între pietrele de care'mi lovesc cuvintele.
pentru a îmbrăca pustiul.
din hîrtie creponată, la încheieturi cu fermoare metalice.
între pînze de păianjen, înfăşurate pe fuioare de mătase tăioasă.
printre lupe ce distorsionează visele.
în alfabetul tăcerii.
pentru a fugi pe aproape.

vineri, 18 septembrie 2009

joi, 17 septembrie 2009

dincolo de faţadă

aşteaptă perechi de ochi mari ce'au adunat în ei şi tristeţe, şi durere, dar şi o sumedenie de întrebări, destul de asemănătoare cu cele pe care le puneam şi noi cînd nu înţelegeam de ce e cerul atît de aproape şi totuşi nu poate fi atins, de ce frunzele sînt verzi doar o parte din an, de ce trebuie să trecem pe verde şi nu pe roşu, "de ce'uri" adunate în zîmbete şi răbdare.
sînt poveşti triste, compuse din analize, dosare, investigaţii,diagnostice, injecţii, tratament, medicamente, operaţii,dar al căror parcurs se încearcă să fie schimbat.
sînt oameni ce se vor îmbrăca în culori şi surprize pentru un final altfel.
sînt nopţi nedormite,idei împrăştiate, multe convorbiri telefonice, multe cumpărături, dar şi mult suflet şi speranţă.

Dincolo de faţadă, în următoarele trei zile ( asemenea petrecerilor din basme), "Paşi către viaţă" vă aşteaptă în faţa Teatrului de Comedie, cu frînturi de idei despre cum am putea schimba în bine, evadînd în acelaşi timp din cotidian.

miercuri, 16 septembrie 2009

Vînzătorul de umeraşe

Un bătrîn vinde la colţ umeraşe, întinse pe pagini din ziarul de ieri, după mărime, de la cele mai mici la cele mai mari.
Oamenii se grăbesc, puţini îl privesc, nimeni nu se opreşte.
Bătrînul se uită parcă cu mirare şi amuzament la picioarele ce îi trec prin faţă, fumează ţigară de la ţigară, le aprinde una de la alta, într'un şir ce pare fără sfîrşit, cîte ţigări poate ascunde prin buzunare?
Eu las să se facă din nou roşu, al şaselea deja, îmi tot fac curaj să vorbesc cu bătrînul, aş vrea să'i cumpăr umeraşele, prea pare învăluit în mister, nu'l pot lăsa la colţ de stradă, ignorat de toţi.
După alte cîteva ezitări mă apropii şi'l întreb încet cît ar vrea pe toate , mă priveşte prin fum, de departe, are ochii apoşi, mi se face frig, aş vrea să plec, dar rămîn.
Mă întreabă gros dacă sigur am să le folosesc pe toate, eu nu ştiu să mint, mă înroşesc şi'i spun că nu, nu am atîtea haine pe care să le agăţ în dulap. Zîmbeşte amar, un zîmbet abia creionat, îmi ia palma dreaptă între mîinile sale aspre şi'mi spune, în rotocoale de fum, că pe umeraşele astea nu se agaţă haine, ci speranţe.
Şi că ele nu se agaţă în dulap, ci de suflet, cele mici sunt pentru dorinţe mici, ca atunci cînd îţi doreşti să plouă, cele mijlocii pentru cînd vrei să ai o zi bună, iar cele mari îs pentru oamenii dragi. Mai există un tip de umeraş, cel mai mare , pe care se agaţă speranţa secretă a fiecărui om, dar pe acesta nu îl are de vînzare, ele trebuie construite din gînduri şi fapte bune.
Mă roagă să'i cumpăr un pachet de ţigări. Cînd mă întorc îmi întinde un pachet din ziarul de ieri, în care atîrnă greu umeraşele.
Nu ştiu cum să'i mulţumesc, orice cuvînt îmi pare de prisos.
Am să caut să fac loc fiecăruia. Mai ales celui mare.

luni, 14 septembrie 2009

contrast

(Suntem) pietricele gri, mărunte, răsfirate în lanuri de levănţică.

dezagregare

Îi priveam spatele aplecat pe marginea patului. Mi'am apropiat palmele şi am mîngîiat pielea şi coastele,citind în buricele degetelor aşa cum citesc orbii în Braille- toate tăcerile ce au să fie capturate între noi, toate vîrfurile de amintiri ce ne vor răni, toţi paşii făcuţi de'acum schiopătînd( nu voi mai fi eu stîngul şi el dreptul), toate frigurile în care mîinile noastre nu vor mai construi fluturi.
Nu s'a întors să mă privească, nici măcar pentru o clipă.
Ştiam că e deja singur, cufundat într'o ceaţă groasă, căutînd o lume trasată din linii de cretă, poate un şotron cu opt căsuţe în care să se joace de'a baba oarba pînă cînd va uita ce am fi putut fi.
Lumina slabă cădea oblic pe spatele lui.
M'am întors cu faţa la perete,din degete îmi atîrnau ţurţuri.

duminică, 13 septembrie 2009

eu din mine

În vîrful degetului mic de la mîna stîngă am scrijelit cu sămînţă de sînziană o uşă mică, cît un bob de fasole.
Şi prin uşa asta mică de tot ies eu din mine, atunci cînd stau la coadă la magazin, cînd sunt blocată în trafic, cînd îmi vine să plîng, cînd mă cert cu cineva, uneori chiar şi cînd dorm.
Cîteodată ies pe furiş, călcînd cu grijă interiorul tapetat, curgînd asemenea unui lichid dens, luînd forma unei adieri de vînt sau a unei frunze, valsînd.
Cîteodată ies în fugă, bombănind şi trîntind uşa de epidermă,direct într'un tunet urîcios sau într'o castană lovind violent asfaltul.
Cîteodată ies calmă, îmi iau la revedere politicos, încui uşa de trei ori, cobor cu liftul şi merg la plimbare, în ţinutul în care fîşii de curcubee se bandajează unele pe altele şi oamenii scriu doar pe hîrtie.
În tot acest timp, eu cea fără mine, aştept cuminte să plătesc sau să înaintez, tac sau plîng.
Mă întorc mereu,mai devreme sau mai tîrziu, uneori cu idei de schimbare şi renovare, alteori cu dor.
Mi'e bine cînd pipăi degetul mic al mîinii stîngi.

sâmbătă, 12 septembrie 2009

artificii

Întinse mîna să o cuprindă dar îmbrăţişă aerul. Zîmbi somnoros, gîndindu'se că în curînd ea îl va trezi, ceasul său deşteptător cu rîs zglobiu. Deschise pe jumătate ochii, cearceaful încă purta forma trupului ei, un fir de păr castaniu se ondula pe faţa de pernă. Îl prinse între două degete şi'l înfăşură, derulînd în lungime bătăile sale de inimă.
Îl sunase cu o seară înainte anunţîndu'l că'i aduce un cadou. Cînd îi deschisese uşa, ea toată era ca o haină proaspăt spălată din care curgeau şiroaie de apă.
Îi spusese : "Ţi'am adus ploaia. Poftim." , şi'l îmbrăţişă.
Pielea ei mirosea a proaspăt şi buzele îi erau sărate. Tremura, ar fi vrut să o facă mică-mică, să o ţină în mîini şi să o încălzească, aşa cum îşi încălzesc oamenii pumnii iarna. După ce o ascunsese într'un prosop mare şi pufos, pusese de ceai şi camera se impregnase cu miros de marţipan.
Dintr'o pungă de hîrtie pe care ea o scosese din altele două de plastic le zîmbiră bezele proaspete. Noaptea se lăsase în linişte la fereastra cu perdele gălbui, închizîndu'le pleoapele, el încă gustînd ploaia de pe umărul ei.
Acum o aştepta. Însă îndată ce prinse să asculte zgomotele casei tăcerea fu singurul răspuns pe care îl primi. Îşi spuse că probabil a ieşit să cumpere ceva, poate se terminase cafeaua , poate o prietenă îi ceruse ajutorul. Dar ea nu pleca niciodată aşa. L'ar fi trezit cu siguranţă.
Se plimba prin casă cu gîndurile aiurea, în bucătărie cănile ce le încălziseră sufletele cu o seară înainte fuseseră spălate şi acum stăteau cuminţi la uscat, iar borcanul cu cafea era pe trei sferturi plin. Cînd se întoarse în dormitor găsi pe parchet, într'un colţ, tricoul în care dormise ea, un tricou mai vechi de'al lui. Îl desfăcu şi din mînecile sale scurte căzu un bileţel scris pe'o bucată de hîrtie maronie, ruptă din punga în care adusese bezelele.
Îi tremurau mînile, abia reuşi să despăturească biletul, literele nu aveau logică, păreau furnici ce nu voiau deloc să stea locului. Într'un final reuşi să citească : " Bună dimineaţa, leneşule! Cum ştiu că altfel n'am să te scot din casă, m'am gîndit să'ţi fac dor de mine! Te aştept în părculeţul de după colţ, voi purta o beretă roşie şi un strop de ploaie în palmă."
Furnicile se transformară în stol de păsări, în rîsul lui şi al întregii camere, luminată brusc de cuvintele hîrtiei maronii.
Uşa se închise liniştită în urma lui.

marți, 8 septembrie 2009

Doar aşa


Umbra,Nicu Alifantis
Asculta mai multe audio Muzica
Himerele îmi dau tîrcoale, înnodînd gîndurile răzleţe în ghemotoace făr' de început sau sfîrşit, paşii mi se rătăcesc în rotocoale de fum pe drumul ce'ar putea duce unde sufletul nu ştie să ajungă.
-A trecut mult timp.
-Aşa e.
-Cînd te'ai întors?
-Abia ce am ajuns.
-Şi cît rămîi?
-Nu ştiu, depinde.
-De?
-De mine.
-Doar de tine?
-Da.
-Păi atunci nu depinde. E doar alegerea ta.
-Poţi spune şi aşa.
-Pentru tine e acelaşi lucru?
-În mare parte da.
-Te'ai schimbat.
-Da? Nu mi se pare.
-Mie da. Ce ciudat că ne'am întîlnit aşa, întîmplător.
-Nu e ciudat. E doar un fapt. Nu căuta interpretări.
-Cum zici tu. Mi'e frig, vrei să mergem undeva să bem ceva? E o cafenea chiar pe colţ.
-Sunt obosită. Prefer să merg acasă.
-Atunci te conduc. Ieşisem doar să mă plimb.
-Nu'i nevoie. Rămîne pe altădată, bine?
-Poate că părerea mea nu contează, dar felul în care te porţi acum, noua ta atitudine, indiferenţa privirii tale, nu eşti tu cu adevărat în toate astea.
-Dar cum sunt eu cu adevărat? Ce te face să crezi că poţi răspunde la întrebarea asta mai bine ca mine?
-Ştii prea bine.
-Nu, nu ştiu. Înţeleg doar că vrei să mă schimbi, că te uiţi la mine cu ochii vechi, de dinainte să plec, fără să încerci măcar să vezi că nu mai sunt, că nu mai pot fi aceeaşi. Are să ţi se pară egoist , aşa cum ai judecat probabil şi fuga mea, însă nu am de gînd să mă prefac. Uite, m'am întors să văd dacă mă pot adapta vouă, eu cea de acum.
-Şi?
-Şi nu a fost nevoie decît de patru minute ca să'mi dau seama că locul meu nu e aici. Nu va fi niciodată. Îmi pare rău.
-Mie nu. De fapt ai rămas aceeaşi. Cauţi ceva ce nici nu tu ştii cum se cheamă, nimic concret sau palpabil. Locul tău nu e niciunde, pentru că nu vei alege niciodată.Îţi e frică să construieşti fie şi măcar un amărît de castel din cărţi de joc.
-Şi ce dacă? Asta sunt şi asta e.
-Nu, nu merge aşa. Pentru că în toată joaca asta "de'a tine" finalul nu poate fi decît unul, singurătatea. Şi tu nu eşti singură, oricît ai încerca.
-Nu te mai pot asculta. Plec.
-A trecut prea mult timp.
-Aşa e.

luni, 7 septembrie 2009

Reţetă pentru seara

O linguriţă de miere aurie şi vîscoasă se prelinge în cana dolofană cu romburi de jad, peste lichidul de culoarea cuprului, împrăştiind în eter miros de migdală şi marţipan.
Un pled moale şi alb înveleşte tălpile goale proaspăt bălăcite în gel de duş.
Salteaua verde umbros mîngîie spatele îmbrăcat în pijama dungată.
Privirea şi degetele se împletesc în tavanul pictat de himerele gînduri, transformîndu'l în cer şi ploaie.
Somnul intră pe fereastră, traversînd pe vîrfuri podeaua şi oprindu'se asupra frunţii mele, acolo unde cele mai banale întîmplări se metamorfozează întotdeauna în dileme.

În sfîrşit

Adormitoarea aromă a viselor ce mă pîndesc la colţ de chihlimbar îmi zbate pleoapele în aripi de fluture.
Străzile sunt oglinzi incerte în care umbrele tremură, unduindu'şi formele şi strănutînd zgomotos sub paşii anonimilor.
E vreme de înfofolit şi lenevit.
E vreme de înţepat în căsuţa verde a castanelor şi de dansat cu frunzele.
E vreme de umbrele în culori vii şi zîmbete din ceşti aburinde.
E vreme de stat la fereastră, numărînd fulgerele şi aşteptînd furtuna.
E vreme de ascultat muzică în surdină şi de citit alene.
E vreme de amintiri şi de aşteptări ascunse, de dorinţe spuse doar sîmburilor de fructe.
E vreme de mîini încălzite de alte mîini.
E toamnă, în sfîrşit.

joi, 3 septembrie 2009

Cîte trucuri mai ai?

Ţi'ai pus pălărie de magician, ai suflat în pumni şi mi'ai dăruit un iris.
Ai agăţat de pantaloni bretele roşii şi ai modelat un balon în formă de arici.
Ai încălzit ierburi într'un cazan mare de alamă şi mi'ai schimbat paşii viitorului.
Ţi'ai acoperit faţa cu o mască şi'ai recitat versuri dintr'o carte fără coperte.
Ai cumpărat un nas de clovn şi mi'ai spus că noi doi suntem altfel.
Cu bagheta magică te'am transformat într'un broscoi şi te'am aruncat în iaz.

miercuri, 2 septembrie 2009

rezultat

Leapşa s'a transformat într'un basm, aici.
Mulţumesc Madelinei gospodinei.

luni, 31 august 2009

un sfîrşit

Îmi pare în această ultimă zi calenderistică de vară că prin venele mele se scurg tristeţi dintotdeauna, din acelea zimţate şi mute, adunate in grămezi, împiedicînd plămînii să respire şi inima să bată cum trebuie.
S'a dus şi vara, călare pe un bulgăre de foc, lăsînd în locul ei o mirişte pustie pe care eu, nepricepută, o voi da în grija buruienilor.
Cerul pare să cadă peste cuvintele mele,e greoi şi împiedicat şi eu mă rog în van de el să plouă.
Să plouă monoton şi nesfîrşit, să îmi ajungă apa la glezne şi în balerinii cu baretă, apoi să urce pînă la genunchi, la tivul rochiei, să se odihnească un pic, cît să lase timp celorlalţi să plece, apoi să îmi învelească umerii şi într'un sfîrşit să mă dizolv.
Pe caldarîm, în soare somnoros şi arămiu de toamnă proaspătă, să stea aruncate aleatoriu rotiţe zimţate de tristeţe cu gust metalic.

Hai să plouăm

duminică, 30 august 2009

O privea cum desface o portocală, micuţă în pelerina de ploaie în care se pierdea parcă şi de ea însăşi. Ploua mocăneşte, capete goale şi umbrele se grăbeau spre casă, numai ea stătea cuminte pe o bancă cu vopsea scorojită, concentrîndu'se să desprindă coaja de pulpa fructului.
Sorbi repede sucul dulce acrişor al portocalei apoi, zîmbind aerului, prinse a ronţăi asemenea unei veveriţe bucăţile de coajă pe care le păstrase în poală.
Ar fi vrut să'i spună să meargă acasă, precis o aşteaptă, undeva la căldură,cineva îngrijorat de absenţa indelungată, cu apa la fiert şi o baie caldă cu miros de iasomie.
Ea continua să mestece, să'şi şteargă din cînd în cînd ochii cu dosul palmei, eliberîndu'şi privirea de stropii agăţaţi de gene.
Ploaia nu contenea, deşi nu ăsta era decorul potrivit. El îşi imagina adieri de primăvară şi'un vîrf de soare care să o încălzească. Stătea în spatele unui copac bătrîn, insensibil la frig şi umeazeala ce'i pătrunsese pielea şi oasele, privind'o cum colorează, asemenea unei fîşii de curcubeu, monotonia cenuşie.
Ea îl văzuse, îi era ciudă că nu venise la ea, ar fi împărţit cu el coajă de portocală cu gust de ploaie.
Cînd cerul se însenină, în parc rămăsese numai o singurătate.

joi, 27 august 2009

curăţenie de noapte

În camera de la capătul minţii mele aerul străbate în zig-zag pereţii de hîrtie, coloraţi în fiece dimineaţă după modul în care deschid ochii.
Cînd mă vizitezi e musai să schimbi măcar nuanţa unui perete, altfel un avion de hîrtie te va escorta înapoi în lumea de ciment.
În bucătăria cu faianţă din post-it'uri miroase mereu a plăcintă cu dovleac, ceainicul şi ibricul de cafea murmură iar ceştile din lut, în forma palmelor noastre de cînd eram copii aşteaptă cuminţi să fie umplute şi invitate la vals de către linguriţele lustruite.
Am fotolii comode cu huse din material de nori sau scaune tari, confecţionate din coperte de cărţi.
La intrare am instalat un detector de gînduri gri. Cînd sunt depistate intră în funcţiune un pămătuf ce'ţi va şterge de pe retină memoria acestei culori.
Se vorbeşte în şoaptă sau în joc ameţitor de degete.
Acum am să trag obloanele din pînză de păianjen şi'am să deretec un pic.

miercuri, 26 august 2009

o măruntă filosofie

Stau şi privesc grămăjoara asta de fîşii mîzgălite şi'mi dau seama că oamenii pot trăi mult timp fiind trişti.
Că putem îmbrăca cenuşa în zîmbet şi indiferenţa de viaţă în staţii prost luminate.
Că ne putem minţi atît de bine unii pe alţii, privindu'ne drept în ochi, dar cu sufletele spate în spate.
Că noi, oamenii, chiar şi cînd respectăm regulile, nu facem decît să trăim la întîmplare.
Vulnerabilitatea noastră se maschează sub machiaj strident şi colţuros. Suntem mici şi ne punem tocuri, ne e frică şi îi punem haine ţipătoare, ne pierdem în claxoane, poluare şi gălăgie.
Vreau să gust din asfalt, să'mi rănesc degetele în frămîntarea pietrelor şi să spun : nu, nu sunt bine.

luni, 24 august 2009

Negare

Nu'mi e frică de tine, să ştii.
Ieri ţi'am pîndit zîmbetul la colţ de stradă prost pavată,nu mi'a fost frică de răsfrîngerea lui asupra fustei mele cu cearcăne violacee.
Ţi'am urmărit teneşii în labirintul gîndurilor strecurate printre pietoni, nu mi'a fost frică de zidul în care m'aş putea opri definitiv.
Ţi'am însoţit degetele aspre peste tuşul proaspăt al cuvintelor, nu mi'a fost frică de semnele pe care le'ar fi putut lăsa în colţul stîng al ochilor.
Dar de mine îmi e frică.

duminică, 23 august 2009

Fata vînturilor

Lolaia s'a născut în afara timpului şi a spaţiului geometric,la linia de orizont, în zare, din sărutul inefabil a două vînturi, curenţi de aer rătăcitori.
Mama Lolaiei, Briza de Mare, temperează nisipul ce arde şi gîdilă epiderma, formînd un circuit de compensaţie între apă şi uscat.
Crivăţul, tatăl fetei, porunceşte şi îngheaţă, este îmbrăcat de zăpadă şi înroşeşte obrajii copiilor de pe săniuţe. Este aspru, iar cînd se încruntă suflă cu viscole.
Lolaia are ochi-oglindă, de mărimea unor ghinde, şi cînd te prinde în faldurile ei de vitraliu fluid, dai nas în nas cu sufletul tău.
Se spune că niciun om nu rămîne acelaşi după ce o întîlneşte pe fata vînturilor.
Lolaia te pîndeşte pe marginea irisului, se joacă de'a baba oarba cu tine şi te trezeşti că alergi de nebun într'o cameră de oglinzi.
Degeaba strigi, în lumea ei auzul nu s'a inventat, degeaba te zbaţi, degeaba loveşti imaginile, ele arată în continuare omul gol goluţ din tine, ascuns pînă atunci într'un cotlon întunecat şi împachetat în pînză trainică de păianjen.
Cînd deschizi ochii mai bine şi accepţi că visul e de fapt realitatea sufletului,te împresoară o adiere călduţă de'ti atinge pînă şi ultima moleculă; adierea se metamorfozează în vînt slab ce creşte în intensitate din ce în ce mai mult , în oglinzi ghemul de fire se descompune evaporîndu'se în aer, iar cînd Lolaia suflă cu păpădie, oglinzile cad la pămînt, în mii şi mii de particule microscopice, purtînd în cele patru zări hainele cele vechi ale sufletului. Te regăseşti aşa cum nu credeai că poţi fi, privindu'te mirat în vitrina unui magazin, ochii îţi strălucesc, zîmbetul e firesc, te uiţi în dreapta, apoi în stînga, dar nu ai cui să mulţumeşti.
Încearcă doar să nu uiţi proiecţia oglinzilor.
Lolaia e pretutindeni şi nicăieri.

sâmbătă, 22 august 2009

în loc de bună dimineaţa

Prima cană de cafea s'a consumat în timpul în care bei un pahar cu apă.
Pun deja de a doua, adicţia îşi cere dreptul incontestabil de a fi satisfăcută.
La următoarele voi încerca negocieri, deşi nu prea îmi imaginez ce pot da la schimb.
În schimb,cuvintele dansează în horă de iele dacă le administrez în cantităţi industriale licoarea magică.
Pe vremea cînd îmi permiteam să o savurez, cafeaua se descompunea în papilele gustative în imagini şi sunete, cristalizînd apoi în aromă şi zîmbet.
Fericirea era suma dintre o cafea, o carte şi linişte.
Acum rareori le mai prind împreună.Citesc ciuntit în tramvaiul 32, în dimineţi în care ochii nu ascultă comanda creierului, pe retină nu rămîne imprimată nicio impresie, doar zbor de pagini goale în tramvaiul cu o mie de feţe. Cafeaua o beau întrerupt, iau guri mari, dacă aş putea să o păstrez pe cerul gurii şi să o divizez poate i'aş recunoaşte prietenia. Cel mai adesea uit de ea, o găsesc rece, străină, bosumflată. Oftez şi eu.
Citesc şi la întoarcere, în căldură toropitoare, reluînd paginile ce nu s'au trezit dimineaţa o dată cu mine. Cuvintele, însă, se topesc în metalul tramvaiului, formînd aliaje de care mi'e frică să mă ating.
De linişte nu spun nimic. Nici nu aş mai recunoaşte'o, în eventualitatea în care aş revedea'o.
Cafeaua cu numărul doi a dat în clocot, colorînd în maroniu albul aragazului.
Îmi frig limba în graba mea de trezire.

vineri, 21 august 2009

Şi umbrele simt

Felinarele sunt licurici, împrejmuind în lumină difuză carne şi suflete.
Umbre alungite învelite în foşnete îşi urmează proprietarii, alunecînd pe asfaltul prăfuit asemenea unor cîrpe folosite pentru curăţenie.
Din ele nu curge sînge cînd sunt lovite, ele nu plîng cînd le doare,nu cunosc somnul, gustul sau mirosul. Dar umbrele iubesc.
Iar atunci cînd un om îmbrăţişează pe altul umbra sa răsfrînge în anonimitate o altă umbră sau doar ideea acelei himere, căci ea nu corespunde celui îmbrăţişat.Umbra iubeşte o adiere, un sfert dintr'o clipă de intersecţie, umbră peste umbră în forme răsucite. Atît de scurt, încît în umbră rămîne tatuat numai o farîmă de fior.
Umbrele nu au memorie.
Iubesc în fiecare zi altfel şi altceva,purtate de paşii oamenilor.

luni, 17 august 2009

Pe dos

În noaptea asta atît de "greierătoare" aş vrea să mă plimb printre legende şi poveşti nemuritoare.
Să am credinţa copilului că de n'oi fi cuminte un buhuhu negru şi mare mă va fura, ducîndu'mă în lumea prichindeilor neascultători.


Smaranda - Povestea Lupului (Angela Maldovan)
Asculta mai multe audio Diverse

duminică, 16 august 2009

Mă legi la ochi cu ceaţă

E ca şi cum cineva mi'ar fi spart lentilele ochelarilor de vedere.
Ies pe stradă şi ceaţa se colorează, tulbure şi incert. Tot ce nu e mare trece neobservat.
Mă bazez pe intuiţie, dar cu toate astea oamenii mă privesc ciudat doar pentru că eu îi privesc anapoda. Habar nu am dacă din faţă se apropie un necunoscut sau vecinul de la patru. Nu ştiu dacă din staţia de tramvai îmi face mie cineva cu mîna sau altcuiva.
Merg încruntată, un prieten ajunge în dreptul meu şi'mi zîmbeşte nedumerit.
Neîncrederea creşte, aş vrea ziua asta s'o petrec sub cearceaf.
Nu mă opresc, nici nu mă întorc.
Poate în curînd totul se va limpezi, aşa cum sedimentul se depune pînă la urmă pe fundul recipientului şi apa devine clară.

joi, 13 august 2009

Somn uşor

Degetele mîngîie tacit irisul ce'ţi colorează umbrit privirea, adunînd în buricele lor tot ce te'a mîhnit în ziua de azi, zîmbetele strîmbe, mîinile false, praful pe care oraşul ăsta îl lasă uneori în suflete.
Suflu, în fereastra deschisă, în cîntec de leagăn, asupra degetelor încărcate de'acum, ca totul să se evapore, asemenea lucrurilor ce dispar miraculos din palmele scamatorilor.
Le bălăcesc în cerneala stelelor şi'ţi adorm pleoapele, ferecînd geană peste geană în lumea de poveste a lui moş Ene.
Nu te teme, somnul e în siguranţă, îl veghez eu. Dormi.
Poate că...aş putea să te las să mă vezi.

Lykke Li-Tonight
Asculta mai multe audio Muzica

miercuri, 12 august 2009

prima leapşă

Prima mea leapşă sună aşa : Klara, Verde Ursuz şi (pseudo)moşu vor continua postarea publicată de mine mai jos, fiecare cu propriul joc de cuvinte. O vor da mai departe apoi unui număr de maxim trei persoane, care vor şi închide leapşa, scriind de fapt sfîrşitul poveştii. Fiind prima mea iniţiativă de acest fel nu am vrut să o dispersez prea mult. Pe viitor mai vedem.
Abia aştept să văd toate traseele pe care le va parcurge începutul meu de poveste.Şi cum se va termina.

marți, 11 august 2009

foileton

Se amuza de norii din băltoace, care păreau să se pieptene în oglindă, elefantul-nor se transforma în şoricel, cămila-nor în pinguin, vulturul-nor în pescăruş. Asta în timp ce aştepta să treacă strada.
Se trezise tîrziu, lumea cealaltă, din vis, îi acaparase şi timpul realităţii, deşteptătorul zbierase, dar nu şi pentru urechile lui.
Visase o casă cu mansardă. Şi gard gălbui, din loc în loc cu vopseaua desprinsă, înalt de un metru şi un sfert. Şi acoperiş verde, ascuţit, cu o ferestruică pe mijloc, colorată vesel în portocaliu. Ca să ajungă la mansardă a urcat 365 de trepte în spirală, înguste, cu miros de brad, sprijinindu'şi braţul de balustrada scrijelită, cîte o literă la fiecare 5 trepte. Avea să descifreze mesajul, dacă era unul, la întoarcere. Simţea că acolo, în acea cămăruţă întunecată şi nelocuită cine ştie de cînd, îl aşteaptă ceva. Sau cineva.

duminică, 9 august 2009

Noaptea asta zgîrie cu negru.

Cocorosie-Terrible Angels
Asculta mai multe audio Muzica

intersecţii

Fugea de mult timp.Nu avea ceas, cerul se luminase, se întunecase, nu ştia însă de cîte ori. Plecase de acasă cu gîndul să se plimbe puţin, să'şi umple plămînii de aerul de după ploaie.
Ideile se multiplicau, formele se amestecau,el alerga, dacă se va concentra pe ritm şi viteză vor dispărea pe rînd, unul cîte unul.
Prima oară pierdu un adidas. Cel din piciorul drept. Urmă stîngul. Tălpile îl dureau,sîngerau, dar de gînduri nu scăpă, erau tot acolo. Ar fi vrut să le preschimbe în pietre, să le pună în buzunare şi să le arunce la fiecare intersecţie.
Asta era viaţa lui, o sumă de intersecţii la care nu se oprise să se întrebe ce cale să apuce, doar închisese ochii şi aşteptase. De fiecare dată venise cineva, îl luase de mînă şi îl ghidase într'o direcţie. Dar oamenii din viaţa lui se dovediseră a fi din fum. Nu trecuse cu niciunul de două intersecţii, oricît de mult se străduise să îi reţină, să'i păstreze într'o stare în care să nu se evapore.
La un moment dat, deja singur şi obişnuit, cînd ajungea la răscruce închidea doar un ochi. Nu mai credea doar în destin. Trebuia să aleagă şi el. Oamenii prinseră contur de sticlă, transparenţi şi reci. Nici cu aceştia nu reuşi să ajungă la următoarea intersecţie, avînd doar un ochi deschis nu putea fi atent la tot, aşa că oamenii de sticlă ajungeau cioburi pe asfalt.
Fugea de mult timp. Trecuse, cu ochii deschişi prin multe intersecţii, nu se oprise, dar gîndurile erau încă acolo, în el, cu el, despre ce (nu) e el.
Ştia ce caută şi nu va găsi niciodată, indiferent de modalitatea de alegere. Un om din acelaşi aluat ca şi el.
Fugea de mult timp. Îi rămaseră doar gîndurile.
Intersecţiile îşi pierduseră sensul, fum şi sticlă peste tot.

sâmbătă, 8 august 2009


Pauline Croze - Quand je suis ivre
Asculta mai multe audio Muzica

În beţia culorilor eu nu mai cred. Am devenit rezistentă. Mă tai într'un ciob şi desenez apusul. Ascund în pod ochii şi mîinile tale, cobor scara în spirală şi mă rătăcesc în mine.

post-restant

Mi-ar plăcea să îţi trimit scrisori în plicuri colorate, să stau la poştă să lipesc timbre şi să le dau drumul uşor în cutia poştală. Apoi să aştept răspunsul tău, să întîrzie, să deschid de şapte ori pe zi cutia, să îi bodogănesc pe cei de la poştă(au încurcat, probabil, adresele).
Cînd aş fi renunţat la aşteptare, să gasesc în hol, adus de mama, răspunsul tau. Să pot fi calmă, să nu îmi tremure mîinile, să am rabdare să îmi fac o cafea, să ies pe balcon, să surîd copiilor din parcul de vis-a-vis şi abia apoi să citesc. Prima oară pe nerăsuflate, fără să pricep mare lucru, apoi, încă de multe ori, pînă cînd ce înţelesesem pe parcurs să se distile în sentimente.
Să zîmbesc din nou, pentru tine.

vineri, 7 august 2009

expectativă

vremea asta e de graniţă. în aşteptare. îmi doresc să fi ştiut descîntece, pe care să le spun în şoaptă, aşa cum povestesc bunicii la gura sobei istorii despre vrăjitoare şi căpcăuni. să nu'mi fie frică de pe acum, să nu'mi miroasă a picături de gri cu gust de trăznet, să pot închide ochii la încruntarea cerului.
de fapt,şi eu aştept. să îmi topesc aliajul gîndurilor în şirurile de picături ce vor lovi sacadat asfaltul, modelîndu'l în altă formă decît cea obişnuită, să'mi ud vîrfurile degetelor şi impulsurile să se transmită continuu pînă în aşchia de suflet, să învăţ cuvintele fulgerelor şi tunetelor, ţinîndu'le isonul.
Nu e nicio grabă, însă. de'aş putea măcar trăi starea asta cu adevărat, fără să vreau prea mult dintr'odată. Cum se învaţă răbdarea?

joi, 6 august 2009

Între miercuri şi vineri

Cearceafurile sunt albe, în dimineaţa asta îmi e greu să renunţ la răcoarea lor, aş putea închide ochii la loc, în spatele pleoapelor timpul îşi pierde paşii cerţi.
Joi, iar joi, o altfel zi de joi, vîntul adie lin prin cameră, mîngîind perdeaua, biroul, teancul de cărţi, se opreşte o clipă pe foile cu scris de cerneală, ezită, nu le oferă aripi, nu încă, apoi poposeşte pe ochii mei închişi. Eu nu vreau să'l văd, el e răbdător.
În miezul meu de nucă florile nu ofilesc niciodată, la robinet curge numai cafea cu lapte,tu miroşi mereu a spumă de mare şi degetele tale joacă piese de teatru pe pereţi, luăm lecţii de zîmbit şi promovăm aşternuturile sub care te poţi ascunde de orice.
Pe sub uşă, adus de vînt, pătrunde miros de cafea ce'mi gîdilă nările şi pleoapele. Ştrengarul, m'a bătut cu propriile arme.

miercuri, 5 august 2009


The National - Sleep All Summer
Asculta mai multe audio Muzica

Hai să dormim în albastru, să ne sărăm rănile pînă la uitare, să ne descompunem în molecule şi atomi, să ne visăm zahăr cubic cu gust de migdală, să ne trezim la asfinţit, şovăind în echilibru pe linia ce (ne) desparte cerul de mare.

zurliu

Kaya e serioasă şi ţine lama foarfecei prea aproape de fruntea mea. Zîmbeşte, i'am cerut să mă tundă mai şui, aşa că podoaba mea capilară, cu o personalitate puternică şi fără urechi pentru perie îi oferă posibilităţi nelimitate de a se juca. Kaya nu duce lipsă de fantezie, cînd intru în camerele mari şi răcoritoare, cu fete vesele şi îmbrăcate colorat , cu haine atîrnate pe pereţi şi pe umeraşe, zîmbetul se naşte instantaneu. Înainte propuneam, Kaya mă asculta şi apoi îmi explica, în termeni tehnici, de ce nu varianta mea şi de ce varianta ei. Acum mă aşez cuminte pe scaun şi îi transmit prin oglinda mare că e liberă să facă ce vrea.
Kaya nu duce lipsă nici de poveşti. Încet, încet, oroarea mea de coafor se estompează, pierde din consistenţă, mă las gîdilată de bucăţile de păr ce valsează pe podea şi ascult conversaţii trunchiate, înjumătăţite, pe care apoi le continui în cap.
La plecare, după exclamaţii de uimire şi încîntare, îmi vine să îi cer Kayei o porţie din atmosfera de acolo, la pachet.
Ieri a tuns din lungime,aparent la întîmplare, pe alocuri a lăsat fîşii mai lungi, mai scurt în dreapta şi mai lung în stînga, cu bretonul s'a jucat cel mai mult,acum e scurt şi drept.
Vitrinele magazinelor îmi arătau o fată în rochie înflorată şi cu o tunsoare şuie, gesticulînd a libertate. Să fi fost eu?

marți, 4 august 2009

Paralele

În dimineaţa aceea nimic nu părea a fi diferit. Început de decembrie, zile din ce în ce mai îndesate, nopţi din ce în ce mai alungite, peisaj ce'şi transformă viziunea din arămiu tomnatic în gri metalic, cu uşoare nuanţe de burniţă.Frigul devenise deja un obişnuit al oraşului, tratîndu'i pe toţi la fel, cumva indiferent la numărul straturilor ce acoperă trupuri.
Cînd a ieşit din duş şi s'a privit în oglindă, ştergînd'o cu mîna dreapta de aburii jucăuşi şi calzi, purtînd un halat gros de culoarea piersicii, Iulia şi'a dat seama că viaţa ei ar fi putut fi cu totul alta.
Că în loc să se întoarcă în pat, să se înfofolească asemenea eschimoşilor în plapuma greoaie şi adormitoare, sorbind leneş din ciocolata caldă, ronţăind un corn cu unt şi răsfoind cărţi noi şi reviste lucioase, ar fi putut să locuiască într'o cameră cu pereţi nevăruiţi, din ciment brut, cu geamuri sparte, fără lumină şi, evident, fără căldură, într'un oraş uitat pînă şi de hartă.
Să se trezească la cinci dimineaţa, cînd nici măcar cerul nu are ochi, să se încovrige în jurul puloverului cîndva călduros dar acum prea lălîi, atît de îngheţată încît dacă ar atinge'o cineva s'ar sparge în mii de ţurţuri strălucitori. Dezmorţitul şi spălatul să dureze jumătate de oră, să nu mai aibe timp nici măcar pentru a'şi încălzi mîinile în jurul ceştii de ceai.
În staţia de tramvai, neluminată, nimeni.Să poarte o haină veche, bocanci ce o strîng, mănuşi de bărbat, fularul bunicii şi o căciulă roşie cu marginea atîrnînd peste sprîncene. Gerul să'i umble hoţ pînă pe sub piele, să'şi piardă răbdarea, să o ia pe jos, dar la colţ să vadă cum bruta cu ochi ameninţători o depăşeşte triumfător.
Scările de bloc să o aştepte goale, tot gri, să le cureţe, să le spele, atît de multe, aliniate şi numerotate.
Iulia clipeşte din ce în ce mai des pentru a ieşi din pădurea acestei posibile alte vieţi.
Pentru noi toţi ar fi putut fi scris un alt scenariu.

dans

ciorile au asurzit cerul. păienjenişul de crengi şi frunze de deasupra privirilor noastre camufla norul de negru, eram ca orbii care, nevăzînd, aud mai clar. ne'am întrebat pentru care din oamenii de acolo purtau păsările o veste proastă, dacă am fi noi, nu'i nimic, ne'om descurca cumva. ne'am întrebat cum ar fi să iubim, să tremurăm, să (ne) schimbăm,fumul de ţigară se împletea cu muzica sfîşietoare.eu mi'am pus mîinile la urechi, tu te'ai gîndit să ţipi,plasa de păianjen cobora şi ne înfăşura, întrebările se goleau de conţinut, sunetele ascuţite asemenea unei lame de cuţit pe piele fine străpungeau adînc,pînă în ideile despre noi. femeia cu fustă înflorată şi toată viaţa în două pungi privea atît de liniştită, poate în lumea ei era dimineaţă calmă şi galbenă. am fugit, rîzînd, în rafturi de cărţi şi gumă de mestecat în formă de lamîie şi căpşună, am promis o poveste despre un arici, eu o idee, tu alta şi tot aşa. o seară de vară cu dorinţă de toamnă.

luni, 3 august 2009

Din praf

Personalul spre Sighişoara are (doar) structura autobuzelor londoneze, cu douã nivele, tremurã din toate încheieturile, respirã şuierãtor, e de un albastru închis, ridat de timp şi praf. Se urneşte cu greu, oftînd pentru acelaşi drum, iar şi iar.
Întîrziaţii nu beneficiazã nici mãcar de canapelele din piele ruptã, lãsînd la vedere galbenul murdar al buretelui de dedesubt. Gãsim în primul vagon un spaţiu suficient de mare , trîntim bagajele pe platforma de fier cîndva roşie, privim galeş prin geamurile uitate de cîrpa pentru praf , oftãm şi noi, în ritm cu trenul. Uşile vagonului sunt deschise, mãcar aer avem din belşug.
Mã aşez pe rucsac şi mă sprijin de perete, amuzîndu’mã de modul în care mã legãn, cu un pic de imaginaţie stau într'un balansoar mai primitiv. Încerc sã mã concentrez asupra cãrţii, dar literele zboarã din paginã, fugãrindu’se in verdele din depãrtare. Mã resemnez , privesc în jur. În dreapta, pe mijloc, stã spînzuratã parcă scara metalicã ce duce spre etaj, undeva mai în spate e o alta, în jos. Aha, deci noi avem locurile de la parter. Vãd picioare şi mîini, separat, împreunã, pereche sau singulare, tãcute sau nerãbdãtoare.
În stînga şi împrejur sunt şapte oameni cu care împart apa, covrigeii, spaţiul şi discuţiile. Aş vrea sã le pot citi gîndurile dilatate de aceastã orã de amiazã obositã, bunã pentru somn între aşternuturi albe şi curate. Din afarã toţi pãrem a fi în trenuri diferite, fiecare cu traseul lui ca şi cum mai devreme ne’am fi despãrţit într’o garã cu opt linii şi opt trenuri colorate diferit, dar cu aceeaşi destinaţie.
Aştern cîteva idei în carneţel, dar de afară vine miros de iarbă şi fîn, mă aşez pe scara vagonului, cu bărbia ascunsă în pumni şi privirea gînditoare. Păpădiile prind viaţă şi aleargă trenul, oare am atîtea dorinţe cîţi pufi s’au desprins? Din viteza adormitoare mă privesc case răzleţe, case sărăcăcioase, cu geamuri şi uşi mici, cu ogrăzi goale, oare oamenii din ele ce dorinţe au la sfîrşit de zi? Sau munca le şterge orice idee de mai bine? Sau sunt genul de oameni pentru care fericirea se îmbracă în linişte şi simplitate?
La geamurile de deasupra ale trenului stau agăţate de pervaz gambe cu tălpi neastîmpărate, eu le zîmbesc pentru că tălpile nu au ochi, doar degete jucăuşe.
Între două halte împărţim spaţiul cu o mînă de ţigani jerpeliţi, îmbrăcaţi cu haine de căpătat, colorate, neasortate, urît mirositori, dar cu păr şi ochi atît de negri, de’ţi vine să te uiţi în pămînt. Copiii lor ne privesc curioşi, au picioarele goale , prăfuite, păr încîlcit, şi sunt liberi. Ţiganii au saci plini cu ardei, mere, vinete,cartofi, amestecate de’a valma. Se ceartă cu controlorul, dar e un fel de conversaţie de formă, îmi lasă impresia că se cunosc, cuvintele nu se aruncă decît de amuzament. Strîng un pumn de bancnote, preţul “de înţelegere” al călătoriei. Biletul meu stă cuminte între filele cărţii.
Coboară repede, direct în cîmp, le urmăresc drumul prin căldură şi spre nicăieri, ce simt oamenii aştia cu adevărat?
Staţiile sunt pustii, au denumiri caraghioase, timpul tace.

duminică, 2 august 2009

Noutate

Apartamentul de deasupra mea va fi locuit, în sfirşit. După doi ani de închipuit fantome înalte şi fără formă , nici măcar geometrică, cu puterea de a se strecura prin tavanul meu şi a’şi băga nasul peste tot, de mîine voi auzi cutii trîntite, mobile îmbufnate certîndu’se pentru colţul cel mai luminos, bormaşini şi ciocane. Lucruri concrete, carevasăzică.
Domnul Vasilescu, administratorul, care de cînd a ieşit la pensie îşi petrece zilele îmbogăţindu’şi cunostinţele în materie de “cine, ce, cum, unde” , mi’a spus azi de dimineaţă, cu o privire strengărească, că noul locatar este un tînăr “ cam de vîrsta dumitale, domnişoară”. Eu am ridicat din umeri a indiferenţă şi l’am întrebat ce’i mai face soţia, despre care toată lumea ştie că îi scoate peri albi cu aerele dumisale încrezute ( abia răspunde la salut, nu deschide niciodată uşa cînd vreun locatar are nevoie de ajutor, ceartă puţinii copii ce se mai joacă în faţa blocului, merge pînă la magazinul din colţ mereu machiată şi parfumată, strîmbă din nas la orice propunere de îmbunătăţire pentru bloc, etc) . aşa că domnului administrator nu îi place să deschidă acest subiect, singurul de altfel. Ca răspuns primesc o copie a ridicatului meu din umeri, profit de tăcere şi plec.
A doua zi , fiind sîmbătă, îmi propusesem să amăgesc somnul şi să ignor alarma, bagîndu’mi capul sub pernă şi scoţînd limba listei de cumpărături şi rufelor murdare, cînd, de deasupra, începe un concert încîntător de zgomote groase, ascuţite, adînci, pînă în miezul neuronilor mei somnoroşi. Uf, fantomele măcar călcau mai cu grijă.
Nu am ce face, îmi ridic corpul cu greu, îl tîrăsc în baie, apoi în bucătărie, unde nervii mi se întind la maxim, cînd de pe fundul cutiei de cafea îmi zîmbesc amar trei fire măcinate, incapabile să trezească fie şi o clipire din ochi. Mă îmbrac cu hainele şifonate, spînzurate ieri de spătarul scaunului, mă asigur că nu uit banii sau cheile, şi’o iau pe scări, liftul sigur e suprasolicitat de “călăul” somnului meu, pînă la etajul opt nici nu s’ar descurca altfel.
Cînd mă întorc, cu jumătate de zîmbet pentru lichidul negricios ce’mi va mîngîia curînd papilele gustative, uşa e blocată de vecinul meu de deasupra. Se chinuie să împingă un fotoliu, nu mă vede, eu mă întreb cum de lipseşte domnul Vasilescu cu sfaturile sale, probabil că madam l’a reţinut la domiciliu, să o ajute la dezlegarea integramelor. În sfîrşit fotoliul ajunge în dreptul liftului, tînărul respiră şi transpiră, mă priveşte mirat, ah, iar am uitat să ma pieptăn, oglinda aia pe hol devine imperios necesară! El îmi zîmbeşte cumva încurcat, mă gîndesc dacă să mă prezint, dacă să o iau cît mai repede la picior, dacă…
E cam de vîrsta mea, într’adevăr, mai înalt, cu ochi căprui şi calzi.
Ce să zic, ce să fac?! Şi din interior mă privesc cum arăt spre pachetul din mîna stîngă şi mă aud cum îl invit la o cafea, cînd ia o pauză. El răspunde cu un “da, mulţumesc, eu încă nu mi’am adus ibric sau căni, nici linguriţe măcar”, eu roşesc şi urc scările, toate cele osutădouăsprezece, dintr’o răsuflare.
După ce închid uşa apartamentului şi mă simt în siguranţă, dau drumul la aragaz şi deschid cafeaua ; mă opresc brusc, nici nu mai respir cînd îmi dau seama că tînărul meu vecin nu ştie unde să vină, pentru că acest detaliu, al etajului şi apartamentului în care locuiesc mi’a scăpat printre degete!
După două secunde de panică încep să rîd, scot cea mai mare cană pe care o am, din care cred că de fapt se mănîncă supă, torn cafeaua amară azi, aşa mi’e poftă, deschid cartea la semn şi mă adîncesc în liniştea aromată.
Tînărul, dacă va vrea, va şti să miroasă cafeaua prin tavanul meu şi podeaua sa. Şi va suna la uşa potrivită. Dacă nu, mai are opţiunea de a bate la uşa domnului Vasilescu , cerînd detalii despre fata ciufulită, poate voi avea noroc şi doamna va fi ocupată, căci domnul administrator e mai mult decît bucuros să ofere astfel de informaţii.
Off, şi dacă dau nas în nas cu el cînd ies data viitoare? Am să mă prefac că nu’mi aduc aminte de nimic. Asta’i cam nepoliticos din partea mea, nu? Dar poate o să zică el ceva. Nici măcar nu ştiu cum îl cheamă, ce face, ce muzică ascultă, ce citeşte, de fapt dacă citeşte, dacă măcar îi place cafeaua, eu ceai nu beau.
Sună cineva la uşă. Vărs cafea pe mine, frige. Să deschid? Ah, nu am apucat nici măcar să mă pieptăn! Dacă nu e el? Dacă e?