-A trecut mult timp.
-Aşa e.
-Cînd te'ai întors?
-Abia ce am ajuns.
-Şi cît rămîi?
-Nu ştiu, depinde.
-De?
-De mine.
-Doar de tine?
-Da.
-Păi atunci nu depinde. E doar alegerea ta.
-Poţi spune şi aşa.
-Pentru tine e acelaşi lucru?
-În mare parte da.
-Te'ai schimbat.
-Da? Nu mi se pare.
-Mie da. Ce ciudat că ne'am întîlnit aşa, întîmplător.
-Nu e ciudat. E doar un fapt. Nu căuta interpretări.
-Cum zici tu. Mi'e frig, vrei să mergem undeva să bem ceva? E o cafenea chiar pe colţ.
-Sunt obosită. Prefer să merg acasă.
-Atunci te conduc. Ieşisem doar să mă plimb.
-Nu'i nevoie. Rămîne pe altădată, bine?
-Poate că părerea mea nu contează, dar felul în care te porţi acum, noua ta atitudine, indiferenţa privirii tale, nu eşti tu cu adevărat în toate astea.
-Dar cum sunt eu cu adevărat? Ce te face să crezi că poţi răspunde la întrebarea asta mai bine ca mine?
-Ştii prea bine.
-Nu, nu ştiu. Înţeleg doar că vrei să mă schimbi, că te uiţi la mine cu ochii vechi, de dinainte să plec, fără să încerci măcar să vezi că nu mai sunt, că nu mai pot fi aceeaşi. Are să ţi se pară egoist , aşa cum ai judecat probabil şi fuga mea, însă nu am de gînd să mă prefac. Uite, m'am întors să văd dacă mă pot adapta vouă, eu cea de acum.
-Şi?
-Şi nu a fost nevoie decît de patru minute ca să'mi dau seama că locul meu nu e aici. Nu va fi niciodată. Îmi pare rău.
-Mie nu. De fapt ai rămas aceeaşi. Cauţi ceva ce nici nu tu ştii cum se cheamă, nimic concret sau palpabil. Locul tău nu e niciunde, pentru că nu vei alege niciodată.Îţi e frică să construieşti fie şi măcar un amărît de castel din cărţi de joc.
-Şi ce dacă? Asta sunt şi asta e.
-Nu, nu merge aşa. Pentru că în toată joaca asta "de'a tine" finalul nu poate fi decît unul, singurătatea. Şi tu nu eşti singură, oricît ai încerca.
-Nu te mai pot asculta. Plec.
-A trecut prea mult timp.
-Aşa e.