duminică, 27 februarie 2011

bajbaiala formelor neincercate

ora de care te feresti isi intinde bratele fara muschi sa te sugrume, in camera noastra pernele se despoaie de haine si ne arata, indecent de neobrazat, intrinsecul penelor de gaina, in care tentatia e de imprastiere, cu toate ca imaginea viitoare, suprapusa prea curand peste prezentul nici macar petrecut, arata trist.

despre luna februarie e riscant sa spui ceva,ea e gandul dintre doua clipiri ale unor gene peste care a nins doar inainte de prima intretaiere. privirea intoarsa peste umar dezvaluie ghemotoace zgomotoase de timp prins intre bucati de table, de bocanci cu urme umede pe tavane nesatioase, de lichide tari in recipiente nesterile.

saruturile s-au vrut lungi, asemenea atingerii calde a unui pulover de iarna, imbratisarile s-au visat si ele, acolo,la coltul contactului vizual dintre cei doi cunoscuti, iar vorbele, spuse prin deschiderea periodica a buzelor, s-au jucat de-a circul, prea mult plictisite de celelalte dorinte carnale.

e din ce in ce mai limpede, ca si cum dimineata gandurile ar fi cu totul noi, fara niciun contrabalans din partea celor ce au fost, iar momentele de genul asta sun rare si se sting repede, apuc doar franturi, si cu toate astea, jucandu-ma de-a asamblatul starilor sufletesti constanta e mereu cea care spune "indiferenta".

uneori trupul tau doarme incovoiat sub pilota, abia ti se vede crestetul capului, iti e atat de bine cand dormi,si nimeni nu te striga acolo, niciun obiect nu-ti cere atentia, e doar o stare simpla, de nimic, de mult si bland. lama aparatului de ras are zimti asemanatori unor dinti micuti, abia crescuti, ai cuiva ce nu a invatat inca reflexul muscatului, dar curiozitatea n-ar trebui niciodata luata in neserios. carnea e calda, statica, dar vie, si ritmul respiratiei e corect, e prea liniste, lama e nou-nouta, abia scoasa din ambalajul de plastic, mainile nu-mi tremura in timp ce ii mangai una din laturi de pielea ta, pe care nu lasa inca niciun semn, nicio tulburare, nicio tresarire. presiunea creste, vreau sa stiu cum arati dedesubt, sup epiderma stravezie si calma, iar taisul se implanta adanc, tremurul se produce, din mine sau din tine, nu mai stiu, asemenea unei vibratii transmise printre-un arc, se face rosu, si tu deschizi ochii, inca somnoros si cu drag, e rosu si eu nu ma uit la tine, ci doar la degetele mele ce tin lama cu picuri de sange, si nu ma pot urni, nici sa fug, nici sa tip, tu atunci iti schimbi privirea si primul gand, desi te doare, e tot tacerea, poate tocmai ca asemenea gest nu si-ar gasi in niciun caz explicatie in vreo intrebare banala, procesul trebuie gandit bine, si pana atunci cea mai buna e tacerea. sangele a ajuns pe cearceaf si picaturile rosii isi deformeaza starea rotunda, in tesatura de bumbac ele se disperseaza, asemenea unor meduze, apa rece zgarie peretii cu faianta, nimeni nu spune nimic, ai dezinfectat si ai pus un plasture, acum imi iei lama prinsa inca intre degete, in cealalta mana ai restul lamelor, le arunci pe toate intr-o punga de hartie pe care o duci direct la ghena, totul foarte repede, ti-e frica sa ma lasi singura, cu toate ca nu ai spus inca nimic, ai sa ma iei in brate crezand ca e suficient, ai sa-mi vorbesti intr-un final, inerent, asemenea unui copil ce trebuie sa inteleaga ca nu e bine ce a facut, ai sa-mi vezi globii oculari dezbracati de expresie si-ai sa dormi, de-acum incolo, numai cand sunt eu plecata. in restul timpului, privirea ti se va implanta intr-a mea, asteptand, inutil, o schimbare.

joi, 24 februarie 2011

Trebuie sa stii ca este imperios si fara incertitudini, cu siguranta si foarte important sa nu te abati cu nicio deraiere de la traseul facut de mine cu carbunele in jurul venelor ce-ti urca verde-albastrui de la incheietura, pierzandu-se apoi de ochiul uman al degetelor ce pipaie, infrigurate, dupa bulbi si cariopse.

Are sa treaca mult-mut-tam-taram timp pana deasupra firelor de par scurtate cu forfecuta de pielite intr-o baie de motel prost luminata sa se asterne, ca pe bancutele pentru batrani, fulgii acestei ierni atat de apostrofate.

Pesemne e dificil sa argumentezi clasicele dileme izvorate din oamenii moi ai zilelor cu roti parcurgand cu viteze ametitoare fractiunile cu lumina din ce in ce mai inceata, asemenea unui stor tras de o mana lenesa. De asta decupezi din ziarele parasite pe scaune albastre si portocalii cuvinte ce nu-ti plac, fara ele ziarele raman anemice siluete celulozice.

Cand deschizi ochii in miezul noptii si ceasul arata, haotic, o ora oarecare a unei crapaturi de dimineata inca nespusa, si privirea intrezareste cerul usor violet si tacut de lipsa ciorilor , atunci ti se pare asa, ca singuratatea e subestimata. Cand inchizi ochii la loc si somnul te prinde de brate ca o camasa de forta, nu-ti mai spui nimic, ploua tulburator si decisiv.

taci, acum eu ma departez

- Spune odata,ce mai astepti? , tipa ea cu ochii in lacrimi.
- As spune, dar nu am ce. Nu e nimic, ce vrei sa spun, ti-am tot spus, iti spun de cateva zile ca nu-i nimic. Ti se pare doar.

Ea il privi atunci cu ura, in timp ce mainile se framantau una pe alta, iar pieptul frumos incadrat de rochia cu guler rotund ii era strabatut de dungi rosii, iar carnea de sub rochie tremura asemenea gelatinei. Si tipatul exista deja, sub materialul de rochie, subtire si albastru, sub muschi si sub coaste, sub vene si vase, sub sange si fluide, sub organe, tipatul mut pe dinafara, incapabil sa iasa printre buzele de-acum albe si ude de lacrimi sarate.

- Nu mai plange, te rog, uite, spun orice,fac orice, ma imbrac si plec, sau raman daca vrei, numai nu mai plange. Imi pare rau, nu asa voiam sa fie, si cuvintele lui se dadeau de-a dura peste sentimentul de siguranta ce incepuse sa incolteasca in ea, peste bratele lui ce tot cauta sa o stranga, dar incapabil sa o priveasca in ochi, incapabil sa spuna ce simte, sa dezlege odata toate nodurile.

Distanta dintre ei se facu atunci din ce in ce mai mare, asemenea unui seism ce face o crapatura in pamant, latind si adancind golul, pana trepidatiile si murmurul vor inceta sa sufle. Ei i se facusera de-acum ochii opaci si tacea, ii era indiferent el, cu toate cuvintele si gesturile disperate, inutil, inutil si orb, ce-i cu el de nici macar acum nu intelege? S-a terminat.

Si el se vedea, in oglinda mintii, singur. neputincios. forma de lut. si o vedea pe ea, in oglinda sufletului, ceata. la fel de singura. fuior de fum. imprastierea prafului de o adiere de vant venita dinspre nord.

Apoi nimeni nu mai spuse nimic. Se facuse noapte si amandoi au capitulat somnului, stiind insa ca e ultimul impartit la doi.

miercuri, 23 februarie 2011

dorul de a dur(e)a

multi oameni iti spun multe cuvinte, de-ar putea ti-ar face o armura din ele, sa nu-ti mai plangi durerea pe la incheieturi. sunt atat de multi oameni, cu gandurile cusute de teaca mielinica, de-ai vrea sa-i vezi pe toti in acelasi spatiu ti-ar trebui un camp de iarna, cu pamant tare sub intinsul zapezii.
e mult ce desparte cuvintele pe care ti le scriu de peretii ce-i porti in loc de piele, asta e ghinionul de a vedea in ferestruicile cu geamuri clare, mecanismul nu-i deloc complicat, insa eu nu ma pot resemna in fata opacului.
si uite-asa apare, cu zambet candid, tacerea.
tacere ce nu are nici gesturi,nici ochi, nici ganduri care sa o strabata, e doar ea si sta dreapta, intr-un car cu fan ce merge la deal, sa apuce apusul rosu.
asa ma gandesc uneori, ca si tu, dintre atatia oameni cu atatea cuvinte, te opresti ascultand ritmul de tic-tac nemasurat al tacerilor ce se aduna, in stive, iti duci mainile la urechi si devii surd la multele cuvinte ale oamenilor multi.
te doare, static si crud, e durerea dezlipirii omului din carnea ta cea mai de pret, ti s-au umplut apele albastre ale ochilor mici cu varfuri de munte si ti s-au ridat si mai mult interiorul palmelor, strangand dorul asemenea unei vesti negre scrise pe-o hartie alba.

cele ce nu pot fi spuse

E mereu iarnă. Cuburile trotuarului de ieri se curbau mereu spre stânga, asemenea alunecării unei mâini bărbăteşti pe coapsa rotundă a unei femei indiferente,fumându-şi ţigara aromată pe scaunul înalt al barului, iar retinele ei spuneau călătoria pe o şa de piele, pe un cal negru, printr-o lumină aşa cum îşi amintea că i-au fost insomniile zbătute între degetele duse la frunte,ciocănind încetişor, şi sunetul tăcerii răzbătând de departe, din copil-fată- femeie, şi notele grele ,fiind puţine.
Îţi spun : îmi pare rău. Jocurile s-au culcat pe apa de adâncime mică, în ochiul de culoare fără nume, în care nu o singură dată degetele si-au băgat amprentele pentru a pune carnea peste improbabil, şi a putea spune, ieşind de acolo negru-violete: se petrece ceva cu tine.
Uită-te, fără a te mira : golurile se mestecă cu dinţii din faţă, se scuipă în palme făcute căuş şi se observă sinuozităţile aspre ale trezirilor produse de imagini.
Nu mi-ar fi fost frică, de data asta. E mereu iarnă ,deunăzi mă întreba un puşti la semafor de când e aşa la noi. Cum adică? Unde la noi? Am clipit să îl privesc mai bine şi nu mai era. Am ridicat din umeri, tramvaiul avea un ochi stricat iar din celălalt lumina abia răzbătea prin târziu. Mângâierea unui tramvai a cutremurat şinele, am crezut că nu mai avem să plecăm de acolo, până şi conductorul era nedumerit, în fulgii mărunţi, în frig, în glob, în el.
Miezurile de noapte sunt asemenea castanelor coapte, înnegresec buricele degetelor şi ard cerul gurii. După trei pahare cu vin sec am ştiut exact cuvintele potrivite, le-am ţipat scaunelor pentru oameni mici, fără ca nimeni să întoarcă capul însă, trupurile erau setate aşa, probabil.

luni, 21 februarie 2011

trecere de pietoni

Se mutasera de curand intr-o garsoniera cu pereti de hartie si ferestre mici, abia de incapeau umerii ei in distanta dintre cele doua laturi. Aveau o saltea si o masuta rosie, de pe care serveau cafeaua in diminetile de duminica. Zgomotele erau felurite, uneori inabusite, asemenea cazaturilor in zapada, alteori vii si ascutite, asemenea varfului de creta pe tabla plina de formule matematice.
Cand venea acasa de la serviciu, Horia o gasea lipita de peretele dinspre sud, uneori sprijinita cu spatele, alteori cu fruntea proptita pe varul peretelui inca netapetat. Se dezbraca, se spala, se punea pe saltea si o asculta cum vorbeste, in soapta, de grozaviile pe care le aude de dincolo, de la vecini. Uneori I se inchideau ochii, era obosit si, de sub straturi, vocea ei devenea monotona, inflexiunile se cunosteau din ce in ce mai putin, tonul pastra aceeasi cadenta, ca si cum s-ar fi spus un ritual.
Iar inapoia pleoapelor Horia vede verde, si-o camera patrata cu o podea-tabla de sah, din mijlocul careia il privea, nonsalant, o zebra. O zebra asezata pe un scaun cu trei picioare. Are ochi galesi si gene alungite si pare sa astepte ceva.
Camera nu are ferestre, iar peretii sunt imbracati intr-un fel de panza pe care cineva se apucase sa coasa din loc in loc, tot soiul de nasturi, mici, mari, mijlocii, rotunzi, patrati,romboidali, sidefati, mati, luciosi.

Zebra ii povesteste lui Horia inapoia ochilor sai despre perechea de sosete dansatoare, in timp ce ea, dinafara, continua sa vorbeasca la fel de linistit si calm. La un gest larg de-al zebrei langa scaun se ivesc doua sosete de culoarea vinului rosu, un pic inalte, stand intr-un mod foarte caraghios pe varfuri. Iar Horia, fara sa-si fi constientizat miscarea, se trezeste ca le intreaba daca stiu sa bata step. Sosetele inainteaza pe un patrat negru, se pregatesc moral pentru cinci secunde, apoi pornesc intr-un ritm energic sa bata podeaua, intr-un sincron formidabil, iar viteza creste si tot creste, pana cand zebra isi lipeste genele si spune, cu voce groasa, : de ajuns”.
Horia deschide ochii. E seara deja si ea sta pe masuta rosie cu genunchii in brate, privindu-l fix. Ii zambeste si ii ciufuleste parul.
Ea il intreaba: m-ai ascultat? Cred ca se petrece ceva ciudat in apartamentul vecin. Nu vrei tu sa verifici? Poti merge sa te prezinti, abia ce ne-am mutat si vrem sa ne cunoastem colocatarii. Mie imi e putin frica. In plus, se tot aud pasi, ca si cum cineva ar dansa intruna. Nu ti se pare iesit din comun?
El iese pe palier, se opreste in fata usii, inspira si expira de patru ori, apoi se intoarce si-I spune sa o lase balta, dincolo nu raspunde nimeni la usa.