multi oameni iti spun multe cuvinte, de-ar putea ti-ar face o armura din ele, sa nu-ti mai plangi durerea pe la incheieturi. sunt atat de multi oameni, cu gandurile cusute de teaca mielinica, de-ai vrea sa-i vezi pe toti in acelasi spatiu ti-ar trebui un camp de iarna, cu pamant tare sub intinsul zapezii.
e mult ce desparte cuvintele pe care ti le scriu de peretii ce-i porti in loc de piele, asta e ghinionul de a vedea in ferestruicile cu geamuri clare, mecanismul nu-i deloc complicat, insa eu nu ma pot resemna in fata opacului.
si uite-asa apare, cu zambet candid, tacerea.
tacere ce nu are nici gesturi,nici ochi, nici ganduri care sa o strabata, e doar ea si sta dreapta, intr-un car cu fan ce merge la deal, sa apuce apusul rosu.
asa ma gandesc uneori, ca si tu, dintre atatia oameni cu atatea cuvinte, te opresti ascultand ritmul de tic-tac nemasurat al tacerilor ce se aduna, in stive, iti duci mainile la urechi si devii surd la multele cuvinte ale oamenilor multi.
te doare, static si crud, e durerea dezlipirii omului din carnea ta cea mai de pret, ti s-au umplut apele albastre ale ochilor mici cu varfuri de munte si ti s-au ridat si mai mult interiorul palmelor, strangand dorul asemenea unei vesti negre scrise pe-o hartie alba.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu