sâmbătă, 29 mai 2010

sîmbăta poartă fustă de vînt turbat şi brăţări din fire de iarbă împletite într-un model complicat, ascultă muzică cu urechea lipită de pămînt în timp ce furnicile i se urcă pe coaste şi îi gîdilă rîsul şi pupilele, înghite baloane de săpun pentru a sughiţa zglobiu, exersează cititul dintr-o carte cu fundul în sus şi întorce pe dos toate cuvintele ce nu i se asortează, ca de exemplu "auster", toate surorile-zile l-au purtat în plămîni, neştiind cum să-l scoată de acolo fără să le rănească.
sîmbăta doarme anapoda, cu treziri intermitente în care răsfoieşte tacticos "Dilema veche" , soarbe vesel din cafea şi trage cu ochiul la camera încruntată ce aşteaptă să fie dereticată.
sîmbăta ar vrea să fie Chaplin, cu o mustaţă mică şi negricioasă, cu pantofi-gigant, cu naivitate şi inventivitate. sîmbetei i-ar plăcea să fie alb-negru şi mută, cu toţii ar fi atunci ocupaţi să descifreze mimica, privirile şi dansul braţelor.
sîmbăta se pregăteşte pentru oameni şi nasuri de clovn.

ma philosophie

Cît de bine este să ştiu că şi tu te îndoieşti, şi ai frici, şi insomnii, şi mai nou credinţe, şi cît de bine este să ne întindem monştrii pe măsuţă, lîngă sticlele verzi de bere şi pachetele de ţigări, măcar să-i privim în ochi, fără a-i alunga sau a le schimba hainele, sînt ai noştri şi de-acum încolo îi acceptăm, nu-i aşa?
Şi e şi mai bine să te ştiu încă acolo, om, pe care să mă bazez cînd vor veni din nou căderile, şi cu care să împart surprizele, şi cu care să-mi pun întrebări interminabile, de-mi ia două minute numai să înşir cuvintele şi să le pierd eu însămi sensul.
Dar cel mai bine e să putem fi la fel mereu.

joi, 27 mai 2010

dorinţe de neîndeplinit

vreau un balon cu heliu şi sandale colorate, vreau să mă găseşti oriunde m-aş ascunde, vreau cercei din cireşe şi teancuri de cărţi, vreau întrebări puse cu ochii şi răspunsuri ezitante din vîrful buzelor, vreau cîntece pe jumătate fredonate şi covrigi calzi din care macul se agaţă prietenos de dinţi, vreau filme alb negru în camere multicolore, vreau să mă ţii de mînă cînd traversăm pe verde, vreau teatru de degete şi pumni de tei din care să ne îmbătăm, vreau insomnii cu cearcăne de ciocolată şi bărcuţe din poleiala argintie, vreau un kilogram de mare într-un borcan transparent şi o meduză zîmbăreaţă, vreau boabe de cafea prin toate buzunarele, vreau hărţi indescifrabile ale traseelor din noi, vreau roiuri de fluturi din care să ameţim, vreau după-amiezi umbroase în care degetele se joacă de-a v-aţi ascunselea de după firele de iarbă, vreau un buton din care să reglăm intensitatea soarelui. iar pe lîngă toate astea, vreau să cred că nu-s doar cuvinte.

time to pretend

Ciocăne în mine, are să sune a sec, din cap pînă în tălpi, nu's decît material de om învelind un gol, trăind, cum altfel, la întîmplare.

Azi-noapte, pe la trei dimineaţa, am pîndit pescăruşii, glasurile lor deveniseră atît de stridente, frica creştea în mine direct proporţional cu decibelii din ţipetele lor. Păreau să aibe o întrunire pe cei doi monştrii de tablă, macarale cu propriile voci groase în dimineţile cînd somnul se întinde alene, noaptea transformaţi în sală de întrunire pentru păsările mării, nemulţumite mult prea evident de ceva.
Nu am reuşit să-i înţeleg, îi pîndeam dinapoia perdelei, semi-conştientă, ferindu-mă să fiu zărită, ştiam că are să mă doară fîlfîitul aripilor în drumul spre mine, că nu am să am timp să le închid fereastra în ciocuri şi-au să pătrundă în cameră, şi-au să vorbească pe limba lor despre mine, despre ignoranţă, despre fugă, au să rîdă, în nenumărate varietăţi sfîşietoare, şi-apoi, după ce se vor fi plictisit de glumit pe seama mea, au să se lepede de pene şi aşa golaşi şi urîţi, vor traversa bariera pielii şi vor intra în mine, umplînd golul şi înlocuind organele.

Şi cine va şti să vadă, numai în nopţile cu luna pe un sfert, mă va găsi în vîrful macaralei ruginite, învăţînd tăcerea.
Cum să fac să nu-mi mai fie frică?

marți, 25 mai 2010

bileţele norocoase din buzunare cu nimicuri

Cînd am să deschid ochii şi-am să simt în vîrful degetelor cum îmi mănîncă furnicile din amprente, am să ştiu că e deja ziua aceea, aleasă dintr-o pălărie mare de pai cu fundă roşie, într-un bileţel de dragoste cu scris mărunt, de la un băiat cu ochi de zar pentru fata pistruiată şi visătoare.
Cînd am să aleg ziua în care să te caut în căsuţele şotronului numerotat invers, am să port o fustă multicoloră, cu buzunare imense, prin care stau pitite tot felul de lucruri haioase şi inutile : o agrafă de birou cu cap de girafă, o gumă de mestecat cu aromă de kiwi, un abţibild cu nişte bretele albastre,un rest de creion cu vîrf tocit,un sfert de scoică slăbită de dorul de mare, un cercel-bufniţă şi un magnet în formă de coif.
Şi-am să privesc momentele acelei zile fără ochelarii cu dioptrii mari, muşcînd cu nesaţ din ceaţa vătuită ce va estompa tocmai inutilul, căci pe tine te voi găsi cu sufletul şi nu cu ochii, ce nevoie să am deci de ei?

roll away your stone

se prelinge soarele atît de cald şi dens şi lipicios,o bucată de bomboană gumată, un jeleu de lămîie, un polonic de miere aurie, ace strălucitoare ce înşală timpul, îmbătrînindu-l prematur. şi trupul devine leneş, şi-ar înmărmuri în băi de lumină, sub şi peste cearceafuri proaspete, şi-ar uita de fragmentarea orelor, şi s-ar uita pe sine acolo, pînă soarele s-ar descompune în milioane de particule şi nimic nu ar mai fi la fel.
De ce se ceartă pescăruşii pe bucata de cer de lîngă mine?

this could be spectacular

luni, 24 mai 2010

just a wish

durerea pulsează şi mă îndepărtează cu totul din locul în care stau şi simt că am să mă topesc în aşteptarea tramvaiului, iar copiii de lîngă mine sparg seminţe şi aruncă cojile înspre călătorii ce vin din sens opus, oare ce cuvinte ar răzbate pînă la ei,căci pe astea pe care le ştiu eu sigur le-ar ignora sau, mai rău, le-ar tîrî sub picioarele lor cu încălţăminte murdară.
simt somnul cum îmi dă tîrcoale, cum îmi ademeneşte durerea de cap, cum o ia în braţe şi o minte că-i va da puterea de a dispărea, şi eu sunt deja departe, atît de rău doare, nu am cum să îi despart, decizia se va lua în lipsa mea, somnul sau migrena?
inevitabil, dorul de mare stă şi el la pîndă. poate că acolo, în culorile cu personalitate multiplă nu există zvîcniri ale tîmplelor şi poate că somnul nu-i decît o reducere a volumului de muzică captată de pavilioanele noastre.
tălpile caută scoicile cu miros de poveşti, în timp ce restul de mine se zbate ca peştele pe uscat.

duminică, 23 mai 2010

albastru : plic,bicicleta, ochi

Primise scrisoarea cu vreo patru zile întîrziere, abia azi de dimineaţă deschisese cutia poştală şi privise curios plicul subţire imprimat cu zăpadă şi o creangă de brad, sub care scria "Sărbători fericite!". Nu recunoscuse literele din cerneală neagră ce alcătuiau numele şi adresa; în timp ce degetele sale rupeau colţul albăstrui al plicului încă se aştepta ca interiorul să fie gol, doar o glumă inutilă.
Foaia subţire, decupată în formă de nor şi cu un scafandru negru pe ea, cu o dedicaţie pe spate, îl făcu să zîmbească aerului, şi cutiei poştale, şi pietrelor.
"La mulţi ani, scafandrule din cer!", urare ce se rătăcise prin cine ştie ce oficiu poştal, deşi era trimisă din acelaşi oraş, întîrziase totuşi mult,mai avea puţin şi uita că fusese ziua lui.
O sunase,nu ştia nici el de ce, nu mai vorbiseră de mult, dar uneori i se făcea dor să reînoade legăturile, chiar şi pentru puţin timp, lui, un om al oamenilor.
Ea răspunsese, nu ştia nici ea de ce, pusese în sfîrşit punct, chiar dacă uneori i se făcea dor de magia creată de el, chiar şi pentru puţin timp, ei,un om al fricii. Nu-i spusese că are să vină ,dar nici nu refuzase.
O aştepta, citind, pe o bancă pitică, pe a doua alee lungă a parcului, unde zarva de duminică nu se instalase complet, doar trecători din care cuvintele şi paşii se auzeau clar, mîngîind aerul şi asfaltul.
Ar fi vrut să fie simplu, să se aşeze lîngă el, să deschidă cartea pe care o adusese cu ea, să se privească zîmbind, ca şi cum ar fi stat acolo, împreună, de mult timp, dar fiecare cu povestea lui.

înfruntări imaginare

Stăteam toţi la aceeaşi masă veche, cu tăblia scrijelită şi un picior clătinîndu-se, uitîndu-ne pe furiş unii la ceilalţi, prefăcîndu-ne preocupaţi de cuvintele aruncate pentru a acoperi golurile şi întrebările adevărate, pentru a înfăşura firele aproape rupte ce odinioară ne legau sufletele şi îmbrăţişările cînd ne întîlneam şi ne zîmbeam şi ne era de ajuns.
Eram noi, cei de acum, aşezaţi împrejurul mesei pe care odinioară ne făceam temele şi citeam romane, priviţi din umbră de noi, cei de atunci, aşezaţi într-un cerc larg, înconjurînd masa aproape ieşită din uz, cu un picior beteag sub care băgasem o bucată de hîrtie îndoită.
Deasupra noastră aerul se saturase cu fuioare de fum negricios şi amărui, vîrfurile ţigărilor îmi păreau ochi de bufniţă, aşteptam tăcerea ca pe o primejdie iminentă, un punct de plecare pentru adevăratele gînduri de care ne feream şi pe care le amînam cît mai mult, măcar să se lase întunericul, va fi mai uşor să nu ne privim în ochi cînd fiecare va vorbi doar în numele lui şi ne vom dezice de tot ce aveam în comun, cînd ne vom accepta pierderea prieteniei şi a punctelor de sprijin, justificînd totul prin lipsa de timp, stresul, problemele de serviciu, oamenii noi, încercînd să scuzăm tăcerile şi convorbirile trunchiate, răspunsurile întîrziate, indiferenţa şi golul.
Şi după ce vom fi vorbit de-a valma, susţinîndu-ne pentru ultima oară tocmai în această fugă de oamenii din noi între care ridicasem poduri, şi tăcerea va fi întreruptă doar de foşnetele estompate ale nopţii, ne vom da seama de inutilitatea acestor justificări, odată ce am renunţat deja, de ce să o şi constatăm, de ce să încheiem totul ciclic, în jurul aceleiaşi mese de odinioară, ca şi cum în mod cert viitorul nu ne va oferi nicio portiţă de revenire.
Uite, să pot spune ceva, să bat cu pumnul în tăblie, să ţip, să le întrerup conversaţia politicoasă, să aprind lumina şi să îi caut ,în timp ce le înfig degetele în orbite, pe cei pe care-i cunosc încă, pe care pot să nu-i pierd, ei nu ştiu că singurul lucru care contează sînt cei ce pot schimba în tine un gînd, ce pot stîrni o idee, un zîmbet, furtuni şi cîntece fără rimă? Noi, cei ce am fost cîndva, mult mai încrezători şi cu privirea limpede?
Ţigara mea se fumează singură, demult nu mai aud cum s-a lăsat tăcerea doar pentru o secundă, suficient pentru ca cel din stînga mea să deschidă drumul renunţării şi ceilalţi să-l aprobe în grabă,fără scuze, fără regrete, un vot unanim pentru pierderea noastră, cei visători.
Şi cînd deschid ochii şi mă simt suficient de puternică să vorbesc,lumina e aprinsă, în jurul becului se învîrt, beţi, nişte fluturi albi, în jurul mesei nu mai e nimeni, doar din cercul mai mare îmi zîmbesc ştirb nişte umbre negre.

marți, 18 mai 2010

schimb de roluri

fugeau caii în linie dreaptă pe cele două şine paralele de tramvai,întrînd în galop în librăriile cu miros proaspăt de tipărit, ronţăind fiecare frază ce conţinea cuvintele "morcov" sau "zahăr cubic", nechezînd vehement cînd se apropiau de ei doamnele vînzătoare cu cărţi de bucate sau cai de hîrtie, trasaţi doar cu contur negru şi goi pe dinăuntru, fără culoare şi fără viaţă. după amiaza,cînd semafoarele clipeau în verde, caii cu numere impare schimbau macazul spre cafenelele cu ceai de lămîiţă şi mere coapte. spre seară, în rostogolirea blîndă a soarelui, caii cu numere pare îşi fremătau nările şi genele de domnişoară dată cu rimel în note simfonice şi partituri întortocheate.
iar tramvaiele se pierdeau în praful uliţelor şerpuitoare, oprind în staţiile cu lanuri îmbrăcate în fuste de maci, pictîndu-şi coastele de tablă cu petale de roşu şi parfumîndu-se în esenţe de somn, pe care le revărsau asupra visătorilor ce se încumetau la asemenea călătorii. se jucau uneori , în zilele călduroase, de-a v-aţi ascunselea sub cupolele de frunze ale pădurilor umbroase, ascunzîndu-şi fiecare vagon în scorburi,în cuiburi, sub fir de iarbă sau în ciocul unui cuc, bătîndu-se cu roţile pe umeri atunci cînd se descopereau, rîzînd unul de celălalt cu dinţii portocalii ai scaunelor de dinăuntru. se odihneau nopţile pe căpiţe de fîn, adîncindu-şi oasele obosite în moliciuni odihnitoare, concurînd fiecare cu succes la titlul de cea mai înfricoşătoare umbră, spionîndu-se unii pe alţii cu colţurile geamurilor şi ronţăind stelele căzătoare, pentru ca dimineaţa să li se îndeplinească dorinţa de a fi cai.

luni, 17 mai 2010

posibilitatea visului

Se visase plîngînd, în felul acela în care plîng oamenii care au ascuns prea mult timp un sentiment, de orice factură, fie el de dor sau vinovăţie. Şi în vis, înaintînd pe un drum necunoscut, în capătul căruia se lungeau nişte scări cu balustradă din fier forjat, cu model cu împletituri complicate şi prăfuite, o găsise pe Iulia, tot plîngînd, cu spatele la ea.
Îi vedea, ceţos, umerii cum tremură şi îi era frică să se apropie, dar ştia că este singurul lucru pe care îl putea face,chiar dacă poate nu avea nici măcar dreptul ăsta, să întinđă braţele şi să o cuprindă, dar nu acolo, în vis, ci aici, unde betonul şi vinovăţia sînt adevărate şi nasc lacrimi, din acelea amare.
Dinapoia pleoapelor reuşise să o îmbrăţişeze, în somnul chinuit al după-amiezii, după zile şi nopţi albe, în care trăsese de arcul din ea pînă la tensiune maximă, fără să ştie unde poate ajunge, şi atunci, cînd pe firul de aluminiu se plimbau cearcănele şi întrebările, găsise un drum cu un plîns la capăt.
Nu apucase să afle cum ar fi arătat privirea Iuliei dacă s-ar fi întors cu faţa la ea. Se trezise şi-şi pipăise obrajii, sărînd degetele. Pietrele crăpaseră şi regretul se ridicase la suprafaţă.
Ar fi fost bine să se poată întoarce în vis şi să vadă o continuare pe care să o poată suprapune realităţii, să ucidă astfel încă un demon, să ştie că într-adevăr timpul estompează sentimentele şi greşelile se pot ierta uneori cu sufletul.

duminică, 9 mai 2010

Am deschis ochii şi fereastra pentru ca dimineaţa să poate pătrunde aşa cum e ea, un pic umedă şi un pic gri, dar cu un verde imaginar atît de puternic implantat în sunete şi răcoare, încît îi aranjez o pernă mare sprijinită de tăblia patului, lîngă peretele protejat de turnuri imprecise de cărţi, aşez o cană aburindă cu cafea,o farfurioară cu pricomigdale, şi o las să se simtă bine, să'şi simtă propriul timp aşa cum s-ar cuveni în a şaptea zi a săptămînii, doar zi de odihnă, nu?
Am să merg eu afară, să ţin locul dimineţii, atît de frumos acomodată în camera cu miros pătrunzător de lichid binefăcător. Am luat în pumni aburi albicioşi de cafea, poate am să trezesc şi pofta soarelui, să stăm la o discuţie amicală, ca într-o dimineaţă de duminică, un pic prea umedă, un pic prea gri.

vineri, 7 mai 2010

I'm looking for the face I had before the world was made

La răsărit soarele se aşezase pe marginea mării, într-un echilibru precar, de-ţi venea să întinzi mîna să-l susţii, să nu cumva să se rostogolească înapoi de unde a venit, lăsîndu-ne pierduţi în noapte eternă. Din acrobat pe funie la înălţime l-am transformat pe soare în gălbenuş de ou, cu înveliş moale şi cald, doar să ne afundăm hainele sufletului, apoi să le clătim în calmul apelor, cu unduiri liniştite şi încete.
Din sacul de dormit mi se mai vedeau doar ochii, iar eu prin ei nu vedeam decît împăienjenit, amalgamat, voci, paşi, cearta pescăruşilor, limbile spumoase ale valurilor, atît de aproape, atît de ireală prezenţa mea acolo, în sacul de dormit de pe izoprenul de pe nisip.
La mare mi-a fost şi cald, şi frig, şi dor, şi frică, şi rîs, şi plîns, şi imaginaţie cu scafandri ce trăiesc pe cer, cu nisip prin buzunarele blugilor, cu cioburi de scoici lipite pe piele, cu degetele picioarelor trezite de gheaţa apei, cu cafea cu pietre şi cu un soare ce m-a sărutat sălbatic, lăsîndu-mi semne pe faţă, braţe şi glezne, neuniforme şi adînc înroşite, cu textura pielii de crocodil metamorfozată acum în imaginea unui perete scorojit, cu vopseaua veche încă atîrnînd pe alocuri.
M-am întors doar pentru a-mi dori să fiu tot acolo, pe aceeaşi linie, şovăind, într-un picior, ştiind însă că oricum voi cădea nu mă voi lovi, ci voi fi bine.

geometrii (pre)sărate cu umbre şi scafandri