sâmbătă, 31 octombrie 2009

imagini din caleidoscop

Uită'te acolo, nu, mai la dreapta, urmăreşte degetul meu, acum un pic mai sus, nu, tot nu e bine, înclină capul spre stînga, nu mult, acum spune'mi ce vezi?
E un ciob triunghiular agăţat de galeria cerului, în care se reflectă umbre ce'mi par cunoscute.
Aşa, acum acoperă'ţi ochii cu mîinile, răsfiră degetele, lăsînd o distanţă mică între ele, segmentează'ţi viziunea, descrie din nou.
Ce ciudat, acum îmi apar patru umbre în acelaşi timp, îmbulzindu'se spre bucata de sticlă, rămasă cumva întreagă.
Cum sunt umbrele pe care le vezi acum?
Nu ştiu, sunt neclare, se grăbesc, se dau la o parte una pe alta, sunt răutăcioase, se mişcă prea repede, nu le pot desluşi trăsăturile.
Dar ciobul, de ce crezi că e acolo?
Poate e un fel de uşă spre altă lume, poate se deschide o singură dată, poate de asta se ceartă umbrele. Nu'mi place jocul asta, ne putem opri?
Nu, mai e puţin. Dacă ţi'aş spune că cele patru umbre reprezintă de fapt cele patru dorinţe ale tale, scrise cu cerneală roşie pe coperta interioară a cărţii de poezii din fundul dulapului, şi că din toate, acum e posibil ca una să devină realitate? Ciobul o va lăsa să treacă, o va topi, îi va distila conţinutul, dîndu'i formă concretă. Trebuie doar să te gîndeşti la ce îţi doreşti cu adevărat şi să apropii cele două degete prin care vezi himera respectivă. Cît timp am vorbit eu, ai început să le vezi feţele, nu?
Da, dar ce'mi propui tu e imposibil. Mi'ar lua prea mult timp să mă hotărăsc, să judec, să pun în balanţă, să decid. În plus, mi'a amorţit mîna. Am să închid ochii, am să apropii toate degetele în acelaşi timp şi odată cu imaginile ai să dispari şi tu.

Cerul era o masă compactă plumburie, nimic nu'i străpungea platoşa, eu călcam pe frunze umede şi galbene, încălzindu'mi sufletul în mănuşi ruginii.

vineri, 30 octombrie 2009

bureţei galben-roz, pudraţi cu dulce, ce se topesc în papilele gustative, îmi amintesc de o fetiţă cu moţ asemănător unui palmier, ronţăind pufarine.
sirop de glucoză, fructoză, zahăr, dextroză, gelifiant(gelatină), vanilină, coloranţi (galben de chinolină, rosu coşenilă).
nu's sănătoase, dar tare gustoase, mi'am pus chiar şi pijama roz, să mă asortez.

dans în litera r


La foule
Asculta mai multe audio Muzica

melancolie tomnatecă

Mă învîrt asemenea unui titirez, viteza crescînd direct proporţional cu fluturii ce mă înconjoară, bătînd din aripile lor pudrate, forfecînd aerul în silabe melodioase, orbindu'mi gesturile şi firimiturile de idei.
E tîrziu şi pleoapele se închid peste acest alt sfîrşit al unei luni la fel, în mecanismul ce pune în mişcare rotiţele se aşterne doar un bob de ploaie şi'o frunză veştejită.
Somn uşor, octombrie cu linişti interioare şi furtuni ocazionale.

miercuri, 28 octombrie 2009

declaraţie tardivă

Pentru că nu esti aici, am ceva să'ţi mărturisesc : nu te iubesc.
De cind te'am cunoscut, in acea sală de cursuri aproape goală si infofolită in frig, am stiut că nu'mi vei construi aripi. Că nu voi putea să'mi intrerup gindurile zimbind prosteste, să uit apa la fiert, să mă pierd de mine, să'ţi scriu cuvinte frumoase pe foi colorate, să'ţi iau miinile in ale mele si să'ţi privesc sufletul, să ne asortăm bătăile inimilor si zimbetelor.
Nu esti aici, nu stii că stau cocoţată pe marginea ferestrei si fumez. Fuioare de fum cenusii se impletesc cu norii, cerul ii fumează cu acelasi nesaţ cu care eu trag din ţigară. E amară si ii despic aroma, după ce vei intra pe usă voi inchide fereastra si voi ascunde pachetul.
Nu esti aici, dacă ai fi m'as aseza in fotoliu, cu genunchii cuprinsi in braţe, te'as privi din ceaţă , ţi'as spune că nu te iubesc.
Anii au trecut peste noi minţindu'ne, eu doar m'am jucat de'a iubirea. Cum altfel, cind nu cred in ea.
Degetele bat suprafaţa lucioasă a pachetului de ţigări. Nu te iubesc, inţelegi?
Zgomot metalic de chei in usă. As vrea să tresar fericită, să'ţi sar in braţe, să mă infior cind buzele tale imi dau răcoarea serii.
Aprind o ţigară, cu spatele la tine soptesc necunoscutului : nu te iubesc.

luni, 26 octombrie 2009

poveste în miniatură

În pod e harababură. Cufărul cel vechi al bunicii, jucăriile copilăriei, albumele foto transpuse în galben palid, labirinturi păienjenoase, piese de mobilier desperecheate, aer închis şi'un strat gros de praf ce tăinuieşte întreaga încăpere.
Scările sunt şubrede, rar urcă cineva aici, poate doar pentru a mai abandona vreo vechitură, inutilă în viteza cotidianului. Ferestruica pătrăţoasă şi zăbrelită nu oferă decît un fuior anemic de vizibilitate, şi asta doar în zilele cu adevărat însorite.
În spatele cufărului închis cu lacăt, în care stau şi acum închise ţesături cîndva fine şi scumpe, dar roase de molii şi tăiate, stă pitit un geamantan, jerpelit şi părînd că a prins şi zile mai bune. Însă dacă cineva şi'ar face curaj şi l'ar deschide, ar intra într'o cu totul altă lume.
Să facem cunoştinţă cu Georgica Mărgica şi domnul Iliuţă. Cei doi şi'au întemeiat un adevărat cămin: un dormitor frumos decorat, un living cochet şi'o bucătărie în care se găteşte mereu ceva bun.
Domnul Iliuţă a fost actor în tinereţe, la teatrul de păpuşi pentru copii. Lemnul din care s'a născut e trainic, nu suferă de reumatism şi are o energie de invidiat. În pod a ajuns după ce un băieţel a ţinut morţiş să'l ia acasă, după o lună abandonîndu'l pentru o maşinuţă cu baterii.
La început s'a îngrijorat, i'a fost greu să se obişnuiască cu întunericul şi să înveţe toate umbrele, dar un licurici i'a arătat drumul cel bun.
Pe Georgica a întîlnit'o exact cînd aceasta se chinuia să fixeze uşa unui dulap miniatural. Amuţit de gingăşia fetei, domnul Iliuţă a uitat să fie cavaler, dar Georgica Mărgica i'a zîmbit şi l'a rugat frumos să o ajute. Avea cei mai frumoşi ochi pe care domnul Iliuţă îi văzuse vreodată, ca două picături de rouă ce'ţi spală sufletul de tristeţe, de'un albastru atît de calm încît ai fi vrut să te scufunzi cu totul în ei. Era gingaşă şi mică, îmbrăcată natural în acea mică lume închisă.
Georgica Mărgica fusese balerina de porţelan din setul bunicii de porţelanuri fine. Se rătăcise de celelalte piese, ei oricum îi plăcea mai mult să citească şi să asculte singurătatea. Acelaşi licurici ce'i arătase drumul bun domnului Iliuţă o ajutase şi pe ea să caute diverse lucruri de care avea nevoie : mobilierul îl luase din trusoul păpuşilor, cususe din aţe şi fire de mohair perdele şi pleduri, vopsise cu pensula unei sticluţe de ojă pereţii geamantanului, aprovizionase bucătăria cu toate cele necesare.
Nimeni nu ştie de cînd sunt cei doi împreună. Viaţa lor e mică şi simplă, încăpînd toată într'o poveste de iubire ce nu are nevoie de cuvinte pentru a fi lăudată.
Domnul Iliuţă şi Georgica Mărgica se înţeleg đin priviri şi îşi zîmbesc, în fiecare zi, în acelaşi fel inefabil al primei zi în care s'au cunoscut.
Noaptea aşterne cortina, capacul geamantanului se închide peste cei doi, vegheaţi de lumina gingaşă a unui licurici poznaş.

sâmbătă, 24 octombrie 2009

pe cerul de ieri,dis de dimineaţă, călcind apăsat si grăbit pentru a ignora frigul si somnul de sub pleoape, se amestecau ciori si pescărusi in note perpendiculare, incadrindu'mă in chenar cu alte contururi decit cele ale dimineţii de vineri.
as spune, dar nu am cui :surprinde'mă.

miercuri, 21 octombrie 2009

mucegai

ecoul paşilor tăi sună surd pe caldarîmul sufletului meu.
pe un colţ de fereastră învăţ de la stele alfabetul tăcerii
privesc dincolo de cer şi cuprind în podul palmei miezul de păpădie al tuturor misterelor
îmi aleargă degetele pe suprafaţa rece şi dură a geamului
în cioburile lui aş vrea să am curajul de a'mi ucide frica de viaţă.
un gînd închis într'o castană
din pod arunc cu ea înspre toamnă, în semn de bun (re)venit.
ce dacă nu eşti aici?

luni, 19 octombrie 2009

răzgîndire

Se pregătise pentru o duminică nuanţată de o pensulă fără prea multe opţiuni: gri închis, gri lucios sau gri murdar. Scosese şosete flauşate, pusese de ceai, deşurubase un bec ars, controlase din nou caloriferul (inutil), alesese leneş o carte cu coperte, cum altfel, decît gri.
Un gînd nu'i dădea pace, poate gri'ul ăsta se va dovedi a fi molipsitor, va intra în ţesături, în ghete şi pantofi, în genţi şi serviete, în vopseaua tramvaielor şi a metrourilor, în sticla vitrinelor, în varul pereţilor, în saltele, în legume şi fructe, în tapiţeria scaunelor, în frunze,în cărţile anticarilor, pătrunzînd apoi în pielea oamenilor, uniformizînd tenuri şi pete, ascunzîndu'i cu dibăcie nu numai unii de alţii , ci şi de ei inşişi.
Un glob pămîntesc ca o bucată de noroi,mîini cenuşii căutînd în eter fragmente de care să'şi agaţe nebunia, un cer fără nume şi sunete de gol.
Tremurînd, Ania deschise uşa şifonierului, trase pe trupul ei subţire fusta înflorată şi haina verde crud, agăţă cercei violeţi şi o eşarfă multicoloră, scoase limba potenţialei lumi făr' de culori şi ieşi în stradă, sub cupola ploii, fără umbrelă, dar atît de vizibilă încît stîrni zîmbete discrete.
În faţa teatrului aştepta multă lume, umbrele de tot soiul, cuvinte în zboruri largi, dinăuntru ivindu'se o lumină aurie, puternică şi caldă, spre care Ania păşi cu încredere.

duminică, 18 octombrie 2009

biscuiţi cu lapte cald în loc de dans şi tequila.
pijamale călduroase şi şosete groase în loc de fustă scurtă şi tricou imprimat.
o baie fierbinte şi spumoasă în loc de un duş grăbit.
o zi somnoroasă, scurtă, în care seara a învelit direct dimineaţa, punîndu'i forme prelungi şi alunecoase pe la margini, iar sub ochi agăţîndu'i cearcăne violacee. sîmbetele îmbătrînesc într'o clipire de ochi, las atîtea lucruri pe ziua asta şi nu apuc să fac mai nimic, îmi vine să şi rîd de toate promisiunile mele.
în loc să dorm, pentru a nu mai umbla ca un zombi toată săptămîna, tastez cuvinte împiedicate şi zîmbesc aerului rece ce'mi dă senzaţia de viaţă.

rememorări

- E tîrziu, ar trebui să plec.
- Unde să pleci pe vremea asta? Mai stai, am pus şi apa la fiert pentru ceai.
- Nu ştiu dacă e o idee bună.
- De ce ? Suntem mari acum, amintirile nu ne mai pot juca feste, ce a fost a fost.
- Ar fi trebuit să plec o dată cu ceilalţi.
- Ei, dar a fost ideea mea să mai rămîi. De atunci nu am mai vorbit noi doi, aşa cum obişnuiam, de asta m'am gîndit să mai stai un pic.
- Deja vorbeşti despre atunci. Şi'mi pare aşa ciudat să fiu din nou în camera asta, numai noi doi. totul e atît de familiar, deşi anii au trecut, nici nu mai ştiu cîţi...
- Mai contează? Uite, chiar zilele trecute mă întrebam cum de am lăsat timpul să aşterne praf peste prietenia noastră. Ştiu că imediat după despărţire nu ar fi fost posibil, dar apoi, am fi putut încerca, măcar un telefon sau un mail, la aniversări şi de sărbători.
- Ştii cum e viaţa. Îţi promiţi că vei face multe lucruri, că de altele nu vei uita, le amîni, le reprogramezi, dar zilele trec, se fac săptămîni şi tot aşa..
- Aşa e. Ceaiul îl bei ca înainte, fără zahăr?
- Nu ai uitat.Tot fără zahăr...
- ...să nu'şi piardă aroma.
- Am să plec, îmi pare rău, e numai vina mea. Parcă totul s'ar fi întîmplat ieri, noi doi, nu ştiu..
- Şi eu simt la fel, nu am vrut să spun nimic, ştiam că ai să te sperii. Încă îţi pot ghici reacţiile atît de bine...nu pleca din nou, rămîi de data asta.
- Ştii de ce am plecat, cum ar fi putut rămîne totul la fel? Tot ce promisesei, tot ce planificasei, tu singur ai destrămat ţesătura, pînă la capăt. Ce puteam să fac?
- Ai dreptate, atunci nu avea cum să mai fie altfel. Dar acum ai de ales, şi ştiu că dacă ai alege cu inima, ai rămîne.
- Îmi amintesc că într'una din ultimele noastre conversaţii la telefon , plină de reproşuri , ţipete şi lacrimi, mi'ai spus că nimeni nu mă va iubi mai mult ca tine şi că într'o zi vom fi din nou împreună. Eu am rîs, ţi'am jurat că nu va fi aşa şi că nu ai dreptate. Şi acum...
- Crezi că e mai bine să'ţi asculţi orgoliul, aşa cum ai făcut dintotdeauna, crezi că aşa vei suferi mai puţin, crezi că aşa e cel mai sigur, să fugi înainte de lupta propriu'zisă şi apoi să te minţi că aşa a fost să fie. De data asta nu te mai las.

jonglerii

În zilele în care plouă, arlechinul priveşte trist pe fereastră, multiplicînd picăturile de ploaie cu numărul orelor dintr'o zi lucrătoare, scăzînd în final banii pe care i'ar fi obţinut dacă ar fi putut profesa.
Azi pare că va şoma. Cînd s'a trezit şi tălpile au atins parchetul camerei în care stă cu chirie, un fior de gheaţă l'a străbătut pînă în creştet, împrăştiind ace ascuţite în tot corpul. Şi'a lipit palmele de geamul neprimitor, realitatea distorsionată a băltoacelor şi străzilor îmbrăcate în gri lucios descurajîndu'l peste măsură.
Pe arlechin îl cunoaşteţi cu siguranţă. E cel mereu zîmbitor, un zîmbet roşu şi mare, care pare să se dividă în mii de alte bucăţele, de ajuns pentru fiecare trecător. Se pudrează şi pielea feţei se face albă şi fină, asemenea făinei. Îşi pune o salopetă în carouri ce se întretaie şi se amestecă, culorile părînd să gonească nebune dupa ceva anume. Peruca e de culoarea ierbii, verde crud prins într'o rază de soare. Arlechinul face o groază de pozne, distrează copiii, jonglează cu portocale şi scoate de pe mînecă flori pentru domnişoare.
Nu este, din păcate, şi rezistent la apă. Ploaia îi şterge machiajul şi dizolvă zîmbetul, murdărind carourile şi verdele perucii. Ploaia spală masca, destăinuind un chip ce nu ştie să zîmbească de unul singur.
Pentru zilele următoare prognoza meteo prevede vreme rea, cu averse de ploaie şi temperaturi scăzute.
Arlechinul demascat oftează şi agaţă recuzita în cui.

miercuri, 14 octombrie 2009

mic studiu asupra albastrului

Pentru că frigul s'a hotărît să fie hoţ şi să se plimbe răzleţ pînă în centrul măduvei osoase, vuind chiar şi în cele două emisfere cerebrale, şi pentru că'l ştiam încăpăţînat şi neascultător la rugăminţi, l'am lăsat în pace.
Şi pentru că eu am fost cuminte, în timp ce'mi suflam în pumni pentru a putea mişca pixul pe coala ce absorbea noţiunile incerte, ferestrele din dreptunghiuri mari de lemn reflectau un cer vast, în care să te contopeşti şi să te ascunzi în acelaşi albastru de care mi se face uneori dor.
Şi'am gonit cu un ciob de eprubetă toate gîndurile ce se îngrămădeau să mă încălzească, încercînd să'mi amăgească simţurile şi atenţia, să mă atragă în vîrtejul lor mirosind a naftalină şi a ferfeniţe.
Mi'am muşcat buza , am întors privirea spre prezent,descîlcind crengile în care eram gata să mă încurc din nou, am strîns pixul, lăsîndu'l să preia cuvintele potrivite.
Cerul mă privea cu imensitate, un ochi de mare prea clar şi prea limpede pentru a fi sincer.

pas roşu

Mîinile îi atîrnau în buzunare asemenea unor cîrlige agăţate la întîmplare de sîrma pentru rufe, degetele încercînd să se încălzească unele pe altele, să se protejeze împotriva valurilor de vînt ce adulmecau la fiecare deschidere a uşilor tramvaiului în staţiile cu soare colţuros.
Îşi pusese pantofi roşii, poate că în subconştient răsărise asemenea unui ghiocel speranţa că prietenul ei, vîntul,o va purta în vîrtej ameţitor în Ţara lui Oz, unde fiecare găseşte ce îi lipseşte.
Cerul era de sticlă, atît de neted şi limpede, totuşi atît de departe, iar lumina se lăsa fragmentată de siluete zgribulite ,căpătînd forme haotice.
O luase la întîmplare pe o străduţă tăcută, pantofii roşii sunînd a sec pe asfalturile sparte şi strîmbe, sprijinind case nelocuite, pe care ar fi vrut să le încălzească cu zîmbete şi spumă de lapte, să le îmbrace în tapet şi covoare groase, să le locuiască cu oameni-suflet care să stea tot timpul la fereastră, făcînd cu mîna necunoscuţilor cu pantofi roşii, aflaţi în căutarea unor răspunsuri.
Spera să se rătăcească.

marți, 13 octombrie 2009

volatil

Timpul e un pachet mare de pulbere fină. Numai că în loc să'l aruncăm în aer şi să strănutăm sub particulele sale microscopice, în loc să ne pudrăm în zîmbet alb, în loc să'l strecurăm printre degete, ascunzînd cîte un bob, noi îl cîntărim, îl împărţim, îl divizăm şi'l ambalăm în pungi de hîrtie.
Pungi pe care notăm cu pastă neagră data expirării şi cantitatea. Pungi pe care apoi le ordonăm pe rafturi ferite de lumină, la loc răcoros.
Timpul nu mai e al meu. Alte mîini presară praf asupra zilelor mele, acele ceasului tac în ritm cu pulsul oraşului.
Mă întreb dacă mă mai poate surprinde.
Şi'aproape că simt lentoarea unei mîngîieri în alb; deschid ochii. Nu'i decît un clovn.

luni, 5 octombrie 2009

static

Tramvai oprit între staţii din cauza aglomeraţiei şi a traficului corespunzător unei ore de vîrf. Priveam obosită pe geamul prăfuit, gîndindu'mă la gri'ul mării, fotografiat în amănunt pe retină.
O casă veche, ca toate celelalte pe lîngă care trec în fiecare zi, cu tocul ferestrelor scorojit de vreme şi nepăsare. Pe trepte, parcă aşteptînd dintotdeauna pe cineva care nu va ajunge niciodată, o bătrînă cu rochie trasă peste genunchii slabi, cu pantofi negri fără toc şi cu o basma peste păr, legată la spate.
Mîna dreaptă îi fremăta pe piatra scării, degetele urmînd un ritual, două bătăi cu palma, o rotire a pumnului,o ridicare din umăr şi o întoarcere a capului, bruscă şi atît de nelalocul ei, parcă cineva ar fi strigat'o şi ea ar fi tresărit speriată, ştiind că mai mult de atît nu poate face.
Un joc al corpului, repetat la fiecare jumătate de minut, un dans al degetelor, pe cît de monoton, atît de fascinant.
Dacă nu ar fi fost tremorul şi mişcarea umerilor, bătrîna mi'ar fi părut sculptată din aceeaşi piatră a scărilor, uşor ciobită.
De cît timp să fi stat şi cît timp să fi rămas acolo, nu am să ştiu.
După o staţie, prezenţa bătrînei pe scări a devenit incertă.

octombrie, deja

Octombrie e un popas calm al toamnei, un timp de răgaz pentru fugă.
E în virozele cu glasuri groase şi răguşite, în pastilele colorate ce tratează durerea din gît, avînd arome de mentol, lămîie sau portocale. Pentru diabetici, fără zahăr. Pentru efect potenţat, cu anestezic. Pentru imunitate, cu vitamina C şi propolis.
Octombrie se desface lent din lumina coaptă şi blîndă, răsfirată printre pantofi călători, mîngîiată cu melancolie de palme făcute căuş, în aşteptare.
În octombrie, străzile se îneacă în ploi monotone, cîntate cu acelaşi ritm, apoi sînt bandajate în nuanţe de verde bătrîn şi roşu aprins.
Piaţa de flori a lunii octombrie e rumenă şi veselă ,cu buchete goase de crizanteme galben aprins, tocmai bune pentru a îngropa între petale doruri şi nedumeriri.
Octombrie e luna de deghizare a toamnei.
Vreau să obosesc în octombrie. Să respir anotimpul ăsta ce'mi pîndeşte la colţ sufletul.

duminică, 4 octombrie 2009

scoicile, castanele şi nisipul dintr'un serveţel

nimeni pe străzi.
ferestre şi uşi închise peste pustiu.
o alee cu castane dezbrăcate đin căsuţele lor ţepoase
o alta cu melci înfăşuraţi în tăceri groase şi călduroase
apoi , în sfîrşit, marea.
nisip umed şi tare, amprente de pescăruşi pe suprafaţă
scoici zgribulite şi ciudate
o mare rea, în rochie verde închis, accesorii metalice, trenă din dantelă spumoasă
vînt ce'a găsit liber la mine'n suflet, cît aş fi vrut să urlu mai tare decît el.
nu ştiu cum să scriu despre marea din octombrie fără să mi se pară cuvintele fade.
nu mi'a ajuns, îi vreau înapoi vuietul, răceala, furia cu care gusta din nisip.

sâmbătă, 3 octombrie 2009

dor

zece degete cu unghii mici şi roşii asemenea petalelor de mac freamătă printre haine şi eşarfe. de dimineaţă mă voi trezi cu marea în braţe.