miercuri, 15 decembrie 2010

scrisoare pentru Maria. cea fără formă.

Maria, nu ţi-am mai scris. Cât timp a trecut, nu ştiu. Poate puţin, poate mult, nu are importanţă, însă. Te-am visat într-o dimineaţă, agăţai pe-o frânghie nişte cuvinte, m-am apropiat să le văd mai bine, ştii doar că uneori îmi cresc pe la colţurile ochilor nişte ape învolburate. Acum erau roşii. Nu ai spus nimic, nici nu m-ai privit, aveai mâinile îngheţate şi crăpate, bătea un vânt tăios, dar părea să nu-ţi pese.
Apoi mi-a intrat apa aceea roşie în plămâni şi m-am trezit. Nu ştiu nici acum ce anume făceai tu acolo,în visul meu. Poate ai să-mi spui ,dacă ai fost acolo.
Stăteam la coadă la cafea ieri, căutând nişte mărunţiş prin portofel, când am auzit o bufnitură. Trotuarul era spart şi se lucra la nişte conducte, de asta spaţiul pentru trecători se îngustase mult. Ştii cum sunt oamenii, se grăbesc. Un domn căzuse, un bătrân. Nu s-a lovit cu capul de asfalt pentru că avea o geacă groasă, iar gluga l-a protejat de impact. L-am ajutat să se ridice, eu şi încă o persoană, s-a aşezat într-un colţ să-şi revină, iar eu m-am întors să-mi iau cafeaua. Am dat să plec, dar, întorcând capul, l-am văzut în acelaşi loc, încercând să se liniştească în urma şocului. Am mers la dumnealui şi l-am întrebat dacă se simte bine,dacă e nevoie să sun la salvare, a răspuns „ Pentru atâta lucru?”, dacă să sun pe cineva apropiat să vină să îl ia, a răspuns „ Nu am pe nimeni”. Avea mănuşi de piele, scorojite şi rupte, iar eu am plecat.
Înţelegi tu, Maria, ce gest urât? Am plecat când aş fi putut să mai stau,când aş fi vrut să mai stau, dar nu am ştiut cum, nu-mi sunt fireşti gesturile astea simple ale unui om. Am clipit o dată şi m-am văzut pe mine, în curând, ca pe acel bătrân.
Maria, tu ştii ce dor mi se face de tine uneori? Uite-aşa, ca o crăpătură în pământ, adâncă-adâncă, dar subţire. Adică aproape invizibilă. Cu atât mai certă, deci.
Din câte cuvinte mărunte se spun adevărurile,Maria? Şi din câte tăceri se scurg, anapoda,sentimentele?
Am o idee. Acum apele mi-s verzi, semn bun poate. Hai să ne întâlnim, Maria,să-mi arăţi ce spun cuvintele încă ude de pe frânghie.

duminică, 12 decembrie 2010

ce nu înţelegi

Ştiu, dacă ai fi o stare ai alege, cu siguranţă, ceva instabil, ca neliniştea. Dacă te-aş întreba apoi ce culoare ar avea, ai spune albastru,închis. Fără îndoială. Şi ar mirosi a alge,nu?
Şi-apoi, dintr-odată, ar ploua. Torenţial, cât să-ţi lipeşti nasul de geam şi să te strecori acolo, sub ploaia zgomotoasă şi înşelătoare.
M-ai întreba dacă îţi dau voie să mă suni şi să nu-mi spui nimic, sau poate doar prăpăstii, ca şi cum ar fi totuna. M-ai ciufuli şi te-ai strâmba când nu te-aş lăsa să-ţi aprinzi o altă ţigară. Ne-am certa din nimicuri, cuvintele ar căpăta alte sensuri în drumurile scurte dintre urechile noastre, aş pleca brusc doar pentru că să tac lângă tine e la fel de uşor ca atunci când tac pentru mine.
Dacă ai înţelege că mă joc, că se poate doar aşa, poate nu ai mai fi speriat.
Nu putem ignora, însă, că noi nu suntem noi şi atât. Învăţăm cu uşurinţă falsul vorbelor şi modurile în care ele sunt folosite pentru a crea stări ce de fapt nu există, pe care doar le provocăm, din plictis, din singurătate, din răutate. De aceea, devine din ce în ce mai greu să desluşim când cineva spune cu adevărat ce crede.
Mă laşi pe mine să aleg, fără să ştii că starea mea e renunţarea.
Şi totul se simplifică, uite-aşa, bătând din palme, pe durata unei ploi şi mai scurte decât cea de care mi-ai povestit atât de frumos.

miercuri, 8 decembrie 2010

another drink, my grace is gone

Am obosit şi am închis ochii,firesc. Şi îi ţin aşa de ceva vreme, nu am numărat, dar când s-a făcut decembrie,tu ştii? Iar acolo, acolo unde eu nu dorm, acolo unde ştiu cum să trăiesc şi să fiu un om bun, acolo totul este alunecuş. Suprafeţe mari şi lucioase, iar eu am mănuşi colorate şi dau de-a dura pumni întregi de biluţe de sticlă, ce fac un zgomot aproape halucinant atunci când se lovesc de gheaţă sau între ele. Miros a cafea şi îmi doresc să beau mirosul, nu cafeaua, atât de puternic este, sunt asemenea unui dependent. Acolo unde nu dorm şi unde nu ştiu cum să fiu bună, acolo mi se întâmplă o grozăvie de lucruri, iar eu trec prin ele ca şi cum ar fi doar chenare de fum, le simt prezenţa, dar nu pot muşca din ele, nu le pot învârti, nu le pot aduna, şi asta pentru că îmi e, în continuare, atât de somn. Fugar, îmi amintesc de o zi ploioasă şi un autobuz blocat în trafic, oameni nervoşi , un domn lângă mine cu o sacoşă cu multe verze, iar lipiţi cu nasul de uşile de la mijloc, doi puradei, prost îmbrăcaţi, murdari, dar atât de firesc fericiţi, împingându-se unul pe celălalt şi trăgând de cauciucul ce împrejmuie geamurile pentru a adulmeca ploaia. Coboară undeva întâmplător, probabil din pricina înaintării cu viteză de melc şi pentru că oricum nu aveau undeva anume unde să meargă, iar în staţie e o ţigancă ce vinde portocale. Ei se uită cuminţi la ea, nu cer, nu spun nimic, iar ea alege două portocale, le şterge de fustă şi le dă copiilor, iar ei le desfac imediat, atât de bucuroşi sunt, şi probabil înfometaţi. Totul în mine se răsucea asemenea unei hârtii puse pe foc, niciodată nu am să port firescul de a fi.De-asta am închis ochii,repede,la loc.

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Se lovesc în cele mai nepotrivite moduri toate linguriţele din acelaşi sertar pe care îl tot deschid de foarte mult timp, formând simfonii alunecoase sau chiar zdrenţuroase, când îmi doresc să am părul lung-lung, să-l înnod sub bărbie, după ce l-am rotit de câteva ori în jurul urechilor.
Uneori îmi pare că au să ţâşnească pe fereastră, cu toatele, plutind iniţial în aerul înfrigurat,pentru ca apoi să se lovească de caldarâm într-un pocnet scurt şi plin, aşa cum mai cad castanele din când în când.
Cele ce folosesc drept instrument de măsurare a râsului provocat de mirodenii au calitatea de a fi folosite drept ceasuri, doar strănută, egal şi indiferent, din sfert în sfert de oră, aşa că se poate afla cu uşurinţă timpul petrecut în bucătărie. Linguriţele împopoţonate şi un pic cu coada pe sus sunt cele ce formează grupul intact şi exclusivist al dulceţilor şi cremelor de ciocolată.
Iaurtul are rezervată o linguriţă-girafă, cu gât alunecos din aluminiu, despre care se vorbeşte totuşi în şoaptă, înălţimea nu asigură şi calitatea auzului sau lipsa acestuia. Cu toate astea, linguriţei lunguieţe îi place să privească de sus,ştie că numai aşa poate fi ea folosită în borcanele mai mari.
Cuvintele despre linguriţe au prins viaţă singure, căci mâinile au scris fără impuls mental, mai degrabă sub efectul somnolent al oboselii ce şi-a îmbrăcat deja pijamaua.
Linguriţa din cana cu ceai doarme şi ea, e aburită şi probabil visează câmpuri de sânziene.

miercuri, 24 noiembrie 2010

scrisoare pentru Maria. cea triunghiulară.

Maria, încerc să văd cum trebuie, însa niciun punct nu-mi ofera posibilitatea de a înţelege tendinţa ta permanentă de a fixa în piuneze. Dorinţa nu e o senzaţie constantă, de-ar fi aşa nu am mai judeca. Poate că ai dreptate pe moment, dar nu alungi constatarea peste ce nu şti.
Întorc paginile astea pline de notiuni certe aşa cum aş jumuli penele unui porumbel tărcat. Sună ceva în tine, ce e? Vrei să vii să ne batem cu perne, Maria? Să (ne) închidem cu totul, ferestre şi uşi, să bem numai vin roşu şi să ne tremure măinile. Ce-s prostiile astea?
Ai carne, şi oase, şi praf de stele pe undeva ascuns, iar uneori mesteci vişine şi aduni sâmburii în borcane, sperând că au să crească castani, cu fructele lor lucioase ce habar nu au să fie altceva în afară de pocnitori.
Spui că devii sentimental subiectivă de parcă tocmai ai aflat că suferi de o boală incurabilă, în loc să-ti aduni firele la un loc, să le legi prin noduri simple, să tuni şi să fulgeri din priviri, asemenea momentului scurt de azi, nu vezi, uneori eşti asemenea cerului?
Adormi, Maria, eu scriu în continuare furnici pe spinarea ta.

tehnici de substituţie

Cutia metalică scrâşnise ascuţit, probabil pala de aer fusese suficient de puternică pentru a determina o rotire scurtă a cheiţei, dar niciunul din cei prezenţi nu a putut găsi justificare si pentru deplasarea sa pe suprafaţa biroului,descriind trasee cumva eliptice, în timp ce notele muzicale se desfăşurau conform inscriptionării din fabrică, pe un ritm uşor de memorat, chiar vesel.
Cineva sugeră, după ce spaima încetă să le manevreze nemişcarea, că poate de vină sunt chiar caii pictaţi pe ea. Dar chiar şi aşa, caii formează un carusel, deci nici măcar în imaginar nu sunt reali.
Tocmai, continuă altcineva, mergând precar pe această idee ce-i abătea de la încă prezentele şi inexplicabilele mişcări ale cutiei. Tocmai acest lucru, în aparenţă imposibil, al concretului în sacru, anulează orice fir logic.
Şi tocmai de-asta, caii pot tropăi şi pot pune în mişcare cutia, iar dacă aveau să deschidă mai bine urechile puteau auzi chiar nechezatul fremătat şi forfecarea cozilor în aer.
Nu se mai mira,deci, nimeni.
Se bucurau,doar, că nu-s singuri, nu or fi nevoiţi apoi să tacă, ajungând să se îndoiască, apoi chiar să se convingă de inexistenţa acestei întâmplări.
Mult timp continuă mersul cailor, chiar şi după oprirea muzicii, chiar şi după ce toţi se treziseră din somn şi se grăbiseră să plece, atât de neatenţi la inefabila mişcare a cailor pictaţi în albastru deschis.

marți, 23 noiembrie 2010

recompuneri

Am plecat în grabă, lăsând periuţa de dinţi pe chiuvetă şi nu în suportul ei, hainele încercate aruncate de-a valma peste patul nefăcut, cu lucrurile îndesate într-o geantă neîncăpătoare, pentru a mă linişti când am dat cu nasul de aerul neaşteptat de rece. Mă aştepta zâmbind, şi am trăit, greu de descris, o scenă de film, eu oprindu-mă la mijlocul drumului, fascinată şi în acelaşi timp mirată de aerul ei depărtat şi de zâmbetul calm ce o făcea să pară o iluzie, a întors capul şi m-a văzut, revenind, pe jumătate, la locul şi timpul întâlnirii, deşi a mers doar o parte din ea alături de mine, pe la cele trei teatre şi mica librărie, în care am găsit, atât de neaşteptat, „Joia dulce”, cu o copertă de galben stins, şi-am luat-o şi-apoi nu am mai putut privi nicio altă carte, a fost momentul ei şi atât, poate şi pentru gustul reamintit, de orele de română ce aveau , de fiecare dată, leitmotivul „întrebări?comentarii?” şi acele compuneri scrise cu stiloul negru, atât de elaborate şi minuţioase, acoperind, pe lângă paginile dictate, şi, răzleţ, idei proprii, apoi nota şi evaluarea foarte succintă a domnului profesor, de câte ori nu am vrut să-l pot trage de mânecă, să ne spună ce gândeşte cu adevărat.
Apoi, brusc, a plouat. Şi atât, nimic mai mult, un sunet de clopot, o alarmă, un scrâşnet din dinţi, o frână nervoasă, un bombănit şuierător, pentru ca apoi calmul şi semistaticul să revină în matcă, aproape am putea spune, cu siguranţă, ni s-a părut, tuturor.
Mergem la teatru,deci.
Oraşul a fost liniştit azi, pe străduţele centrale. Un restaurant cochet cu perdeluţe haioase şi ghivece cu flori la intrare,o cafenea nouă cu pereţi stivuiţi cu cărţi şi cuvinte pariziene inscripţionate, iar între ele, anacronice, faţadele distruse, obosite şi atât de trist frumoase, cu balcoanele din fier vopsit în roşu , cu geamuri sparte şi camere bănuit locuite de oameni prezenţi şi trecuţi, şi lacătele uşilor, şi bucăţile de carton ce acopereau fostele vitrine, şi ierburile crescute printre crăpături, şi cerul gri asemenea unei haine ce pare să ne cuprindă pe toţi.
Agenţia de turism avea multe foi cu oferte, cu pachete pentru sărbatori şi chiar pentru primăvara anului viitor, dar şi eu şi ea ne gândeam la locaţii ce nu se regăseau, din păcate, pe colile imprimate cu poze colorate.
Am jucat un joc, timp de trei zile, cu V. După stop joc, fiecare din noi a scris câte o frază cu cele cinci cuvinte-cheie. Iată-le:
Eu : „ Tulburător, aş spune, din inerţia plutitoare a embrionului s-a desprins un iz acrilic, iar eu, eu priveam sub efectul mut al antiendorfinelor.”
V.: „ Deşi au să se oprească înainte ca pătrunderea acrilică să aibe loc, antiendorfinele au fost propulsate înainte de propria lor inerţie acumulată în veacurile de accelerare catre embrionul inert, îmbrăcându-l în lichidul seminal, tulburător de clar, în lumina orbitoare a sfârşitului.”
Să mă trezesc, îmi tot spun, e aproape seară şi eu tot deraiez.

căderea mascată a straturilor

Ce puţină lumină are ziua aceasta. Din forţa şi expunerea zilelor trecute probabil că atât mai e acum,pur şi simplu. resursele sunt epuizate, se drămuiesc luminile aşa cum obişnuiau sau obişnuiesc încă oamenii săraci să-şi împartă mâncarea. Amorţeala dezorientată nu face decât să ne ducă într-un punct asemănător ameţelii produse de prea multă culoare, ne mulăm stările pe muchia vremii şi ce ne mai vine să stăm sub pled toată ziua, sau cel puţin mie, asta îmi vine să fac. Să stau, să citesc, să citesc, şi să citesc. E reconfortantă evadarea atât de facilă şi complexă, evadare de care mă bucur de fiecare dată altfel, căci sub paravanul cuvintelor stă iluzia vieţii, însă iluzia aceasta se proiectează mult mai intens decât întâmplările reale, deşi dacă stau şi mă gândesc, până la urmă, timpul pe care îl petrec citind se numeşte tot viaţă,chiar şi când analizăm gesturi, priviri, relaţii, viaţa însăşi, nu facem decât să trăim.
Cafeaua se bea azi dintr-o cană-cupă, albastră. Are multe de trezit,somnul a fost puţin, m-a prins ora trei dimineaţa citind. Îmi amintesc că mai demult i-am spus unui om, ce mi-a fost foarte drag, că nu am cum să-l cunosc niciodată cu adevărat, deoarece asta ar presupune să îl caut în toţi oamenii anteriori şi actuali, atât de mult îşi împărţea din ceea ce era. Iar pe mine, probabil, dacă va vrea cineva să mă caute, va trebui să o facă prin paginile răsfoite, sub unele cuvinte, intrinsec am lăsat acolo revelaţii şi linişti, deopotrivă.
E puţină lumina zilei ăsteia. De asta nu am să o las nedescoperită.
Tranzitul se face,evident, din ce în ce mai uşor. Nu aş fi vrut să fie aşa, dar nu mai am cum mă împotrivi. Va fi o vreme, poate, când voi reveni.

mărturisire

Credeam ca vrei să ştii,pe la prânz mi-a venit o idee, nu mai ştiu despre ce era vorba,dar m-a făcut să zâmbesc pentru o clipă,aveam să ajung acasă şi să scriu despre ea, demult nu mi se mai ivise un personaj în calea cuvintelor. Apoi,am uitat,pur şi simplu, sau nu, senzaţia nu e aceasta, e ca şi cum parcă nici nu ar fi existat de fapt gândul, nici conturarea începutului, nici trăsăturile fugare ale acelui om. Poate ar trebui să port prin buzunare mici foi de post-it pe care să scriu, în fugă, măcar un cuvânt de care să mă pot lega apoi, în jurul căruia subiectul să poată coagula, chiar dacă nu în acelaşi compus derulat,rapid, în momentul iniţial.
Dimineaţa şi-a deschis ochii un pic învolburaţi în rânduri de carte nouă, din care frumuseţea scrisului şi a simplităţii perceperii şirului cristalin au ieşit repede la suprafaţă, în ciuda exasperantelor claxoane şi a mirosului deja pătruns în haine,de umed şi stătut. M. Yourcenar alungeşte sensurile în spaţii atipice, ce respiră totuşi familiar. Asemenea fumului de ţigară ce ţine morţiş să rămână impregnat pe piele,asemenea lucrurilor de care te ataşezi, deşi nu-s lucruri mari, o pană de porumbel culeasă de pe jos, un semn de carte sau o felicitare scrisă cu drag.
Îmi e frică de mine şi de ce se ascunde acolo, în spaţiul semi-obscur pe care îl ignor din ce în ce mai conştient, poate că asta e fantoma ce mă împiedică de fapt să scriu dincolo de interpretarea şi jocul pe care le presupune acest act. Mi-am ridicat multe faţade, şi mult timp am crezut că asta vine din frica de oameni, din conştientizarea fragilului pe care îl aduce orice relaţie inter-umană, echilibrul acela strâmb al unui scrânciob mereu în ezitare. În schimb, o scurtă dar intensă analiză nu a înregistrat decât că aceste ziduri, mai dese şi mai înalte, nu au fost proiectate decât pentru a mă îndepărta pe mine de mine,pentru a nu fi nevoie, nicicând să răspund cu adevărat unor întrebări.
De asta poate nici nu-mi aduc aminte ideea, şi-mi pare rău, am sentimentul că ar fi ieşit o poveste frumoasă, de asta, într-o zi, fantomele vor înghiţi zidurile fărămiţate. Într-o zi voi scrie şi atât.

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Mie îmi place berea neagră,din mai multe motive. E ca şi cum aş bea bere cu cafea, o cafea spumoasă aşa cum nu-mi iese niciodată, aproape de structura fină a frişcăi,plus că nu e albă, ci are nuanţa aceea de cremă de zahăr ars, plus că e amăruie şi rămâne mult timp prietenă cu papilele gustative. Are culoare misterioasă, necaracteristică berii, şi se potriveşte atât de bine cu încâlcitul fum de ţigară ce formează un fel de perdea diafană prin care palmelor le vine să danseze pentru a se face înţelese.
Berea neagră e şi mai tare, dar nu-ţi dai seama de asta de la început, e doar gustul de chinină ce poate unora le displace, acel alcaloid extras dintr-un arbore, medicament pentru tratarea malariei şi a stărilor febrile, chinină despre care ştim doar din romanele de aventuri, cu piraţi şi comori ascunse.
Berea neagră e cea care mă îndeamnă pe mine la rostogolirea cuvintelor şi a ideilor cu fuste din multe straturi, care, pe măsura creşterii vitezei de învârtire, dezvăluie din ce în ce mai multe detalii, iar ameţeala înroşeşte obrajii şi intensifică debitul verbal, iar lucrurile capătă noţiuni nebănuite, în timp ce restul se rezumă la gânduri,spaţii aleatoare şi identităţi diferite, despre care e interzis să vorbeşti prin cuvinte sau gesturi, doar privirile capătă,de-acum,acest privilegiu.

vineri, 19 noiembrie 2010

gânduri insomniace

Tu dormeai din ce în ce mai mult, eu călcam din ce în ce mai uşor cu tălpile goale împrejurul saltelei albe, cu cât dormeai mai mult cu atât deveneau mai largi cercurile paşilor mei. Aş fi încercat să te trezesc, dar nu avea rost, aveai nevoie de odihnă şi amândoi ştiam că va fi un proces lung. Nu puteam deschide nici măcar un pic fereastra, macaralele lucrau continuu, când nu erau ele, erau pescăruşii cu ciocurile pline de sunete ascuţite, de asta zilele se umpluseră de aer stătut şi suprasaturat de sentimentele mele de frustrare că nu am să te mai văd deschzând pleoapele şi cerându-mi o cafea. Purtam o cămaşă de-a ta, cadrilată, abia îmi ajungea până la genunchi, iar într-o zi au prins bucăţi din ea să cadă, la fiecare tresărire mai nedumerită a inimii mai cădea şi câte un pătrat de material. În fiecare dimineaţă făceam cafea, fără zahăr şi fără lapte, o aşezam lângă saltea şi speram să zâmbeşti chiar şi aşa, dormind, aveam nevoie să cred că într-un fel tu ştii că eu sunt aici şi te aştept.
Nu m-am gândit niciodată la cum ar fi fără tine. Erau toate legate împrejurul trupului tău static, cărţile, visele, cuvintele, tentativele de a rupe bariere şi da, iubirea, asemenea unui carusel în care mă învârt permanent de când te-am cunoscut. Apoi, într-o zi, au batut la uşă nişte oameni şi au spus că ar trebui să ies de aici, să iau aer, sunt palidă şi nu am să-ti fiu de niciun folos atunci când te vei trezi. Nu am vrut să plec, dar au minţit că asta ai vrea şi tu pentru mine, nu am ştiut ce să mai cred, i-am lăsat să mă ia de pe umeri, dar imediat cum am pus piciorul peste prag am fost sigură că nu asta e soluţia, pentru niciunul din noi. Era, însă prea târziu, închiseseră uşa cu cheia şi o pusesera în buzunarul costumelor. I-am întrebat dacă lăsaseră pe cineva cu tine, dar nu au răspuns, m-au dus într-o cameră cu pereţi albi şi au spus să mă odihnesc.
Îmi lipseşti, acum îmi trec zilele într-un alb imaculat, hainele, pereţii, lumina, oamenii, toţi sunt albi. Nu pot să dorm, ştiu că o faci tu şi pentru mine.

desenează-ţi aripile

Georgica Mărgica mi-a dăruit aseară, purtând noii ei pantofiori roşii, o carte, o carte pentru copii , cu puţine cuvinte şi multe ilustraţii, pe care am răsfoit-o repejor în gangul semi-luminat , încercând să-mi maschez emoţia unui asemenea gest. Povestea începe,firesc, cu un copil ce desenează pe-o foaie de matematică un înger, unul mai atipic am putea afirma, cu ghemuri încâlcite pe post de codiţe, cu ochi-peşte, dresuri dungate şi rochiţă înflorată. Ei bine, însă, îngerului îi lipsesc aripile, pe care şi le cere singur, însă îl roagă pe copil să nu fie din cele clasice, cu pene, deoarece sunt incomode şi, de asemenea, nu se mai poartă.
Copilul ia culoarea albastru şi desenează aripi cu valuri înspumate,crabi,scoici şi steluţe de mare. Creionul verde împleteşte fire de iarbă cu păpădii, gâze şi lăcuste, soarele se face panglici în vârful galbenului, iar după ce le încearcă şi pe acestea îngerul primeşte pentru probă aripi din crengi înflorate, o minunăţie a culorilor vesele şi a petalelor,sepalelor,caliciilor şi păsărilor cu pene înfoiate. Vine şi rândul fulgilor de zăpadă, dar parcă îngerul tot nu-şi găseşte aripile potrivite, aşa că copilul îi creionează umbrele mâinilor sale şi literele alfabetului. La sfârşit, singura idee care îi rămâne este aceea de a confecţiona nişte aripi din hârtie albă cărora la adaugă, pur şi simplu , nişte pistrui.
Iar îngerul îl ia în braţe şi zboară amândoi, cu aripile cele noi şi pistruiate.
Cumva, povestea m-a dus cu gândul la (in)existenţa aripilor fiecăruia dintre noi. Cred că mulţi le-am tăiat încă înainte de a le cunoaşte , pentru că nu am ştiut să fim altfel fără sentimentul de excludere. Şi mai mulţi le ţinem ascunse bine, legate strâns de spinare şi camuflate de haine, uităm de ele şi cu greu ne dezbrăcăm în faţa celui apropiat, pentru a-l lăsa să vadă cum arată şi ce putem face cu ele. Puţini oameni le folosesc să zboare, sub toate înfăţişările pe care le poartă acest cuvânt,iar pe aceşti oameni aş vrea să îi întreb cum se capătă simplitatea acestui gest, uşurinţa de a părea totul firesc şi clar.
Da, asta aş întreba eu, cu aripile agăţate pe un umeraş.

invizibilele înfăţişări umane

Mi s-au crăpat buricele degetelor şi-au prins să picure, printre crăpăturile epidermei, cuvinte deşirate, asemenea ciorapului de lână agăţat de vreun colţ de mobilă ,cuvinte în care mă uit cu un telescop special, iar ele îşi tot schimbă înfăţişările, asemenea unui cameleon, şi tot încerc să le creionez contururile, dar cum se pune pe hârtie sensul bun pe care simţi că l-ai descoperit azi, întâmplător, în timp ce stăteai pe un al treilea scaun de pe al patrulea rând, stăteai cuminte şi ascultai,iar vocile şi fumul erau foiţe de ceapă sau cutii din ce în ce mai mici,tot ieşind una din alta;apoi a venit dedublarea,şi cealaltă tu se cocoţase pe unghiul stâng al ecranului şi privea cu ochii întredeschişi mulţimea, chiar de n-ai fi fost a ei tot te-ar fi observat,habar nu ai nici acum să bei bere fără să facă spumă,stai niţel strâmb pe scaun şi ai o mină serioasă, deşi de pe scenă se spun glume,improvizate chiar original. Tu eşti tot tu, dar nu poţi ghici, nu din poziţia aceea, de ce cealaltă nu este atentă şi cum pare să se estompeze, probabil că şotronul i-a atras iar mintea în cochilia aia vopsită de curând în dungi vişinii peste fondul verde, de unde proiectează mici oameni din plastilină cu picioare-ventuze, care să se lipească de fiecare gând al oamenilor mari şi să le măsoare schimbările până se transformă în cuvinte.
Tu,cealaltă tu, amândouă sau mai multe,e timpul să lăsaţi jocul la o parte,s-a făcut târziu, toţi ceilalţi au plecat,cuvintele îşi întind compoziţia pe jos, seamănă cu nişte amprente necunoscute,rotindu-se fără niciun sens pe podea.

joi, 18 noiembrie 2010

adaptarea vremii la stare

Se face din ce în ce mai frig,ai observat? Mie îmi pare bine, am să ies afară şi n-am să mă mai simt vinovată pentru starea mea de plictis în timp ce soarele scoate oamenii în pacuri. De-aş fi mers măcar la mare, acolo nu te întreabă nimeni de ce zâmbeşti strâmb, de ce nu vorbeşti mai mult, de ce stai, fără să aştepţi nimic, privind doar întinsul apelor pe care ţi-l imaginezi de-un verde rece, ca de cleştar, şi calm, asemenea unei oglinzi nesfârşite.
Se face din ce în ce mai frig şi mai urât, se estompează galbenul , şi roşiaticul, şi portocaliul, li s-au descusut fire şi ne-au pătruns printre neuroni, iar culorile astea ne-au îmbătat, făcându-ne molatici, semistatici şi permanent obosiţi. Au să se fărâmiţeze frunzele şi au să ajungă pulbere, iar particulele fine vor sfârşi pe talpa pantofilor, apoi în case, de unde îi vor culege tălpile goale, fiind absorbite iar pe dinăuntru, aşa că nu te speria dacă vom dormi în continuare mai mult.
Se face din ce în ce mai frig. Aseară ai visat că cineva ţi-a jupuit pielea şi-a pus-o la uscat, pentru ca apoi să o umple cu pietre şi s-o pună de veghe într-un lan de maci, să nu se extragă prea mult opiu din ei. Iar oasele, le-a adunat pe toate într-un morman şi le-a măcinat rând pe rând, de nu mai ştiai apoi ce-au fost, grâu sau oase, se făcuseră praf alb şi puţin dens, care a rămas locului, cu toată suflarea vânturilor.
Ai deschis ochii, ai derulat prepararea cafelelor apoase,răsfoitul leneş şi inutil al cărţilor gr(o)ase, dezmembrarea gândurilor în cuvinte cu principii amare, pipăitul pielii din ce în ce mai străvezie, se face din ce în ce mai frig,crezi că va ploua azi?

miercuri, 17 noiembrie 2010

Deci ăsta este sunetul ce defineşte cam tot ce simţi în ultimul timp, nu? Inerţia, indiferenţa, staticul, toate converg şi ajung în acelaşi punct de unde nu ai pornit niciodată, doar ai întors vârfurile picioarelor şi ai aşteptat un impuls, un pocnet lăuntric să te împingă spre tot ce nu ştii că vrei să faci, cu toate că liniştea era din ce în ce mai densă, iar sunetul nu se auzea mai deloc, doar un timpan foarte fin ar fi găsit de undeva de departe cum o picătură de apă loveşte o ţeavă ruginită.
Ăsta este sunetul, e sec, ca atunci când spargi o nucă şi miezul e stricat şi-ţi plimbi degetele pe marginile cojilor, obişnuiai să le umpli cu plastelină şi să faci bărcuţe la orele de lucru manual.
Se făcea că e noiembrie, pe la mijloc aşa, iar trunchiurile de copac se goliseră de frunze şi păsări, păreau doar stâlpi negri şi drepţi, obişnuiam să râdem de ei în dimineţile în care soarele ne ameţea şi ne închipuiam zăpadă şi şoşoni groşi în timp ce ronţăiam biscuiţi cu dulceaţă de vişine, voiam să ne fie frig şi să scoatem aburi albi pe gurile roşii, să împrumutăm unul de la celălalt fulare şi mănuşi.
E doar linişte aici, filmul mut se derulează înapoia ecranului, iar sunetul e acoperit de perne, imaginile se răstoarnă şi nasurile noastre sunt roşii doar din cauza clovnilor, chiar e noiembrie, dar copacii au braţe, unii încă frunze şi ciori, iar soarele nu pare să închidă niciun ochi, cercurile se strâng precum curelele pe talii din ce în ce mai înguste, sunetul are să crape şi nu se va mai auzi nimic. Doar ţipătul.
De-ar fi numai, un ritual simplu, scris pe-o bucată de hârtie mototolită, apoi legată cu aţă roşie şi aruncată de-a dura pe străduţele înguste şi prost pavate, prin care casele au culoare lungi, întunecate şi pereţi râncezi, imprimaţi cu umezeală şi amintiri-fuioare. Atât , vreau să fiu lăcusta despre care vorbeai şi să fiu surdă, să ne batem cu perne la miezul nopţii şi să alungăm demonii prin zgomotul sec al lacătelor încuiate.
Să nu mai ajungă la mine niciun zgomot, mai ales cel al paşilor tăi, călcând indiferent şi absent, mai ales al paginilor întorcându-se la fel de palide de pe o parte pe alta, mai ales al gesturilor prost interpretate, mai ales al golului prost umplut cu paie atât de sensibile la scăpăratul unui chibrit.
Echilibru, despre asta ar trebui să înveţi, şi nu să stai aşa, nemişcată, pe când soarele miroase a mare şi pescăruşii tot nu au învăţat tăcerea, întinde linii paralele şi pune-ţi tălpile pe ele, ai să cazi şi ai să juleşti nedumeririle, dar ce treabă mai au ele, sensul e unul şi e drept?
Dimineţile sunt din ce în ce mai zbârcite, iar în mine e din ce în ce mai mult loc de cufundat, mă fac din ce în ce mai mică, asemenea păpuşilor ruseşti, ce este evident nu este sincer, iar ce este sincer nu poate fi văzut, şi nu este un cerc vicios, ci doar naturaleţea cu care unele lucruri pur şi simplu se întâmplă, nu ai cum le opri când ele sunt, cumva, independente de tine.
Astupă-mi urechile cu fire de iarbă lunguieţe, de-acum totul se va auzi mai încet.


marți, 16 noiembrie 2010

păsăreasca poveste a unor piese de joc nerecunoscute

frumuseţea e dincolo de gratii,în spatele lor

„ să te sărut în cel mai umil loc”, aşa spune el, de sub pălăria un pic prea mare şi din spatele dungilor pictate pe faţă în alb şi negru, imitând zăbrelele în spatele cărora are să se întoarcă, dar acum stă pe scenă şi noi îl privim şi are o voce veche, blândă şi aspră, cu care spune cuvinte simple, pe care le ştie poate fără să ştie să citească, şi-mi vine să mă fac melc pe scaunul meu, cum spune omul ăsta „ să te sărut în cel mai umil loc”? ca şi cum ar cere numai o cană cu apă şi are ochii trişti şi piele zbârcită, dar simte, simte ce spune, şi o spune ca pe o rugă, iar literele se leagă firesc, aşa cum noi, cei liberi, nu ştim să rostim fără să asociem interpretări şi glume.
Nu vreau să tacă, e magia simplă a omului ce vorbeşte fără mască, cu toate că poartă una, a omului ce nu joacă niciun rol, deşi stă pe o scenă şi prezintă un spectacol, e tristeţea şi frumuseţea, desprinse blând din sufletul unui om pe care poate nimeni, niciodată nu l-a întrebat ce simte.
„să te sărut în cel mai umil loc”, dacă aş ştii numai cum.

dialogul neînchipuit pe viitor poveste

Senzaţia acestor zile, trecutul palmelor peste ochi pentru a ispiti reinventarea,fuga falsă din concret,toate astea au fost spuse tăcând scriind, imaginar sau nu de pe marginea unui şotron încă proiect :
Tu cu ce te-ai încălţat azi?
Vechii adidaşi fără secrete şi mister.
Depinde cu ce urechi îi asculţi.
Nu. Deja sunt asimilaţi, uniţi de mine cu miliarde de căi şerpuite fără dimensiune sau masă,prin care informaţia se transmite instantaneu. Nu îi ascult. Îi simt.
Asta nu-ţi dă, totuşi, dreptul de a-i goli de mister. Am mâncat o frunză pârlită, am aruncat însă nervurile.
Păcat. Sunt cele mai crocante. Nu le-ai dat nici măcar o şansă? Momentan e verde şi albastru închis cu puţin alb. Dar se vor transforma în culori calde neomogene în curând.
Eu am văzut azi nişte lumini grase şi imense care au devenit repede peşti pe sub pleoape, dar şi nişte lumini subţiri, sunete de vioară.
Peştii de lumină.
Cu oase translucide şi fragile.
Acum oasele au devenit opace şi greţoase. Nu mai îmi pasă de ele. Nu mai transmit nimic. Sunt futile.

marți, 9 noiembrie 2010

Da,putea să o cheme şi Ana, şi ce-i cu asta? Dacă privea în urmă, pe firul apos al botezurilor anterioare,numele ei întreg era nespus încă.
Aseară se numise Olive, şi stătuse cuminte pe scaunul pluşat, ascultând, cu simţurile căscându-şi ochii şi gurile, un acordeon verde,o teremină şi un fierăstrău viu, iar omul cu faţa vopsită mieuna, alteori păsărea, alteori plângea, din când în când mai şi blestema. Olive vrusese atunci să fie clapa unui pian, sau mai bine un zimţ al fierăstrăului, trup tremurând ameţitor. Când îşi dăduse rochia violet jos, căzuse şi Olive, asemenea unui sâmbure de măslină aruncat pe farfurie;urechile, doar, mai miroseau umbros a vrăji.
Ana e o prescurtare, o scurtare a unei definiri permanente, un capăt al unui joc nou instituit, în care cuvântul clochard e la ordinea zilei, iar nouă ne place să ne privim oglinzile de sub şepcile cu cozoroace. Muzica alunecă senzual printre dinţi sticloşi , iar limbile se strecoară asemenea unui şarpe flămând, plimbându-şi corpul prin „r” şi „v”.
Doamne, dar câte doruri puteau să încapâ în fiecare nume cârpit de aceste patru mâini şi câte falduri de lumină îşi închiseseră obloanele când ele trecuseră, întâmplător, pe acolo?
Scormonesc, prin asperităţile ierburilor otrăvitoare, ele două, ea şi ea, încă Ana şi Poda.

vineri, 5 noiembrie 2010

that old feeling

Iar ciorile. Au acoperit soarele prin cârdul lor croncănitor, acum paralizează până şi zgomotul unei bormaşini ce vine din peretele vecin, iar ele se apropie, inevitabil, vor lovi betoanele şi poate primele vor muri, sângerând, călcate pe aripi de paşi nepăsători, dar următoarele, cele de pe la mijlocul roiului, vor pătrunde aici, unde becul iar nu se hotărăşte şi proiectează deocamdată doar această lumină gălbuie din care umbrele devin diforme şi somnul sapă spre încetinirea gesturilor şi a cuvintelor.
Iar ciorile. Iar glasurile lor peste felinare şi albastru, iar cântecul acesta funebru şi alarma internă ce pare să spună „fugi!”. Acelaşi scenariu de pe aceleaşi foi, şi cu toate ştersăturile gumei şi ale pastei corectoare, ciorile au să vină în orice context, întunecând orizontul şi copacii, unii încă vii prin frunzele aprinse.
Iar tu. Dând târcoale uitărilor sub care ţi-am scris numele, încetinind paşii şi fluierând asemenea acelor păsări blestemate când ajungi pe teritoriul meu.
Iar tu. Cu toate că nu ai voie să vorbeşti, îţi sclipesc ochii asemenea unei pojghiţe de gheaţă şi-ţi trec prin corp leoparzi înfometaţi când ştii că ciorile sunt din ce în ce mai aproape.
Iar eu. Cu o pană vărgată de porumbel şi-o cheie ruginită pentru uşi probabil inexistente şi cu singurul ritual pe care îl ştiu când vine vorba de toată această nebunie, mănânc varul de pe pereţi şi-mi smulg coastele, e numai vântul ce seamănă cu apropierea ciorilor.

track 9 - nor

Se aude din plămâni muzica bolborosind, aceleaşi sunete de maşină de tocat pe care le-ai implantat în mine doar zâmbind şi privind lanurile înalte, trăgând cu ochiul printre zăbrele la lumina ce îţi devine din ce în ce mai neştiută, ca atunci când priveşti un punct pe mare, şi nu ştii dacă e o barcă sau doar un bocanc. Are să se întâmple ceva în curând, se vor cutremura din temelii toate zidurile, şi asta numai pentru a le conştientiza prezenţa, prea ne-am obişnuit să respirăm prefăcut curat în timp ce păsările ciripesc doar în amintiri, iar demonii muncesc neostenit, doar o dată la trei zile bate clopotul pentru un minut de pauză şi se aprind lumânări pe muzica ce roade un pic din suflet şi se scurge alene, iar toporul nu face niciun zgomot când retează frânghia, iar zilele sunt ritmice deja. e dimineaţa, apoi prânzul, apoi seara, poate doar noaptea să mai respiri un pic, cu tot cu vocile ce-ţi strigă şi te cheamă, iar în curând ai să le simţi mâinile cum trag de haine, nu vei şti drumul şi totuşi vei porni pe el.
Se trezesc păpuşile din somnul lor de plastic şi veghează derularea filmului, sunetele se accentuează şi presiunea creşte , vor pocni vitrinele bibliotecii, precum şi farfuriile păstrate pentru sărbători, iar ţevile cu apă vor împroşca restul, iminente vor deveni cuvintele ce completează muzica.
Tu mi-ai dat toate astea, în noaptea jocului, când până şi minciuna era joc şi nicio regulă nu mai era, deci.Ochii tăi erau goi, am căutat cu degetele, dar s-au afundat în negrul aspru al câmpului devenit mărăcinos. E muzica pe care calc şi notele au şerpi cu clopoţei ce macină şi susură, şi totul se desfăşoară într-o biluţă de sticlă în care cineva priveşte rânjind.
Întâmplătoare sunt mesajele pe care le tot mestec, tu nu te-ai gândit la nimic când ai ales ritmurile astea, ca şi acum, când nu te întrebi nimic despre nimic, şi eu mă întreb dacă nu cumva e mai bine acolo, la tine.

miercuri, 3 noiembrie 2010

poate că

gust de rugină. uneori se întunecă brusc, oricât de multe lumini aş aprinde şi oricâte gânduri bune aş avea, uneori pare că frica are să învingă şi-are să închidă tot ce poate să fie încă. mă pricep să îndepărtez oameni, să tac , să mă încrunt, să plec, să mă mototolesc şi să strâng din pumni, dar nu pentru a schimba, ci pentru a mă resemna.iar scuza de a fi om s-a învechit, de undeva trebuie să apară o schimbare, nu? să crape toată tăcerea ce mă acoperă ca o apă neagră şi asemenea unui convalescent, să încep, prin paşi mici şi cu răbdare, să simt din nou.

dimineaţa în bucăţi

era acelaşi vis, asamblat altfel, ca şi cum uite, ceea ce spune cu adevarat mesajul este că până la urmă nu ordinea contează, atâtea nopţi la rând ţi s-a transmis acelaşi cod, numai că altfel ordonat, rupt în piese mai mici, puse într-o ordine gândită sau nu, să nu stai acum să încerci să interpretezi şi asta, important e să-ţi aduci aminte.
era episodul cu trupul tău ca de sticlă, transparent şi clar, şi cu toţii se dădeau din cale când priveau uimiţi, că-ţi lipseşte un anumit organ, inima. iar tu nu puteai să iei pe nimeni în braţe să le arăţi că, chiar şi aşa , simţi, te-ai fi fărămiţat pe loc şi n-ai fi fost decât un morman de cioburi cu irizaţii colorate.
ţi-e frică cumva să nu fie dincolo de tine puterea jocului, sau poate doar presimţi mesajul şi iminenţa lui te face să încerci negarea.
era episodul cu pisica ce ţi se înfăşurase în jurul picioarelor, asemenea unui fular în jurul gâtului, şi nu o puteai da jos, iar el îţi dăduse întâlnire şi era ultima şansă, mâine în zori avea să plece pentru atât de mult timp, iar tu nu îi spusesei încă nimic. Şi ţopăiai aşa, prin tumultul oraşului, la ora nesuferită de vârf, iar pisica dormea , atât de strict încolăcită.
e bine că acum iei cu tine peste tot un carnet şi un creion, eşti pudică şi te-ai ferit mereu să scrii în public, dar acum, ce se întâmplă, valoarea aducerii aminte, este dincolo de orice sentiment de timiditate socială.
era partea cu paharele de vin, stăteai singură la o masă rotundă, într-o incăpere mare, acaparată de fum şi voci, dar nu puteai desluşi niciun chip, şi comandasei mult vin, erau în jur de şase pahare pe masă, ai ridicat mâinile să aplauzi, urma să cânte cineva, şi încheietura ta s-a poticnit într-un pahar ciobit şi a prins să curgă sânge, să umple paharul pe jumătate golit, şi-ai zâmbit, nu era mare diferenţă de textură sau culoare.
poate că Eliade te-a învăţat semnele şi atât de facila alunecare pe alte planuri chiar în cea mai banală ipostază, poate de acolo se trage totul, cauţi să ghiceşti, să aliniezi ceva ce tocmai asta nu merită, pentru că numai dezorganizat are sens.
era episodul cu acoperişul de tablă al clădirii, nu ştii cum ajunsesei acolo, dar nu erai singură, te privea o fată cu beretă verde şi bocanci de munte, ţi-a oferit un ceai, în cană delicată de porţelan, de pe care clipea, vie, o bufniţă; iar fata asta , lângă care te aşezasei pe planul înclinat şi care mirosea a frunze arse, ţi-a spus doar atât, râzând: „ aşteaptă.”
ai să adormi la noapte şi se vor repeta, toate acestea şi atâtea altele, pe care poate le vei reda sau nu, şi poate că la un moment dat, când vei fi uitat de căutare, mesajul doar va sta scris, cu un spray colorat, pe-un perete din oraş sau pe vagonul metroului.

marți, 2 noiembrie 2010

înveliş de protecţie

ceaţa este ţipătul camuflat prin căderea fugitivă a iataganelor peste seturi de perne , şi-apoi ceaţa înfulecă oamenii,asemenea unor mici figurine din turtă dulce, şi-apoi tot ce rămâne e doar un inefabil iz de scorţişoară şi tentaţia de dezmembrare, umbra dulce a unei labirint necunoscut , şi-apoi toţi ochii se închid şi se aprind felinarele asemenea unor pupile dilatate, cu gâturi lungi din stâlpi din care cască adesea, la unison, porumbei, ciori, bufniţe, uneori chiar şi câte un om rătăcit de sine, şi-apoi se închide încă o buclă şi cineva punctează fragmentul cu punct şi virgulă, şi-apoi pantofii făr’ de picioare dansează step pe ritmuri surde în timp ce acul se învârte, adâncindu-se, în ghemotoace de vată îmbibate în albastru de metilen, şi-apoi o fată scrie în caietul de istorie o scrisoare de dragoste într-o limbă păsărească în care cea de-a treia literă trebuie să fie mereu „a”, şi-apoi se ciocnesc nenumărate clape în paharele din setul bun al bunicii, şi-apoi se rup hârtiile pentru a împacheta ce a mai rămas, resturi de degete şi gene amare, pagini dezorientate , ore deşucheate , insomnii intermitente şi alte lucruri de felul acesta, şi-apoi ceaţa e prea albă pentru a mai vedea.

luni, 1 noiembrie 2010

human nature

Privea, de undeva de sus, de la balconul deschis, trupurile trecătoare şi învălmăşite ale păpuşilor cerate, purtătoare ale unor gesturi sintetic naturale, mirosind a oameni, a vechi şi nou, şi poate din ce în ce mai puternic a aceiaşi, căci după un timp trăsăturile li se estompau, diferenţele şi particularităţile erau şterse de o mână pasageră, şi se coalizau cu toţii într-o masă compactă, uniformă,tasată sub privirile ce tocmai asta evitau, învârtindu-se pe circuite aleatorii în zadar, asemenea unei muşte ce se izbeşte de claritatea geamului pe care îl confundă cu libertatea.
Îşi pipăie membrele şi ţesuturile moi ce îi îmbracă muşchii şi oasele şi îi acoperă inima fluturândă şi gândurile ce-şi opun realităţile, căutând un capăt de care să apuce şi poate în care să-şi înfigă acid dinţii înfometaţi, lăsând sângele să se prelingă, impregnând cearceaful şi picurând aritmic pe parchetul proaspăt alunecos, numai bun pentru cursele unor soricei albi, suşa Wistar. E statică şi soarele blând îşi tot schimbă poziţia, nici ea şi nici pământul nu se învârt, au rămas cu toţii în acelaşi punct, imobil şi cert definit. În palmă are toţi bănuţii găsiţi pe stradă în zilele trecutului , despre care crezuse atunci că-i vor aduce noroc şi cărora le zâmbise, căci de pe undeva o gâdilase graba unei furnici. În curând avea să-i arunce în capul unui trecător, ce va rămâne impasibil, grăbind doar pasul. Iar ea se va întinde peste patul mototolit şi-şi va număra nesiguranţele.

omul frumos


nu o putem folosi, sper că şi înţelegi de ce. nici măcar în contextul viziunii tale reinterpretative asupra calităţilor nefolosite încă ale vechiului, nici măcar pentru simplul fapt că te leagă ceva de toate astea, nici măcar pentru că mă rogi. rămânem la planul iniţial, modele noi şi cusături directe şi simple, unghiuri, linii drepte, fără rotocoale, fără rotunjimi, fără interpretări, mergem pe stilul acesta de care am tot vorbit şi cu care am crezut că eşti de acord, de două luni de când plănuim expoziţia am crezut că ne înţelegem asupra acestor lucruri, iar tu vii acum, cu o zi înainte de deschidere şi-mi spui că vrei ca ea să fie ultima piesă prezentată, exact în forma asta, pentru că frumuseţea ei ţi se pare înduioşătoare şi complicată, şi esti sigur că, deşi în afara contextului, îşi va găsi locul cumva, poate chiar schimbată prin oamenii de care nu te îndoieşti că vor înţelege mesajul. iar eu îţi spun, prieteneşte, că eşti inconştient şi că nu sunt de acord, indiferent de argumentele pe care mi le aduci şi dincolo de o oarecare înclinaţie spre ideea ta de răbufnire şi încălcare a tiparului, şi dincolo chiar de prietenia noastră de atâţia ani, nu am cum să te susţin pentru că nu are să fie bine. nu ai cum să-i faci pe ceilalti să priceapă ce vrei tu să transmiţi, au să fie încântaţi de celelalte modele, atât de curat şi transparent lucrate, într-un stil comod şi franc, iar apoi, când palmele li se vor fi pregătit deja să aplaude, va apărea ea, peticită şi descusută şi atât de evidentă va fi diferenţa încât totul se va opaciza în minţile lor şi o vor lua ca pe un afront, ca pe o batjocură, se vor ridica şi vor pleca fără să încerce să gândească măcar, să descoasă , puţini poate vor rămâne şi asta doar pentru că o vor pune doar pe seama ta, vor spune, da, e o toană şi atât. răspunsul meu e nu.
în tot acest timp Vlad privea manechinul şi cuvintele îi treceau pe lângă ureche, omiţând realizarea unor conexiuni şi transmiterea unor semnale între sinapsele potrivite. mâine avea să fie o zi mare pentru el, vedea, abia acum, din mirosul rânced şi dezlânat, din cartonul rupt şi pătat, cum se reorganizează ideile şi se rearanjează gândurile, şi totul devine limpede, cum nu fusese niciodată. zâmbea, şi prietenul său credea că e forma de revenire la concret, dar Vlad ştia de-acum.


Sursa foto : Vlad
aşa au venit, pe rând, după somn: calmul ruperii de odihnă, resemnarea oboselii rămase undeva, adânc, nevindecată, cumva mulţumită de situarea ei îndelungată şi din ce în ce mai pregnantă undeva probabil nu prin preajma inimii, căci nu avem cum ştii ce spune inima, în cap se află de fapt centrele emotivităţii şi afectivităţii şi toate deciziile şi hotărârile noastre de-acolo pornesc şi-o iau pe traseuri mai lungi şi mai scurte, devin gânduri, apoi cuvinte, apoi se coagulează şi schimbă relaţii, privirile se luminează sau se umbresc, gesturile pierd naturaleţea sau prind aripi din pene din ce în ce mai des călcate în picioare, ridicate de pe trotuarele sparte şi dăruite; duşul cald şi tentativa inutilă de curăţare a stărilor amestecate şi suprapuse, numai crâmpeie neclare şi sufocate, incapacitatea de a înţelege după ce ordine se desfăşoară zilele noastre, atât de prost croite din materiale subţiri, strângerea din pumni peste imaginea unor femei lovite inutil , inutil , inutil , şi cuvântul acesta pluteşte deasupra apei fierbinţi în care aş vrea să mă topesc şi fără regret o spun, să dispar fără să fi existat vreodată, căci abaterea asta din ce în ce mai întâmplătoare, din ce în ce mai derizorie, traiul după definiţii stricate, valabile doar între paginile unde au fost puse, nu-mi ajunge, şi mă sufocă chiar, se cramponează tot de inutil, si eu sunt din ce în ce mai departe; mâinile tremurânde căutând cutia cu cafea, cea de rezervă, frica de a nu o găsi şi perspectiva de a trebui să pieptăn părul şi să mă îmbrac de stradă, să cobor, să salut, să cer o pungă cu cafea, să mă întorc, numai gândul mă extenua, dar am găsit-o, iar apa fierbea deja, nu mai ştiu câte linguriţe am adăugat, o voiam tare şi substitut al oricărei alte treziri interioare, apoi prima ţigară şi împrăştierea fumului în jurul paginilor hipnotizante şi acut fermecătoare, e Cortazar şi e tot, să devin minusculă şi să stau acolo, anaerobă, între pagini şi vieţi întrerupte, concentrate în momente unice, desprinse prin răzuirea cu atenţie şi grijă, e magicianul şi tristeţea vorbind din fiecare consoană mai ales, iar la a treia ţigară, apropiată foarte mult de tâmplă, fumul mi-a intrat în ochi, strecurându-se laş în spatele lentilei şi m-a făcut să plâng, chiar înaintea ultimului paragraf, pe care îl presimţeam neterminat, fidel stilului lui Cortazar, ca şi cum după ce aş fi închis cartea aş fi devenit personajul, într-o cabană solitară, ascultând muzică de Bach, scriind o scrisoare , apoi semnându-mă , apoi rămânând cu golul în priviri, asupra focului din şemineu, numai că eu eram aici, într-o bucătărie pe jumătate întunecată , plângând din cauza fumului de ţigară, sau cine ştie din ce alte motive , atâtea se pot găsi, fără întoarceri cu lupa pe dinăuntru, iar gustul pregnant amar şi uşor greţos al celor cinci ţigări fumate una după alta pătrunde în celule şi le usucă nucleul şi e abia, încă, dimineaţă.

sâmbătă, 30 octombrie 2010

consoană fricativă dentală sonoră

Ea cosea moş şi babă cu vârful limbii pe afară şi uşor încruntată pe-o linie de catifea, să poată uni capetele în jurul mijlocului. Aţa neagră se tot rotea împrejurul degetelor scurte şi cu capete rotunde, determinându-le uşoare nevroze, iar acum căuta să împungă, prin întunericul catifelat, în acelaşi loc, să nu se vadă apoi urât. Ea îşi agăţa masca la gât, pe ochi îi îngusta faţa şi îi turtea părul uşor ondulat, şi cu toate astea ar fi avut atâtea de ascuns.în jurul ochilor gol, doi ovali prin care pot trece, ca şi printr-un cerc de foc, voci ,priviri şi gesturi. Ea îşi punea pantofi cu toc şi rochie cu volane, de culoarea fildeşului, mergând preocupată prin holul îngust, să nu cumva să facă un pas greşit în afară.
Ea purta prea multe nume, cu multe consoane, dintre care cea mai dragă îi era „z”, şi-şi punea prin buzunare cuvinte decupate din ziare, ca de exemplu „zaharisit”, „zidărit”, arzător”, „zori”, „zăbrea”, „zig-zag”, îi plăcea să le găsească şi credea că mersul zilei respective depinde în cea mai mare măsură de interpretarea cuvântului extras. Ea avea multe nume pentru puţini oameni şi se descurca să le împartă egal, fără ca nimeni să o acuze de dezinteres sau lipsă de atenţie.
Ea asculta tăcerea unui câmp închipuit şi-şi lipea urechea de pământul cald şi crăpat, să audă caii ce veneau tocmai din capătul opus şi aveau să-i calce părul cu copitele. Se zgâia o zi întreagă la copii şi le dădea bobi de mărgele, sticloşi şi coloraţi, asemenea bomboanelor din magazinele de specialitate, cu rafturi întregi de sortimente gustoase.
Ea deschidea scrisorile după ce le citea mental, doar pentru a verifica dacă a nimerit măcar o idee, apoi le decupa în şir indian de oameni cu capete triunghiulare şi le agăţa la fereastră, până i le fura văntul. Ea dormea uneori pe pervaz, cu obrazul sprijinit de frunza grasă a unei muşcate şi se trezea adesea muşcând din flori. Ea visa ţigări subţiri cu gust de portocale şi doamne cu umerii drepţi îmbrăcate în haine bărbăteşti, trăgând cu arcul în ţinte prevăzute cu smaralde.
Ea scria pagini întregi fără spaţii între cuvinte, îi era milă să le despartă, când codiţele prin care se uneau se formau atât de simplu şi natural, iar uneori chiar desluşea unele noi, pe care le sublinia cu roşu, să le ţină minte. Ea nu uita să cumpere flori în fiecare zi, să le dăruiască primului străin ieşit în cale pe a doua stradă la stânga de unde i se năzărea să cumpere florile. Ea prindea drag de bătrânele ce vindeau pe ziare vechi şosete şi căciuliţe tricotate şi de bătrânii cu cărţi vechi şi decopertate, întinse la gurile de metrou, cărţi cu gust amar-dulce de amintiri şi praf, pe care ea şi le-ar fi îndesat în cavitatea toracică. Ea cosea moşi şi babe pe metrul negru de catifea al vieţii.

joi, 28 octombrie 2010

it sleeps in all my bones

o cămaşă nouă cu linii de culoarea frunzelor, verde închis, arămiu şi roşiatic, intersectându-se din loc în loc şi formând perimetre cu laturi diferit colorate şi da, cu nişte nasturi rotunzi, îmbrăcaţi şi ei într-un fel de material semi-lucios, unul verde, unul crem, unul verde, unul crem, şi tot aşa, acum abia îmi aduc aminte că tu colecţionai nasturi, şi vreau să zâmbesc, dar nu-mi mai trezeşti de fapt niciun gând, amintirile există, însă doar asemenea scrisului cu creionul, ce în timp se şterge uşor, rămânând doar urma vârfului pe foaia de hârtie.
vreau să fiu un om bun, dar nu prin lipsa greşelilor, din ele am învăţat mult mai bine cine sunt, şi eu, şi ceilalţi, ci prin presărarea de detalii, amănunte, mesaje, plasturi pentru copii pe parcursul oval al zilelor, prin înfruntarea ştampilei de instabilă emoţional şi incapabilă de a crede în iubire, prin tainica credinţă că toate astea nu-s decât praf de stele şi va veni o zi în care mă voi opri, tu mă vei opri, îmi vei pune piedică şi-mi vei şopti că e timpul, iar eu, promit, nu voi privi în pământ şi nu-mi va fi teamă să te îmbrăţisez, apoi să te urechez, uite, îmi sângerează genunchiul, să ne ducă taxiul acasă, unde de pereţi se sprijină aşteptându-ne cărţile, să se răspândească miros de iod şi rivanol, să mă usture şi să mă strâmb urmărindu-ţi curioasă atingerile atât de blânde şi atente,să ascultăm jazz şi să susţinem ritmul cu degetele de la picioare, să-ţi strecori mâinile pe pielea mea, apoi să trasezi cercuri arzătoare şi să mă priveşti cu totul, rugându-mă să nu-ţi mai las, de-acum încolo, nopţile singure.
vreau vreau vreau. să vreau.

eu nu ştiu să mă joc altfel

locuiam într-un cub de lemn, de dimensiuni oarecare şi ciorile zburau tare aproape de ochii noştri, forfecând cerul şi somnul.
într-o dimineaţă întindeam tricoul tău ud pe sârma vibrândă, mi-am închipuit că prind în cârlige aripile unui porumbel.
era ceaţă şi tu vedeai frumuseţe în orice imperfecţiune. pregăteai cafeaua, te încurcasei în număratul linguriţelor de cafea şi zahăr; rămăsesei nehotărât în faţă ibricului cu apă din ce în ce mai recalcitrantă.
am tras jaluzelele peste ceaţă şi păsări, m-am apropiat tăcut de tine şi am turnat mai bine de jumatate de cutie de cafea în ibric, aveam să bem cafea amară pe câte un umăr al fotoliului, privind cum ceaţa creşte şi din căni de porţelan.
iar mâinile tale s-au făcut căuş în jurul gâtului meu, erau calde şi puternice. strângeau din ce în ce mai tare, peste zâmbetul meu tâmp şi ideea de a (ne) vopsi în albastru pereţii.
mi-am dat seama târziu, la ultimul expir am ştiut că nu sunt eu, dar acalmia coborâse asemenea unei ninsori cu fulgi deşi , cafeaua se scurgea printre cioburile inegale, şi ciorile zgâriau geamurile cu ciocurile lor înfometate.

marți, 26 octombrie 2010

euforia- exprimarea omului fără cuvinte

yes it is, no it isn't,yes it is, no it isn't

la matineu

Scutură-ţi degetele deasupra căzii pline cu cărţi şi fulare, prinde o bucată de cer de pe marginea dreaptă a drumului şi săpuneşte fularele de-a curmezişul cuvintelor, să se prindă unele de altele. Apropie-ţi sprâncenele de un echer şi compară-le grosimea, rostogoleşte boabe de fasole pe suprafaţa alunecoasă a gresiei maronii şi urmăreşte-le traseul circular. Leagă-ţi ochii cu fâşii transparente de semne de carte peste care mâini graţioase au scris cuvinte negre şi încearcă să ghiceşti pereţii, fiecare pată de cerneală de pe vremea când te certai cu stiloul, fiecare denivelare, fiecare scrijelire a varului în încercarea culorilor, fiecare tremur al atingerii, fiecare renunţare de care îţi e din ce în ce mai uşor să te legi, să te laşi în voia somnului şi a nepăsării şi a moliciunii stărilor în care nimicul este stăpân.
Îţi priveşti degetele şi nu mai ştii dacă cu ele ai putut scrie cândva, acum le foloseşti doar în mişcări aeriene, să sperii particulele de praf şi să faci semne unor oameni invizibili ce-ti zâmbesc de partea cealaltă a ferestrei, cocoţaţi în coastele roşii ale copacilor toamnei, de unde-ţi spun că le e cald, frunzele ard molcom, dar nu poţi trece şi tu dincolo, nu ai credinţa necesară.

did you feel the burn?

Îi spuneau că miroase a ceai de tei cu miere, în timp ce o îmbrăţişau cu toţii puternic, mai să-i rupă oasele, nu se uita niciunul la ea, o luau în braţe din spate, şi le simţea respiraţia pe gât şi îi auzea clar, toţi spuneau că ea miroase a ceai cald, deşi nu-şi mai schimbase hainele de zile bune, dormea şi trăia în ele, o pereche de pantaloni de trening, de culoarea cernelii, de-acum largi şi scămoşaţi şi un hanorac de pe vremea când se putea considera încă copil.
Cu toţii intrau pe aceeaşi uşă ce se văita scârţâietor din balamale, niciunul nu încercase să deschidă ferestrele, veneau şi plecau ca şi cum ar fi fost doar un culoar de trecere, doar o intersecţie. Atingerea lor o lăsa indiferentă, ştia că niciuna din ele nu are puterea unui curent, să o străbată până acolo unde se întrerupsese ceva, sau poate doar se terminase. Da, poate se terminase ea pe ea de trăit.
Visa că într-o noapte are să mănânce luna şi lumea va rămâne fără ea, iar oamenii se vor agăţa doar de stele să privească noaptea. Şi iar o îmbrăţişau, asemenea tentaculelor unei caracatiţe, simţea doar la nivelul pielii atingerea, dincolo de bariera epidermică nu ajungea nici măcar un atom de mângâiere, dincolo era frig şi alunecos şi plin de copaci cu crengile goale, asemenea unui cimitir al cuierelor părăsite, de care să agăţi oamenii uitători ai propriilor dorinţe.
Se cocoloşise între aceleaşi straturi prea bine ştiute, de pe salteaua cu arcurile ieşite, iar degetele cu unghiile roase până la carne le tot căutau vârfurile, şi ei nu făceau decât să-i spună că miroase aşa frumos, a infuzie de tei, nimeni nu o privea din faţă, orbitele erau clare şi albe asemenea unor farfurii plate abia cumpărate şi spălate.

duminică, 24 octombrie 2010

(re)întoarceri

n-ai să mă iubeşti, degeaba tot cauţi instrucţiuni, un singur lucru lipseşte şi e demult scos din circuit, asemenea maşinilor uzate, adunate toate la marginea oraşului, bune de-acum pentru tabla ce îmbracă caroseria. nu ştii cum pentru că eu nu vreau, doar nu am să-mi las capul să se sprijine cu încredere de umerii tăi, şi nici sufletul să tremure în faţa ochilor curioşi , n-am să scot de sub peticele de praf visările şi piesele imaginate.
n-ai să mă iubeşti, de dedesubtul cărnii stau la pândă, tremurând, aricii. şi-au să te înţepe până ai să pleci, aşa cum ai venit, gata de orice, stăpân pe tine, dar nu şi pe mine, cea adormită deocamdată dar mereu cu ochii deschişi în faţa pericolelor. poate crezi că spun minciuni, doar pentru a te testa, dar n-ai să mă iubeşti, pentru că nu ai leac nici pentru şotron, nici pentru verde, nici pentru plastelină, în care mi-am lăsat, rând pe rând, cuvinte tremurânde.
n-ai să mă iubeşti aşa cum poate nici nu ai să mă urăşti, depinde doar până unde ţi-ai stabilit parcursul nevoii de a mă cunoaşte.
dacă eu te iubesc? s-a trezit un arici, îl simt în palma stângă.

joi, 21 octombrie 2010

moartea devine lut, moale şi deformabil, la contactul cu degetele se imprimă amprentele şi se frânge unitatea, o prezenţă nu chiar atât de străină ce se autoflagelează, străbătând oasele şi organele , absorbind şi adsorbind, curentând şi sărutând, minimalizând oricare alte senzaţii când se aşază pe umeri.
moartea are sute de clopoţei de alarmă şi activează fiecare por, se pun la pândă soldăţeii ce păzesc sufletul, se potcovesc caii pentru galop şi peste tot miroase a încins. moartea are, poate, singura carte de joc cu care poţi la fel de bine pierde sau câştiga. se întind de-a lungul trupurilor temătoare pânze aspre din material de sac, şi se taie copaci, şi se asamblează lopeţi, şi se aruncă pământ, şi se golesc cărţile de cuvinte ce se dezmembrează pentru iertare, căci moartea are o listă îndelungă cu bile negre. se ridică unduitor fumul lumânărilor, înecăcios şi vaporos, iar mâinile tremură şi peste colivă se face semnul crucii.
trecutul se face gol iar cântecele nu ştiu să râdă, căci ce altceva să spună, în afara neantului în care toţi ne aliniem, fără excepţie. în faţa unei forţe superioare, va conta oare cine am fost, cine am încercat să fim sau cine am fi vrut să fim? iar de-acolo, din carnea şi lacrimile celorlalţi, ce va rămâne, un gând sporadic de amintire şi rugăciune pentru nesiguranţă şi speranţă, sau cuvinte de plumb, legate de tot ce-i prea pământesc şi inutil?
moartea îşi coase morţii la gură, în timp ce se îndepărtează, urmărită de fricile cele mai mari şi nenumite.

luni, 18 octombrie 2010

conversaţie ciudată

o pernă stă strâmb, pe diagonala saltelei iluminată palid de către veioza pitică, imprejurul căreia s-au adunat la taifas o sosetă, un papuc si o carte. se vorbeste, in soapta, de vizitele nocturne ale unui necunoscut si de ecoul vocii sale, rămas mult prins in asternuturi, chiar si după plecarea sa.
perna ascultă cu atenţie si se apropie de marginea scundă, vrea să-si dea si ea cu părerea, doar ii poartă parfumul pe faţa inflorată.

ac

Îşi întorc hărţile cu susul în jos şi urmăresc drumul invers celui indicat de busolă. Iau primul tren oprit în gară atunci când ajung şi coboară cu o staţie înainte de capăt, de unde întreabă care este drumul spre cel mai apropiat hotel, dar se pornesc pe cărăruia şerpuitoare, spre somnoroasa ceaţă în care corturile vor dispărea ca prin minune.
Cred cu tărie în interpretarea semnelor şi se trezesc dimineţile povestindu-şi visele şi luând decizii pe seama lor. Le este frică doar de ceea ce se ascunde înăuntru şi nu de restul, înconjurător. Privesc stelele şi inventează nume şi poveşti în timp ce-şi trec mâinile prin părul iubiţilor, alinând oboseli, melancolii şi tristeţi. Beau doar vin roşu şi sec din pahare mari sau căni de plastic, iar cuvintele li se preling prin vene, căutând adevărurile proprii şi ace de siguranţă cu care să şi le lege la piept.
Îşi împletesc nopţile în pături numai bune de a înveli sperietorile de lilieci şi ciori, numai urechile şi le lasă pe afară, să poată auzi ascuţimea şi adâncimile sunetelor convergente sufletului.
Se incalţă cu tocuri, deşi nu ştiu să meargă pe ele, se întâlnesc cu oameni, deşi nu ştiu să fie ca ei. Se caută , ştiind că poate mai demult o mână hoinară le-a rătăcit câteva bucăţi, de aceea privesc atent fiecare pană de porumbel sau rest de morişcă.
Tot ce vor e să ştie să zâmbească pentru că sunt aşa şi nu altfel. Tocmai de asta, zâmbetul nu l-au învăţat şi nici nu le intră în reflexe.

reacţii de descompunere

Pereţii s-au încălzit dintr-odată, am intrat în cameră şi te-am găsit îmbrăţişând caloriferul vechi, privind amuzat boabele de piper negru, ridate de atâta aşteptare. Nu ştiam ce să fac, ploua plicticos şi cerul era încă cu pete mov, am luat o carte să citesc, dar dintre pagini m-au speriat cuvintele tale, scrise cu roşu, pe marginile albe ale foilor, asemenea unor zâmbete ce tocmai au furat cireşe. Totul se simţea ermetic, respiram în acelaşi ritm, inspir şi expir, închidere, deschidere, am vrut să verific dacă ne clipesc ploapele concomitent însă nu am reuşit, tu ai râs în timp ce rostogoleai piperul pe pervaz, numărând câte boabe pierdeai prin crăpături, gândindu-te că aşa ai să provoci strănutul microorganismelor ce sălăşluiesc în adânciturile în zig-zag ale pereţilor. Iar râsul tău s-a lovit de mine, aşa cum stăteam acolo, gata să plec în orice moment, şi deodată căldura pereţilor a explodat şi s-au aprins licurici ce au dezorganizat structura camerei, dezmembrându-ne cumva violent, dar fără să doară. Aşa m-am trezit cu braţul tău stâng în locul braţului meu, iar tu aveai picioare netede, cu unghii rotunde, lăcuite, în cana de cafea s-au vărsat literele înşirate pe o vedere veche, şerveţelele şi-au mângâiat moliciunile cu lichidul gros al unui luciu de buze, hainele s-au îmbrăţişat pătimaş, într-un val-vârtej din care ştiam că nu avem cum să ieşim aceiaşi.
Iar tu continuai să râzi şi-am ştiut că nimic nu există cu adevărat, nicio permutare, nicio coaliţie, nicio încercare de altfel nu va determina deblocarea şi evaporarea permanentelor senzaţii de panică. De asta râdeai, o nouă zi şi nimic altfel, îmi citisei spaima şi încetasei şi tu să crezi, aşa că ai râs, iar prin amestecarea tulbure a râsului cu căldura dintr-odată toropitoare, am prins a ne preschimba cu toţii.
Îţi mângâiam zgomotele aruncate de-a valma şi le strângeam în pumnul drept, la un loc cu licuricii, şi speram să poţi râde încă mult.

parantezele importante ale drumurilor matinale

De dinapoia lentilelor din ce în ce mai groase, neclare din pricina amprentelor lipsă ale viselor neavute, pe care le-ai lăsat tu în maşina de spălat când ai plecat să cauţi un soare portocaliu şi un umăr care să nu miroasă a var şi a ochi de după plâns, strada părea un coafor alcătuit dintr-o încăpere lungă-lungă pe marginile căruia se coafau copacii. Unii se tundeau, de-asta pe jos te tot poticneai de frunze cu peţiol, sau chiar ramuri mai mici, inutile în noua tunsoare, imaginată de vânt, alţii alegeau permanentul şi te uitai mirat cum se înfoaie podoabele capilare şi se ondulează, iar alţii se vopseau, după ce vara trecuse în verde, toamna venise cu această nouă culoare, de galben-gutuie, un pic umbrită şi amestecată cu un vârf de pensulă de castaniu, cât să treacă mai uşor prin ploile şi umezeala anunţate. O dată încheiate aceste procese complicate de înfrumuseţare, tot vântul împingea trunchiurile, să se privească copacii în oglindă şi să-şi admire noile înfăţişări, căpătate în coaforul în care oglinzile sunt puse pe jos, formate din caldarâm şi ploaie. În tot acest timp, tramvaiele cu oameni matinali, venite cumva din ceaţa închegată cu o albeaţă smântoasă, tăiau pe din două coaforul pomilor, ce tresăreau speriaţi la fiecare clătinare a şinelor, ca nu cumva mâna lucrătoare să greşască traiectoria corectă.
Am pus mâinile îngheţate pe lentile, să le acopăr cu frig şi semnele mele, să sufere şi să uite să-şi dorească altceva decât ce este.

joi, 14 octombrie 2010

don't let it go

De unde vine frica de oameni? Când vrei şi-ti tot spui că poţi, nu poate fi atât de greu să-i laşi să te asculte, aşa cum pot şi cum încearcă, aşa cum poţi tu să-i laşi, nu complet, nu neapărat în momentele potrivite, şi nici în cele liniştite.
Suntem rotocoale distorsionate ale unor întâmplări şterse, de-asta căutăm să punem haine colorate şi ne pictăm înfăţişările şi umplem locul analizei cu lipsa timpului, traficul infernal şi nenumăratele responsabilităţi.
Poate n-avem să descoperim mare lucru în acest pas ce ni se pare viaţă, ciclu din diverse etape ce se consumă pe sine cu aviditate şi prea multă forţă, însă avem să spunem că ne-am gândit la asta măcar, şi am mers uneori şi pe sârmă, ocupând locurile din colţ numai pentru a putea apoi vorbi plin şi nu doar aparent. Poate nu-mi vor creşte nicicând din vârful creionului cuvintele aşa cum le văd şi cum îmi înţeapă simţurile, mai ales în zilele astea ploioase, dar ele vor sta mărturie pentru apele ce vor veni să mă cunoască. Căci ce altceva se mai poate forma, visând, dintr-o făină de cerneală şi grafit?
Pe vremuri aruncam pietrele siguranţei şi vocea mea era puternică, până când singură fruntea s-a lovit de sticlele propriei iluzii, iar după ce sângele s-a oprit din curs şi rana a prins coajă toate ideile anterioare s-au micşorat şi-au încăput cu uşurinţă într-un dop de plastic. Din aceleaşi locuri au prins rădăcini câte trei nesiguranţe pentru fiecare siguranţă-bobdemazăre.
Sunt un om al fricilor. Într-o zi am să le scot pe toate la plimbare, să-şi strige pedeapsa în gura mare.

eyes change as they learn to see

Ţi-ai pus ochii falşi şi ai privit, senin, prin structura cimentoasă a peretelui de grosime indescifrabilă ce ne desparte de atâta timp. Eu tocmai încălzeam apa, să curăţ podeaua de urmele lipicioase ale plastelinei, rămasă aşa de când ne jucam, încă, de-a ochii buni.
Cum ţi-a fost ziua?, ai întrebat, întinzând mâna după un sfert de gutuie.
Ei bine, azi m-am plimbat pe lângă case sărăcăcioase şi urât mirositoare, dar de o frumuseţe uimitoare, în faţa cărora m-aş fi aşezat, să ascult ecourile celor ce au trăit dincolo de zidurile scorojite. M-am rătăcit pe strada Vişinului, căutând strada Cireşului, în timp ce, prin zona inimii creştea rapid sentimentul că viaţa mea, aşa cum e ea, şi de care de cele mai multe ori sunt nemulţumită, ar fi putut fi chiar mult mai gri şi mai tristă. Pe la Gara de Nord erau oameni mulţi şi tabela cu sosiri şi plecări tot clipea alene, schimbându-şi culoarea irisului după fiecare redeschidere a pleoapei. Nu am avut curajul să mă urc în trenul albastru ce trăsese la linia 8 şi avea să plece în cinci minute, în schimb mi-am umplut plămânii cu pagini proaspăt tipărite, în timp ce mâinile alergau în galop după ultima carte a lui Cortazar. Depozitul de carte de la Gara de Nord e o încăpere prin care cu greu îţi faci loc, dat fiind faptul că aproape te împiedici sau iei în braţe la fiecare pas câte o carte, fie ea manual, cod civil, carte de colorat, roman sau carte de bucate. am oftat, ştiind că le las acolo, atâtea pagini în care mi-aş fi găsit elemente lipsă. Am uitat, în drum spre depozit am găsit pe jos o cheie, atât de ruginită, de culoare cărămizie, din aceea veche, cu capătul rotunjit. Am luat-o , nu se ştie niciodată ce uşi voi găsi închise. O altă gară, am intrat la clasa I, pe geam am văzut Madridul şi ne-am aşezat la masa aceea, dar închiseseră bucătăria, aşa că am băut doar vin, iar apoi am luat metroul în direcţia opusă, atât eram de departe de lumea asta. Apoi am ajuns acasă, dintr-un tramvai bolnav, aproape de a lua foc. Mi s-a făcut frig, deşi prin ţevi se aude apa cum încearcă să-şi facă loc. A început să plouă şi am tăiat o gutuie, aprinzând aragazul. Tu ce ai făcut azi?
Mai nimic. Am ascultat nişte muzică, cam atât. Apoi a venit ploaia şi mi-am dat seama că e prea târziu.

marți, 12 octombrie 2010

misty grey and yellow

Zi descumpănitoare, cu tot soarele ce s-a decis să-i dea toamnei o culoare mai vioaie, cu un afiş ce împiedică funcţionarea gazelor cam până la prânz, deci şi funcţionarea mea, aceasta necesitând cel puţin trei căni cu cafea pentru a se balansa prin dimineaţă.
Bancomatul nu merge, dar banii sunt suficienţi pentru o cafea cu lapte din brutăria unde miroase cald a plăcinte cu brânză si mere şi unde am stat la coadă înconjurată de-o ceată de copii îmbrăcaţi în alb şi albastru, gălăgioşi şi înfometaţi, privind cu bucurie vitrinele pline. E bună cafeaua, ziua e lumină gălbuie ce are puterea de a încălzi un pic mai profund, numai să mă plimb mai mult, cu sentimentul că oraşul nu-mi aparţine şi –l voi privi, deci, cu ochi străini. Zâmbesc, retrospectiv, gândurilor de azi-noapte, când somnul nu se lipea de mine şi de M., iar ea mânca cu poftă un ardei gras, ronţăind şoriceşte, iar eu, râzând, îi spuneam că de are să înghită şi seminţele, vor creşte nişte ardei mici, poate chiar din inimă.
Aş vrea să pot fi asemenea toamnei ăsteia, să-mi port stările pe dinafară şi să-mi permit să fiu capricioasă, fără să ţin cont că unii oameni nu au cizme de cauciuc şi nici umbrele rezistente pentru a trece prin furtunile mele. Aş vrea să scriu toate acestea pentru tine, dar dacă pot spune ceva cu certitudine, spun că prezenţa ta e o permanentă ceaţă, indiferent de buletinul meteorologic.
Mă îmbrac şi plec, în casă e prea frig, diseară, după paharele cu vin, poate voi şti cum să scriu despre tine, chiar şi aşa, din bucăţi de nori.

duminică, 10 octombrie 2010

monologul dialogului închipuit din realitate

Uite ce-i, azi nu am chef de tine, te superi dacă nu-ţi răspund la iubire? Mă doare capul îngrozitor, vreau doar să mă întind în pat, să aprind veioza mică cu abajur roşu şi să citesc o carte. Ştiu, avem rezervare la restaurantul acela nou despre care ai citit în nu ştiu care revistă de specialitate şi ai crezut că am să fiu încântată, dar nu mă gândesc decât la papucii de casă îmblăniţi şi la sunetul ibricului în timp ce apa se agită să fiarbă. Nu, nu cred că îmi va trece după o oră, nu vreau să suni să le spui că întârziem, eu am să-mi beau ceaiul şi-am să ascult jazz, te poţi duce singur dacă îţi doreşti atât de mult. Da, sunt egoistă, ai dreptate, nu mă gândesc la ce vrei tu, nu-mi pasă că azi nu ai chef să stai singur, mie îmi pulsează tâmplele şi mă ustură pleoapele, înţelegi? Uneori, pur şi simplu , nu te iubesc.
Ei, nu are sens să discutăm atât de mult pe tema asta. Şi ce dacă nu se mai pot face rezervări cel puţin o lună? Nu e mai important că nu mă simt bine? Da, când sunt aşa vreau să fiu singură, nu ai face decât să mă încurci dacă ai veni la mine, m-ai întreba pe unde stă fiecare lucru, cum să prepari ceaiul, unde sunt cănile, dacă poţi folosi prosopul atârnat în baie, şi tot aşa, până durerea de cap ar căpăta proporţii uriaşe şi aş ajunge doar să ţip la tine. De ce să nu simplificăm lucrurile din start? Eu aveam impresia că am fost sinceră cu tine încă de la început.
Nu ţi-am dat niciodată de înţeles că lucrurile se vor schimba cu timpul. A, aşa ai crezut tu, asta e altceva. Dar ţin la tine, chiar dacă nu aşa cum vrei tu. Nu, mi se pare de-a dreptul ridicol să vorbim despre asta la telefon. Nu, ţi-am spus că nu vreau să ne vedem azi.
Nu înţeleg de ce insişti, doar ştii bine că sunt încăpăţânată şi nu am să cedez. Vorbim mâine, bine?
....

mişcarea îndoielnică a staticului

Ne întindem pe bucăţile de scândură răguşită, spate în spate, cu straturile de piele de la suprafaţă formând, duios, un perimetru comun, canal de transmitere al impulsurilor ce se ridică, pe vârfuri, din fibrele nervoase, determinând, ca rezultat după semnul egal, magnetismul coloanelor vertebrale, pipăindu-şi, fiecare, diferenţele. Şi , savurând nucleul acestor detalii ce ne despart fiinţele, ochiul meu din ceafă, romboidal şi adânc verde, caută, de-a lungul gâtului şi printre firele de păr, anumite momente, din care să desprindă, dezvelind în lumina limpede de apă tulbure, secţiunile anterioare ale altor astfel de întâmplări.
Amorţită, mâna dreaptă îşi întinde falangele să prindă, ca într-o menghine, zdrenţuroasele şi asprele fâşii din care zâmbeşti strâmb, asemenea oglindirii într-un sistem de mercur, străbătut anapoda de linii diagonale, transversale,etc.
Să te desprinzi acum, plecând din timpul comun în timpul propriu, invers proporţional cu zgomotul intact al acelor de mărimi diferite, ar însemna să pierzi metafora pe care mă tot străduiesc să ţi-o arăt, mânuind cu precauţie o pensetă şi aranjând furnicile sub forma unor combinaţii complexe, pentru ca apoi să te las, în timpul meu, să rezolvi problema cu punct şi virgulă.
Ai tălpile crăpate şi tresar de fiecare dată când se plimbă de-a lungul gambelor, ca şi cum ai freca pielea de scoarţa unui copac. E un limbaj tainic şi în aceste mişcări, o ştiu, fiecare se joacă după propriile idei, câutând, la sfârşit, dacă ne desparte o lume sau doar un atom.
Să-ţi aminteşti mereu cum stăm acum, eu cu tine şi tu cu mine, într-un fond fără formă, să nu-ţi plângi apoi nemişcarea alunecoasă a vibraţiilor.

sâmbătă, 9 octombrie 2010

restructurări ale deraierii

Şi-a pus cerceii arămii în formă de porumbei, deşi nu avea niciun plan să iasă, doar o altă seară prea friguroasă, printre filme pentru spălarea amintirilor şi a inerţiei.
Ciocolata albă din plic are gust de orez cu lapte, de-asta a presărat nişte scorţişoară, şi tare ar fi vrut ca praful să formeze tot un porumbel. El doar s-a dispersat,neglijent, din loc în loc formând aglomerate de particule.
A prins a se gândi că uite, chiar mai devreme, când părea să iasă soarele, a trecut pe lângă un porumbel, alb cu pete negre, ciugulind liniştit pe un petec de iarbă, atât de calm, încât în pasul pe care l-a făcut pe lângă el i-a trecut prin cap simplitatea gestului de a întinde mâna şi a-l mângâia, poate-poate formele negre s-ar fi întins peste alb şi s-ar fi făcut gri. A regretat imediat această imagine, l-ar fi mângâiat şi atât, împrumutând un pic din catifelarea şi blândeţea penelor.
Un gest simplu, prea multe gânduri, niciun pic de spontaneitate, închistarea în care se înfofoleşte din ce în ce mai bine, timpul pe care îl presimte molatec şi fluid, tentaţia renunţării, rotaţia oscilantă a umbrelor prinse în piuneze, tristeţea alunecoasă din sunetele jazz-ului, plierea incorectă a felinarelor în cercul noptii, usturimea dermului străpuns de haina castanelor, foşnirea frunzelor ridate între degetele nervoase, apariţia unui pantof albastru călcând hotărât prin mormanele reci de meduze, scârţâitul metalic al forfecuţei de unghii croind nonsens printre foile de hârtie, senzaţia picantă a concentrării fugii în paralel cu ea, râsul mimilor de carton şi surpriza jobenelor lucioase.
Adormise. Doar porumbeii cercei mai ciuguleau, la intervale neregulate, din lobii urechilor.
El spune aşa: „ Ea îmi dădea lapte şi pâine şi pornea desculţă pe drum spre est spre vest spre surd spre mort.” A stat o vreme liniştit în învelişul celulozic deoarece frica spune că nu-l pot folosi, eu nu-s atentă , nici ordonată, m-aş fi trezit într-o zi cu panica în mâini, căutându-l febril prin cărţile stivuite în turnuri din ce în ce mai precare.
Lucrurile, însă, trebuie privite din unghiul opus, tocmai pentru că nu sunt un om suficient de bun, trebuie să folosesc semnul ca pe o încercare a fiecărei zile, că se poate mai bine.
Am nevoie de timp şi au trecut luni bune numai pentru a avea curajul să recunosc asta; toate încercările de a zâmbi, de a (mă) ierta, de a merge mai departe, de a umple golul cu straturi de vată fad colorate pentru a estompa croncănelile ciorilor s-au dovedit inutile şi noroioase.
Vreau să plâng şi nu pot; vreau să uit şi nu ştiu cum; vreau să nu fiu aici, dar nu am cu adevărat decât aceşti patru pereţi albi, o lumină palidă şi gândurile ce se învârt ameţite în jurul becului, asemenea unor fluturi orbi prinşi de păianjenul înfometat.
E semnul pe care l-am ales sau care m-a ales; mai sigur, a fost doar întâmplarea.
Nici nu contează, abia ce păşesc desculţă „spre surd spre mort”, în timp ce dreptunghiul de pânză îşi găseşte în fiecare carte câte un loc pentru viu.

joi, 7 octombrie 2010

încă fără titlu

Dis de dimineaţă, sub masa din bucătărie, acoperită cu o muşama înflorată, iau micul dejun un papion şi o pereche de bretele. El- material alb, mătăsos, cu buline mici negre, asemenea mărgelelor, iar ea- fâşii roşii cu catarame argintii. El mănâncă copios, ouă-ochiuri, caşcaval, pastramă afumată, o cană mare cu lapte şi o ceaşcă cu cafea; ea- abia ciuguleşte, deşi face cât doi, din moment ce alcătuieşte o pereche, dintr-un bol cu cereale, în schimb, se aprovizionează din belşug cu suc proaspăt de portocale. Conversaţia nu e cine ştie ce, ziua abia începe şi fiecare are încă somnul printre gene. Actele trebuie în curând prezentate avocatului, e timpul să strângă masa şi să completeze costumaţia domnului B., proaspăt viitor divorţat. Papionul şi perechea de bretele o ştiu de pe acum, viitorul se anunţă dificil, vor fi spălate şi curăţate de pete automat, laolaltă cu alte piese de vestimentaţie, vor petrece serile în baruri pline de consoarte înfumurate , unde se vor îmbiba de miros de tutun şi alcool şi vor fi nevoite să asiste la mângâieri languroase ale unor degete cu unghii ascuţite şi lăcuite ţipător. Niciunul din ei nu-şi doreşte asta, însă e mai bine decât să trăiască la circ, îmbrăcându-l pe clovn şi asortându-se anapoda cu o pereche de pantaloni bufanţi şi cămăşi în carouri aiurite. Papionul mulţumeşte bretelelor pentru masă, se scutură amândoi de firimituri şi se îndreaptă, unul călcând rotund, celălalt ţopăind, spre spătarul scaunului de care stau spânzurate celelalte haine.

aiureli friguroase şi aburoase

E ciudat cum nopţile par mai lungi ca zilele, deşi timpul nu-şi poate scurta, nici lungi paşii, datoria lui e să fie constant şi monoton. Cei cinci căluţi ai caruselului vopsit în alb-gălbui îşi cântă liniştea din liniile de cerc pe care le descrie traseul în melodia ce ajunge pe limbă sub forma unui mesaj păstos, greu de descifrat, bucată de zid tare; la fel de bine, în spatele sunetelor poate fi numai un gol.
Umbrelei i-a rupt vântul o spiţă şi acum stă, semiparalizată, asemenea unui păianjen cu unul din picioare în gips, aşteptând să fie badijonată sau înlocuită cu o alta, cu toate coastele întregi.
Instrumentul ăsta, de care am aflat recent, dintr-un film franţuzesc, şi care se numeşte acordină, fiind un hibrid între muzicuţă şi acordeon, îmi creşte pe retină o carapace dreptunghiulară a unei specii aparte de broască ţestoasă, străpunsă de mici tuburi prin care notele se propagă în funcţie de suflul şi viteza degetelor celui ce cântă.
Sa-ţi dai seama că eşti mic şi nu poţi face nicio alegere în privinţa asta, să te tot întorci pe toate părţile, doar-doar vei găsi ceva de care să te agăţi pentru a nu mai aluneca în golul ce pare nesfârşit, să te poţi opri şi spune gata, de azi nu mă mai mint orbind, ci stau un timp pe loc, nu ştiu cât, dar nici să merg continuu nu pot, la fel de bine pot studia locul în care sunt acum, îl pot vedea prin toate orificiile şi lupele, îi pot desena atât de multe camuflaje, cu ce drept îmi reclam atunci plictisul şi inutilul? Ce-i de făcut din ceea ce nu s-a făcut şi de unde teama asta atât de mare de a nu şti ce fel de om sunt, de parcă e chiar atât de grea clasificarea asta, oamenii se împart în răi sau buni, reci sau calzi, urâţi sau frumoşi? Nu, vorbesc prostii, nimic nu poate fi decis în funcţie de alb şi negru, poate doar de cel ce singur îşi pune ochelarii de cal şi se dezice de multitudinea punctelor de vedere. Atunci adevărul poate îmbrăca şi el mai multe haine, şi nici măcar el nu mai e singular, nici sigur, iar adevărurile oamenilor sunt cele ce nu pot primi o sentinţă sau o pedeapsă, doar ei decid daca iartă, cât şi cum şi pe cine, dacă pot uita , dacă se pot reface, dacă pot coase, chiar şi cu fire de aţă prea subţiri, elementele dezbinate, dacă pot trăi aşa, cum o facem toţi, până la urmă, întâmplător. Aş vrea să am certitudinea câ într-un fel, nu-s deciziile mele, adică eu, eu singură aleg pe moment, dar momentele mari, cu adevărat importante, ar fi aceleaşi, indiferent de ceea ce aleg eu să fiu în momentele mai mici.
Aştept, de ceva vreme, un semn, să-mi spună ceva, ca nu eu am desfăcut ce era trainic, nu eu m-am jucat atât de prost şi egoist de-am fărâmat alte speranţe. Dar imaginea mea, reflectată în baltoacele acestor vremuri nu-mi relevă decât contrariul, semnul că de fapt, chiar şi fără să vreau, asta am făcut. Şi nu stă nimeni să vadă dincolo, faptele sunt fapte, trăim cu ele şi poate într-o zi nu vor mai durea, dar când nu e vorba de tine, şi ştii că un alt om simte asta din cauza a ceea ce tu ai ales cândva, cum se poate trăi aşa? Trăgând după tine, prins de glezne, sentimentul că ăsta eşti, greşeala e semn uman, dar atârnă greu, ca şi cum ai căra o basculantă plină cu smoală.

miercurea, postată joi

Unele zile pur şi simplu se încăpăţânează să se deşire după voinţa lor. Să-şi aşeze pietrele chiar în dimineaţa tăioasă ca un geam îngheţat în care cana de cafea este neatentă şi îşi varsă conţinutul pe covor, formând o pată maronie acoperită de grunjoare de zaţ amărui, în care potrivirea culorilor firelor dintr-un led devine o treabă lunguiaţă şi anostă, cu convorbiri politicoase în uşa liftului şi analize extreme ale vremii, evident.
Ziua toată a fost seară parcă, iar prin fiinţele din mine treceau stâlpi de telegraf, limbajul redându-se onomatopeic, prin zgribulirea penelor şi tremuratul ciocurilor. În bucătărie, pe gresia cu denivelări acoperită cu o bucată de ziar, stau trei borcane cu gogoşari, de culoarea veselă a roşeţii, iar printre jumătăţile lor, zămbesc ondulat, din loc în loc, bucăţi de conopidă. Legături de hrean, ţelină cu frunze, peste cartea de bucate stă, citind conştiincios, o pereche de ochelari cu lentile rotunde. E cald în bucătărie, aproape vesel, o veselie molcomă în care vrei să ai un foc cu lemne trosnind şi un fotoliu încăpător şi un pled cusut din multe petice şi un ceainic pe o măsuţă cu picioare arcuite şi un borcan cu miere şi o farfurioară cu felii de lămâie şi o carte cu multe taine. Dar în bucătărie miroase puternic a oţet, te învăluie aroma acră ce irită mucoasa nazală, niciun fel de sentiment plăcut nu poate ieşi din şerpuirile oţeţite, de pe retină dispar, în ordine inversă, elementele decorative ale unei seri cu adevărat liniştite.
E frig, frig, frig, ştii şi tu că toţi suferim de asta, dar cum e să spui, cât timp mai poţi fi sincer, că-ţi e frig din interior, unde trecutul a umblat fără prea multe griji pentru teritoriul şi aşa afectat? Şi cum simţi, în timp ce încalţi a doua pereche de şosete flauşate, crescând,din rădăcină solidă şi ramificată, toate vânturile ce pot cutreiera un om şi toţi aricii pe care îi poate aduna un organ palpabil.
Jocurile noastre, inconştiente, periculoase şi alunecoase, ne fac piese de mozaic, grosolan puse laolaltă, numai că cine are ochi să analizeze detalii din acestea, nesemnificative, când viaţa e deja cu trei paşi înaintea noastră? Grăbiţi-vă, deci, azi e deja ieri, să stai cu ochii în ceafă nu face bine nimănui, chiar dacă în faţă nu-i nimic, dormi, mănâncă, munceşte, trage firul aţei ce face zămbetul să zâmbească şi pune un pas în faţa celuilalt până ai să uiţi că doar te prefaci.
Ai să uiţi,însă? Te trage cineva de mânecă: nu vezi că mă laşi aici, şi-ai să ţi-aminteşti într-o zi şi-ai să mă vrei înapoi , dar n-ai să mai ştii drumul pe care să apuci, căci vei fi ales între timp, mult prea multe răscruci fără să te întrebi ce vrei de fapt. Ţi-ar fi răspuns, oricum, neantul, doar pe mine mă lasasei în urmă.
Evantaie mari, din pene ale păsărilor exotice cu denumiri ciudate, care să emane căldură, şi aburi aiuriţi, prin care degetele noastre să tot formeze himere, îmbrăcând acestea, rând pe rând, costumaţii diferite, spre amuzamentul ignoranţei şi uitării.

luni, 4 octombrie 2010

re-, ne- spusele îndoieli

În locul cuvintelor haşurez, în linii mari sau mai mici, uniforme sau deraiate, pagini întregi pe care le desprind apoi din spirala metalică şi le privesc în lumina oarbă a lămpii pitice de lângă saltea, lumină de care îmi apropii degetele să le încâlzesc şi să le număr înfăţişările proiectate pe perete. Hârtia ghemotoc lasă pudra de grafit pe buricele degetelor; ştiu, când am să privesc din nou peretele, umbrele se vor fi întunecat, cu sprâncene stufoase şi trăsături îngroşate.
Cu cât pun mai multe haine pe mine, cu atât îmi e mai frig parcă, deşi singurele bucăţi de piele neacoperite sunt faţa şi mâinile. Iar bărbia, chiar şi nasul, se mai cuibăresc în gulerul înalt al hanoracului, însă mâinile haşurează şi haşurează, şi li se face tot mai frig, ca şi cum creionul ar fi de gheaţă. Impulsurile ,plecând din vârful degetelor, se transmit aleatoriu.
Robinetele se învârt în gol, smalţul căzii e sărit, am să răcesc şi iar au să mă doară, adânc, ţipetele înţepenite ale pescăruşilor.
Repetitive, stările astea.
Numai himerele pereţilor îşi mai permit să danseze ritualic pentru un lighean cu apă caldă.

fricile sunt uneori tare caraghioase

Miroşi a măr copt şi a cer de după ploaie, iar mie, când te văd aşa, îmi vine să mă întind pe covorul oval şi să mă împart în fiecare fibră de-a lui, până să nu mai rămână nimic din mine, poate doar o sprânceană şi-un fir de păr.
Cuvintele se apropie, pe vârfuri, dar tot le simt rotunjimile şi mă întorc de le sparg conţinutul înainte de a avea timp să se facă auzite. Pentru că nu ştiu cum să-ţi spun, dar mă aştept totuşi să înţelegi, plec dimineţile când tu abia îţi speli somnul şi pui apă în ibric, şi serile mă întorc când ştiu că întrebările tale stau mute sub talpa oboselii.
Miroşi a bere neagră şi a aluat proaspăt dospit, iar mie, când te simt aşa, îmi vine să sparg farfurii în mijlocul bucătărieie, uite-aşa, începând cu cele adânci, de supă, şi terminând cu cele mici, pentru desert, să se umple peste tot de tot soiul de forme de cioburi. Apoi m-aş sparge şi pe mine, începând cu ochii, opaci de nepăsare şi terminând cu degetele de la picioare, prea mici să ştie să se lase iubite.
Miroşi a fân şi a lapte, iar mie, când te aud aşa, îmi vine să deschid o carte şi să mă strecor sub literele de-o şchioapă, să nu mă poţi găsi nici măcar cu lupa.
Şi-as vrea să pot, să mă laşi , să-ţi spun, când tu taci, să pot, de m-ai lăsa numai, să vorbesc, doar de-ăs putea, să accepţi, să-ţi spun, când tu spui, dar tu miroşi mereu a altceva şi îmi înghit cuvintele, abia gândite, în timp ce, din genunchi, cineva se roagă să miroşi a om, măcar din când în când.

fever dream

Când te-a întrebat, ai spus „în colţuri”, cu toate că ştiai ce înseamnă asta. Şi tot ce eşti e în colţuri, de-asta pe trupul meu apar, când încerc să te îmbrăţişez, mici echimoze, cu forme bizare, de găluşcă, meduză, jeleu sau castor.
Într-o zi, o ştim de pe acum, voi uita şi vei uita şi tu să mă avertizezi, şi te voi lua în braţe cu totul, de mă voi învineţi toată şi va trebui să mă acopăr cu gheaţă şi să număr timpul în schimbarea culorilor pielii, de la vineţiu închis, la movaliu, la verde palid, la gălbui.
Când te-a întrebat, ai răspuns „gol”, te-au tentat complicaţiile din spatele simplităţii. De-asta trec prin tine când vreau să-ţi mângâi fruntea sau şira spinării, de-a lungul micilor gâlme atât de duios ondulate.
Am să uit într-o zi, şi-ai să fii lângă mine când voi atinge alţi obraji.
Când te-a întrebat, ai spus „monocromatic”, şi ne vezi pe toţi la fel, şterşi şi nivelaţi. De-asta mă priveşti ca pe o bucată de hârtie pe care nu s-a scris nimic, iar tu n-ai la îndemână nici stilou, nici pensulă, nici măcar un ciot de cărbune.
Într-o zi ochii mei nu-ti vor mai arăta sufletul.
Când m-a întrebat, am răspuns „el”, desi pe fişa de prezentare scria cu litere mari: „în colţuri”, „gol” şi „monocromatic”.

duminică, 3 octombrie 2010

cotidian, fuga în el

Rătăciri pe străzi aglomerate şi obosite, o aproape evadare pe autostradă, reîntoarcere în parc luminos, cu alei şerpuitoare şi băncuţe privind spre lacul pe care răţuştele creau miraje apoase, întrecându-se cu o barcă de hârtie, iar noi mergeam ca racul.
Piesă de teatru alb-negru,cu planuri paralele şi schimbări bruşte de situaţie, cu semn de întrebare asupra a cât de noi înşine suntem până la urmă, dincolo de conjuncturile pe care ni le serveşte viaţa şi de regulile pe care trebuie să le urmăm.
Frig, multe ţigări, planuri.
Kumm (a fost) în Lăptărie : zgomot, oameni tăiaţi în bucăţele de fumurile groase, dans cu sufletul, apropieri, depărtare de sine şi cumva nepăsare benefică pentru trecut în timp ce prezentul se trăieşte aproape, disecat atât de minuţios din trompa unui saxofon plin de pasiune.
Spre dimineaţă, pijamale călduroase şi dureri de cap.

vineri, 1 octombrie 2010

din firul de ploaie ce-a cusut visarea

Din apa liniştită din balerinii în carouri au prins a mi se strecura, de-a lungul picioarelor, chiar spre vârful urechilor, friguri şi frisoane şi lacrimi îngheţate din cauza privirilor rănite de care mă ştiam responsabilă şi a celor goale pe care mă simţeam furioasă.
M-am învelit, să mă încălzesc, în semn de carte, frumos şi delicat decupat dintr-o cămaşă ce, nu chiar atât de demult, a îmbrăcat un trup, al lui Gellu Naum. Pe fiecare fâşie o mână a scris graţios şi caligrafic, cuvinte alese pesemne dintr-un cufăr cu nestemate, prea atârnau greu în timp ce-mi înfăşuram sufletul împrejurul bucăţii textile, iar el se simţea ca şi cum ar fi fost într-un muzeu al oamenilor frumoşi, cu voci din care ies prietenia şi dorul, închegate în cântec, poezie, spontaneitate, lumini şi fotografii aproape la fel de vii ca şi noi.
Tremurau mâinile noastre, ale celor ce au mângâiat măsuţa de copil pe care s-au sprijinit şi umbrelele, asemenea unor semne de întrebare, în timp ce am desfăşurat hârtia maronie sub care se pitiseră semnele. Apoi am tremurat cu totul, un cutremur al ţesuturilor.
Ne-am luat starea de soare furat şi-am împrăştiat câte puţin prin toate buzunarele hainelor, pentru ca atunci când vom fi triste să fie de ajuns să pipăim doar căptuşeala îmbrăcăminţii şi să se rotească caleidoscopul spre ziua cu semne.
Să plângi pentru că simţi că eşti om şi ţi-a fost dat să trăieşti un asemenea sentiment, scos din spaţiu, din timp, din real, din gri, să râzi că alt om s-a bucurat de iubire şi de viaţă şi-i simţi fericirea plimbându-se pe ecran, să zâmbeşti amar pentru că vinul ţi-a amorţit limba şi capul şi totul se afundă parcă, şi e bine.
Şi să taci, ştiind că lângă tine, foarte aproape, sunt cele ce simt la fel, şi ştim asta una despre cealaltă, cât de stranie e senzaţia că nu mai ai nevoie de cuvinte pentru a înţelege.

notiţe pentru autoportret

Omule netrebnic, cu ce mână crezi tu că poţi atinge fumul ce creşte din podele, secţionând membre, capete şi persoane-pereche?
Ce te-ai mai bucurat că a plouat intens, ai putut cântări cât de mare ţi-e prăpastia, suflet şi frici şi ignoranţă despuiate, mult i-a mai trebuit ploii să toarne pentru a-ţi arăta măsura pe care eşti croit.
Şi cât ai trudit, tu singur, omule, să pui în rucsacul vechi macarale,rinoceri,plumb,table de oţel şi fontă,stânci,şerpi şi vopseluri, ca apoi să-l atârni în cuiul spatelui , să-l porţi prin ochii din care se aud şine încinse de roţi murmurând a cântec de blestem.
Nu simţi, neomule, cum se adună vieţile să-ţi spună, prin gri şi alb, că eşti doar atât şi nimic mai mult, degeaba priveşti dimineţile în oglindă, după riduri sau cearcăne sau tresăriri, tot o bucată de carne este şi dacă ai ştii mai bine te atât , ai da-o câinilor să o mănânce.
Când creşteau printre firele de păr crengi de copac, noduroase şi uneori înfrunzite, repede tăiai binele cu toporul, cu niciun preţ nu te-ai fi dezis de a fi ca ceilalţi. Numai o dată la treianitreilunişitreizile întorceai orbitele în sens opus şi hohoteai de râs , nevăzând cum se cern întâmplările şi cum se decid semnele.
Omule netrebnic, îţi închipui poate că aşa are să treacă mereu; tare milă mi-e de tine, când ţi se vor lepăda costumele, n-are să fie nimeni cu o găleată cu apă să stingă ţipetele.
Neomule,de ce vorbeşti aşa? Sunt eu.

miercuri, 29 septembrie 2010

nefinisat, mereu ciobit

Tică are obiceiul de a pune aceeaşi întrebare de două ori, chiar şi când în răstimpul dintre cele două interogaţii se iveşte răspunsul. Are aceleaşi reacţii până şi faţă de prietenii săi imaginari, piticii din ceasurile pe care Tică le creşte, îndemnându-le în fiecare dimineaţă să ducă ziua până la capăt, pentru ca apoi să—şi continue melodia, neîntrerupt, poate doar mai obosit sau mai fâşâit, în funcţie de vreme şi de oamenii ce intră în magazin.
Meseria lui Tică e aceea de ceasornicar-florar. Ceasornicar, pentru bunicul său ce i-a vorbit cu taină despre mecanismul timpului, despre limbi secrete, despre sufletul ceasului, despre interpretări si rotiţe zimţate.
Florar, pentru Ella.
Tică are pereţii casei acoperiţi cu pendule, ceasuri deşteptătoare, de toate soiurile si formele, din lemn masiv, metal vechi, cu păsări , spiriduşi şi clopoţei; în total sunt douăzecişicinci, programate să cânte fiecare la o anumită oră.
A douăzecişicincea, cea a sufletului său, desprinsă din camera cu ceasuri, îl poartă pe Tică departe, undeva unde nimeni nu deţine dreptul de a da nume lucrurilor vizibile, de a împărţi în felii timpul, de a eticheta sentimente şi de a judeca oamenii după felul de a vorbi sau după înfăţişare.
Acolo, în ora douăzecişicinci, e şi Ella, bineînţeles.
Fiecare om bun are ascunsă în el o pasăre. Tică, de s-ar putea uita înăuntrul său, ar descoperi o bufniţă de hârtie, cu ochi-cadrane, unul înregistrând batăile inimii iar celălalt, în sens opus primului, privirile pe care Ella le aşază asupra sa.
Tică e un florar neobişnuit. Nu ştia mai nimic despre flori şi semnificaţiile lor până să o întâlnească pe Ella.
Aşa a decis Tică să-şi scrie iubirea, pe nuiele, cu petale de flori, construind, minuţios şi cu nesfârşită răbdare, valsuri-vârtejuri sau colorate tăceri.
Are degete lungi şi fine cu care, într-o viaţă paralelă, ar fi fost un pianist extraordinar, dar Tică ştie că menirea sa este să redea vocea ceasurilor, să nască continuităţi, să ţină o pensetă în mână şi să studieze mecanisme şi modele.
Prima nuia s-a născut într-o dimineaţă de joi, soarele muşca perpendicular din asfalturi, pe străzi oamenii îşi purtau gândurile mecanic, trăgând paşii unul după altul, aşa cum sunt învăţaţi de mici, să ajungă neapărat undeva.
Tică ştergea de praf geamurile ceasornicăriei.

marți, 28 septembrie 2010

spune-mi,vii?

Hai în piaţa de flori, după ce lumina îşi autoreglează intensitatea, să ne jucăm leapşa printre ghivecele şi găleţile imense, burtoase şi înalte, din care capete ciufulite de margarete, tufănele şi crizanteme clipesc mândre, uită-te numai cum se întind de-a lungul trotuarelor sparte, pe lângă zidurile scorojite şi învechite, printre ţiganii insomniaci şi dispuşi la negociere. Să-ţi şoptesc, ascunsă în spatele unei tulpini solide şi susţinătoare a corolei cu multe petale micuţe , cu miros pe care ai vrea să-l porţi şi pe piele : împăratul Japoniei a adoptat crizantema ca sigiliu imperial, existenţa sa fiind certificată în jurul secolului VIII; denumirea provine din greacă, “chrys” – auriu şi “-anthemon”-floare.
Hai în piaţa de flori, să-ţi umplu braţele şi sufletul în nuanţe calme şi zâmbitoare, să te învăţ cum să-ţi ghiceşti soarta în petalele lunguieţe în timp ce degetele îţi obosesc de atâta smuls.
Hai în piaţa de flori, la lăsarea serii, să ne povestească ţiganii vieţile lor, în timp ce ne sprijim spinările de ghivece lemnoase şi solide, să putem spune că uite, ce dacă e întuneric, noi avem lămpi naturale.
Hai în piaţa de flori, să-mi iei o singură margaretă, aleasă cu grijă, după ezitări, tentaţii, îndoieli, reîntoarceri, pipăiri mătăsoase, priviri crucişe ale vânzătorilor ce nu prea dau la bucată, fuga ta apropiată dacă nu mă voi hotărî curând.
Hai în piaţa de flori, să ne murdărim nasurile cu polen şi să râdem, jucând fotbal printre maşini cu copiii negricioşi.

luni, 27 septembrie 2010

traseu aerian



Se făcuse demult zi şi cu toate astea camera prezenta încă paturi folosite, cu cearceafurile trase peste capetele băieţilor, deşi era cald şi gălăgie, turiştii plecau grăbiţi, cu hărţile mototolite în mână, căutând cele mai scurte drumuri spre planurile stabilite.
Cele două perechi de tenişi, agasate şi plictisite de atâta aşteptat, împrăştiaţi şi aruncaţi anapoda , unul petrecându-şi chiar noaptea întreagă cu fundul în sus, au format un fel de întrunire urgentă, pe scaunul-şifonier dinspre fereastră, unde şi-au discutat, în şoaptă, perspectivele. S-au decis iniţial să acorde proprietarilor treizecişişapte de minute sub formă de şansă, dar acele ceasului au trecut doar clipind peste acest răgaz, iar tenişii nu au mai suportat aşteptarea, oraşul îi ademenea, ca şi ideea năstruşnică a unuia din ei, să înainteze pe sârma ce lega cele două clădiri şi să observe, de sus, ce se petrece jos. Intr-adevăr nu era deloc un traseu cu prea multe posibilitaţi, însă nici băieţii nu aveau să le ofere altceva în afara priveliştii unei podele de bar. Zis şi făcut, şi-au legat şireturile într-un nod solid, s-au căţărat pe pervaz, depunând un oarecare efort, pentru ca apoi să ezite un pic, dacă nu vor reuşi să găsească punctul de echilibru care să îi păstreze pe fir? Au ridicat din umeri , până la urmă varianta cea mai rea presupunea nişte julituri şi probabilitatea să fie purtaţi de altcineva, ceea ce nu era chiar atât de insuportabil, nu?
S-au aventurat deci , încetişor, descurcându-se surprinzător de bine. S-au oprit undeva la jumătate, vântul îi flutura uşurel, într-un ritm ameţitor, porumbeii zâmbeau acestei îndrăzneli, unul chiar oprindu-se pentru o scurtă conversaţia, fiind însă atent să nu determine ruperea echilibrului, şi aşa precar. Oamenii erau mici, intraseră la apă de la distanţa aceea, erau coloraţi şi gălăgioşi, iar tenişii se bucurau de privelişte, prea mult timp bătuseră trotuarele , obosiţi şi prăfuiţi.

duminică, 26 septembrie 2010

viziuni multilaterale

Ştii, vorbim aproape tot timpul despre zilele de duminică, în care ne odihnim şi reflectăm asiduu asupra tipului de oameni ce am ajuns să fim, găsind sau nu motivaţii, uneori chiar scuze.
Ei bine, într-o zi ca asta devine inutil până şi acest lucru, tot ce rămâne de făcut e să infăşori o eşarfă la gât, să tragi fermoarul hanoracului, să legi puternic şireturile tenişilor şi să-ţi umpli plămânii cu ciripit în game necunoscute, frunze ce-şi schimbă structura vizibil, ca şi hainele; îşi dezbracă rochiile verzui şi diafane, traversate de nervuri adiacente, îmbrăcându-se în jerseuri roşietice şi pantaloni de tafta de culoarea zahărului brun, dându-şi drumul de pe crengi şi balansându-se uşor pe scrânciobul vântului, pentru a atinge pământul şi a se odihni, adormind în timp ce se micşorează prin spiralizarea spre interior, construindu-se de fapt sub forma unei cochilii de melc, poate doar pentru a ramane aici cât mai mult, înainte de a merge înapoi în laborator pentru a fi resintetizate în vederea următoarei primăveri.
Şi după cum spuneam, duminica aceasta s-a trezit sub clopot de vată murdară,dar s-a umplut apoi cu linişti, melancolii şi culori furate frunzelor pentru a da motiv sufletului să zâmbească.
Am în minte această imagine, poate un pic clişeistică, de aruncare a trupului într-un morman de frunze pe jumătate uscate, a căror reacţie să fie scârţâit misterios, aşa cum se aude în filmele de groază când urmează o scenă pe care ai face bine să o priveşti printre degete.