El spune aşa: „ Ea îmi dădea lapte şi pâine şi pornea desculţă pe drum spre est spre vest spre surd spre mort.” A stat o vreme liniştit în învelişul celulozic deoarece frica spune că nu-l pot folosi, eu nu-s atentă , nici ordonată, m-aş fi trezit într-o zi cu panica în mâini, căutându-l febril prin cărţile stivuite în turnuri din ce în ce mai precare.
Lucrurile, însă, trebuie privite din unghiul opus, tocmai pentru că nu sunt un om suficient de bun, trebuie să folosesc semnul ca pe o încercare a fiecărei zile, că se poate mai bine.
Am nevoie de timp şi au trecut luni bune numai pentru a avea curajul să recunosc asta; toate încercările de a zâmbi, de a (mă) ierta, de a merge mai departe, de a umple golul cu straturi de vată fad colorate pentru a estompa croncănelile ciorilor s-au dovedit inutile şi noroioase.
Vreau să plâng şi nu pot; vreau să uit şi nu ştiu cum; vreau să nu fiu aici, dar nu am cu adevărat decât aceşti patru pereţi albi, o lumină palidă şi gândurile ce se învârt ameţite în jurul becului, asemenea unor fluturi orbi prinşi de păianjenul înfometat.
E semnul pe care l-am ales sau care m-a ales; mai sigur, a fost doar întâmplarea.
Nici nu contează, abia ce păşesc desculţă „spre surd spre mort”, în timp ce dreptunghiul de pânză îşi găseşte în fiecare carte câte un loc pentru viu.