monologul dialogului închipuit din realitate

Uite ce-i, azi nu am chef de tine, te superi dacă nu-ţi răspund la iubire? Mă doare capul îngrozitor, vreau doar să mă întind în pat, să aprind veioza mică cu abajur roşu şi să citesc o carte. Ştiu, avem rezervare la restaurantul acela nou despre care ai citit în nu ştiu care revistă de specialitate şi ai crezut că am să fiu încântată, dar nu mă gândesc decât la papucii de casă îmblăniţi şi la sunetul ibricului în timp ce apa se agită să fiarbă. Nu, nu cred că îmi va trece după o oră, nu vreau să suni să le spui că întârziem, eu am să-mi beau ceaiul şi-am să ascult jazz, te poţi duce singur dacă îţi doreşti atât de mult. Da, sunt egoistă, ai dreptate, nu mă gândesc la ce vrei tu, nu-mi pasă că azi nu ai chef să stai singur, mie îmi pulsează tâmplele şi mă ustură pleoapele, înţelegi? Uneori, pur şi simplu , nu te iubesc.
Ei, nu are sens să discutăm atât de mult pe tema asta. Şi ce dacă nu se mai pot face rezervări cel puţin o lună? Nu e mai important că nu mă simt bine? Da, când sunt aşa vreau să fiu singură, nu ai face decât să mă încurci dacă ai veni la mine, m-ai întreba pe unde stă fiecare lucru, cum să prepari ceaiul, unde sunt cănile, dacă poţi folosi prosopul atârnat în baie, şi tot aşa, până durerea de cap ar căpăta proporţii uriaşe şi aş ajunge doar să ţip la tine. De ce să nu simplificăm lucrurile din start? Eu aveam impresia că am fost sinceră cu tine încă de la început.
Nu ţi-am dat niciodată de înţeles că lucrurile se vor schimba cu timpul. A, aşa ai crezut tu, asta e altceva. Dar ţin la tine, chiar dacă nu aşa cum vrei tu. Nu, mi se pare de-a dreptul ridicol să vorbim despre asta la telefon. Nu, ţi-am spus că nu vreau să ne vedem azi.
Nu înţeleg de ce insişti, doar ştii bine că sunt încăpăţânată şi nu am să cedez. Vorbim mâine, bine?
....