Scutură-ţi degetele deasupra căzii pline cu cărţi şi fulare, prinde o bucată de cer de pe marginea dreaptă a drumului şi săpuneşte fularele de-a curmezişul cuvintelor, să se prindă unele de altele. Apropie-ţi sprâncenele de un echer şi compară-le grosimea, rostogoleşte boabe de fasole pe suprafaţa alunecoasă a gresiei maronii şi urmăreşte-le traseul circular. Leagă-ţi ochii cu fâşii transparente de semne de carte peste care mâini graţioase au scris cuvinte negre şi încearcă să ghiceşti pereţii, fiecare pată de cerneală de pe vremea când te certai cu stiloul, fiecare denivelare, fiecare scrijelire a varului în încercarea culorilor, fiecare tremur al atingerii, fiecare renunţare de care îţi e din ce în ce mai uşor să te legi, să te laşi în voia somnului şi a nepăsării şi a moliciunii stărilor în care nimicul este stăpân.
Îţi priveşti degetele şi nu mai ştii dacă cu ele ai putut scrie cândva, acum le foloseşti doar în mişcări aeriene, să sperii particulele de praf şi să faci semne unor oameni invizibili ce-ti zâmbesc de partea cealaltă a ferestrei, cocoţaţi în coastele roşii ale copacilor toamnei, de unde-ţi spun că le e cald, frunzele ard molcom, dar nu poţi trece şi tu dincolo, nu ai credinţa necesară.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu