Pereţii s-au încălzit dintr-odată, am intrat în cameră şi te-am găsit îmbrăţişând caloriferul vechi, privind amuzat boabele de piper negru, ridate de atâta aşteptare. Nu ştiam ce să fac, ploua plicticos şi cerul era încă cu pete mov, am luat o carte să citesc, dar dintre pagini m-au speriat cuvintele tale, scrise cu roşu, pe marginile albe ale foilor, asemenea unor zâmbete ce tocmai au furat cireşe. Totul se simţea ermetic, respiram în acelaşi ritm, inspir şi expir, închidere, deschidere, am vrut să verific dacă ne clipesc ploapele concomitent însă nu am reuşit, tu ai râs în timp ce rostogoleai piperul pe pervaz, numărând câte boabe pierdeai prin crăpături, gândindu-te că aşa ai să provoci strănutul microorganismelor ce sălăşluiesc în adânciturile în zig-zag ale pereţilor. Iar râsul tău s-a lovit de mine, aşa cum stăteam acolo, gata să plec în orice moment, şi deodată căldura pereţilor a explodat şi s-au aprins licurici ce au dezorganizat structura camerei, dezmembrându-ne cumva violent, dar fără să doară. Aşa m-am trezit cu braţul tău stâng în locul braţului meu, iar tu aveai picioare netede, cu unghii rotunde, lăcuite, în cana de cafea s-au vărsat literele înşirate pe o vedere veche, şerveţelele şi-au mângâiat moliciunile cu lichidul gros al unui luciu de buze, hainele s-au îmbrăţişat pătimaş, într-un val-vârtej din care ştiam că nu avem cum să ieşim aceiaşi.
Iar tu continuai să râzi şi-am ştiut că nimic nu există cu adevărat, nicio permutare, nicio coaliţie, nicio încercare de altfel nu va determina deblocarea şi evaporarea permanentelor senzaţii de panică. De asta râdeai, o nouă zi şi nimic altfel, îmi citisei spaima şi încetasei şi tu să crezi, aşa că ai râs, iar prin amestecarea tulbure a râsului cu căldura dintr-odată toropitoare, am prins a ne preschimba cu toţii.
Îţi mângâiam zgomotele aruncate de-a valma şi le strângeam în pumnul drept, la un loc cu licuricii, şi speram să poţi râde încă mult.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu