marți, 26 octombrie 2010

did you feel the burn?

Îi spuneau că miroase a ceai de tei cu miere, în timp ce o îmbrăţişau cu toţii puternic, mai să-i rupă oasele, nu se uita niciunul la ea, o luau în braţe din spate, şi le simţea respiraţia pe gât şi îi auzea clar, toţi spuneau că ea miroase a ceai cald, deşi nu-şi mai schimbase hainele de zile bune, dormea şi trăia în ele, o pereche de pantaloni de trening, de culoarea cernelii, de-acum largi şi scămoşaţi şi un hanorac de pe vremea când se putea considera încă copil.
Cu toţii intrau pe aceeaşi uşă ce se văita scârţâietor din balamale, niciunul nu încercase să deschidă ferestrele, veneau şi plecau ca şi cum ar fi fost doar un culoar de trecere, doar o intersecţie. Atingerea lor o lăsa indiferentă, ştia că niciuna din ele nu are puterea unui curent, să o străbată până acolo unde se întrerupsese ceva, sau poate doar se terminase. Da, poate se terminase ea pe ea de trăit.
Visa că într-o noapte are să mănânce luna şi lumea va rămâne fără ea, iar oamenii se vor agăţa doar de stele să privească noaptea. Şi iar o îmbrăţişau, asemenea tentaculelor unei caracatiţe, simţea doar la nivelul pielii atingerea, dincolo de bariera epidermică nu ajungea nici măcar un atom de mângâiere, dincolo era frig şi alunecos şi plin de copaci cu crengile goale, asemenea unui cimitir al cuierelor părăsite, de care să agăţi oamenii uitători ai propriilor dorinţe.
Se cocoloşise între aceleaşi straturi prea bine ştiute, de pe salteaua cu arcurile ieşite, iar degetele cu unghiile roase până la carne le tot căutau vârfurile, şi ei nu făceau decât să-i spună că miroase aşa frumos, a infuzie de tei, nimeni nu o privea din faţă, orbitele erau clare şi albe asemenea unor farfurii plate abia cumpărate şi spălate.

Niciun comentariu: