marți, 25 ianuarie 2011

mini-dorinte pentru maxi-sperante

Dilemele se manifesta bizar, un foc de paie uneori, asemenea aparitiei pe scena a magicianului, alteori o lenta scurgere a urmelor de incaltaminte pe unele podele uscate. Si uita-te atent, eu am luat-o spre nord si picaturile de zapada topita, unite in forma asta rotunjita de bocanc cu blana au pornit-o de capul lor tocmai spre vest, de unde ne vin mereu vestile proaste, sub forma ghearelor de ciori legate cu sfori taciturne, in funde strambe si inegale.

Trei caiete asteapta trei povesti. Dar degetele nu le deschid niciodata, mai degraba ar scrie pe pereti sau in aer decat sa puna pe hartia moale dintre copertele cu nume pretentios vreun cuvant ce nu va mai putea fi apoi nici sters, nici negat. gestul simplu al darului obliga mai mult decat orice la crearea unor intamplari de dincolo de imaginatia proprie, de inventarea unor aripi atat de aparte incat unul din carnetele sa poata fi impachetat si stampilat si trimis inapoi, asemenea porumbeilor calatori, aducatori a semne de viata mult asteptate.

Muzica isi scurge notele in cavitatea toracica si tare ti-as mai saruta ochii acum, sa nu-mi mai spuna niciodata ca drumurile sunt paralele si barcutele din hartie vor intra la apa cat de curand. Scortisoara, bucati de migdale, lamai verzi si un cantec-descantec, un sir de embleme tinute in secret intr-o cutie de carton sub pat, alaturi de fotografii invechite si alte amintiri cu miros de mucegai.

Suntem o operatie matematica, e simplu. Deschidem orice manual si ne regasim acolo, chiar si o coasta, chiar si maxilarul, chiar si sufletul, uneori. De-asta as pune pe foc toate cartile de matematica, sa ne uitam teoremele si axiomele, sa uit si eu ca niciodata nu am putut pricepe limitele si derivatele.

Mi-ar placea sa am mustata, din aceea groasa, cu varfuri arcuite, ce pare sa zambeasca continuu, fara ca posesorul sa fie nevoit sa schiteze macar vreun gest. Mi-as pune-o in zilele in care e soare si toti sunt lenesi, numai ca nu stiu daca m-as descurca si cu vata pe bat. Nu-i nimic, o dezlipesc, o pun intr-o batista, termin vata pe bat si apoi o atasez la loc. Da, ce mi-ar placea!

luni, 24 ianuarie 2011

deslusirea diminetii ei

dimineata ea are ochii clari, asemenea unor cercuri de apa concentrice, din care se disting,cu lupa mica de pe noptiera, visele de peste noapte, aranjate cronologic, fiecare cu cate o eticheta de culoare diferita, pentru a nu fi confundate.

ea nu stie sa prinda oameni din copaci, nici macar atunci cand e avertizata asupra pericolului, ci sta cu nasul in firele de iarba, cautand un musuroi de furnici, pe care le strange intr-un borcan, le duce acasa, si le dreseaza pentru circul miniatural ce va avea premiera cat de curand.

es se juleste in marginile cuvintelor si le descoase tivurile, le analizeaza tesuturile si compozitia chimica, le schimba chiar si starea de agregare, si cu toate astea, inca exista cazuri nedeslusite, tinute sub lacat intr-un dulapior deasupra oglinzii, pe care il deschide acum din ce in ce mai des, din cauza unor anumite conversatii virtuale cu zgomot de bormasina. terapia inca nu a gasit remediu pentru asa ceva, insa ea stie ca in curand va putea construi o platosa din acele cuvinte stivuite, o platosa cu doua fete, o va apara pe viitor de orice cuvant deja existent acolo, insa puterea de centrifugare si viteza de sedimentare nu sunt suficient de puternice pentru a separa strict cuvintele incriminate. cu toate astea, ea este gata sa-si asume riscul.

ea isi lipeste nasul de geam si scoate mainile afara in ninsoare, linistea de acum e linistea renuntarii si a intelesului prefacut, cu toate ca pe interior mocnesc in fierbere atatea nedumeriri.

ea isi bea cafeaua si isi frige limba, e dimineata-pranz si timpul e pe spinarea furnicilor inca adormite. dialogurile se scriu agresiv si nimeni nu intelege nimic, argumentele se lovesc in aer inainte de a fi ascultate de urechile potrivite si tot ce-i orgoliu va rezista. in rest, ea va aduna cu mainile inca umede de la fulgii pitici resturile ramase din amintirea visului, isi va pune haina albastra in care i se intampla mereu cate ceva neprevazut si va astepta, la colt de strada, sa se iveasca.

amar dans al degetelor

profilurile oamenilor cunoscuti in ultima vreme au fost din ce in ce mai variate si mai atipice, de unele m-am amuzat, de altele m-am speriat, de unele am prins drag, de altele nu am stiut cum sa scap, si asta nu in sensul acela urat, ci dupa niste demersuri si explicatii logice, cel putin din punctul meu de vedere.
e bine sa cunosti oameni, asta mi-am dorit in secret inca de cand a venit toamna si asta mi s-a intamplat. si cu toate astea, lucrurile nu au facut decat sa se complice, in situatii cu umor negru, din care nu stiu cum m-am descalcit, dezlipindu-ma sub forma de nevroze, de lacrimi sau de hohote de ras, cu niciun sentiment macar cvasipermanent de roi de fluturi.
oamenii sunt complicati. oamenii care imi plac mie sunt si mai complicati. eu sunt si mai complicata, cu toate tiparele si manualele de utilizare din lume nimeni nu s-a priceput sa-mi scoata demonii si sa rada de ei, pana sa se faca scrum, si-apoi sa se uite la mine, asa, simplu si adanc, un timp nelimitat, fara limbi de ceasuri si fara busole, sa iasa frica asemenea unui abur-arc si sa se imprastie, de-acum invizibila.

se aduna, deci, chipuri, expresii, cuvinte, culori, atingeri, ruperi, reintoarceri, ca intr-un colaj pe care te apuci sa-l faci fara niciun scop, fara nicio idee de final, iar bucatile sunt mici si se lipesc greu, raman pe deget sau se pierd printre cearceafuri, degetele miros a lipici si capata mici cruste denivelate care se dezlipesc dureros, plansa incepe sa se umple, ramane din ce in ce mai putin loc, si brusc, intr-un filtru de lumina inghetata, iti dai seama ca tu, de fapt, lipsesti de acolo.

duminică, 23 ianuarie 2011

un leu pentru o culoare si un zambet

S-a intamplat cam acum o saptamana sau doua, nu mai retin exact data, ma intorceam cu M din oras, era frig si am luat tramvaiul. O doamna vindea razatoare, " la un leu, pentru cartofi, morcovi, telina. Doar un leu razatoarea". Nu cumpara nimeni, dimpotriva, calatorii pareau sa nu o auda, nici nu intorceau capul sa vada macar despre ce e vorba, fiecare era ancorat in propriile probleme, cu gandul la copii, scoala, casa, mancare, slujba, etc. Mai aveam o singura statie pana acasa cand M s-a hotarat sa cumpere una, chiar cand doamna se asezase pe un scaun, sa se odihneasca un pic. A luat una rosie, asa a vrut ea. Eu vorbeam la telefon si am observat cu coada ochiului cum simplul gest al lui M, de a raspunde vocii cu "razatoare la un leu" si privirea ei incantata de ustensila casnica, privita initial mai degraba ca o jucarie, au starnit un fel de agitatie si cu siguranta curiozitate in randurile celorlalti, caci in cele doua minute din restul calatoriei noastre cu acel tramvai, s-au vandut cel putin inca cinci razatoare, galbene, verzi sau albastre; si-au capatat degraba in mintea mea semnificatia unor baloane cumparate intr-un spatiu dincolo de cenusiu si griji.
O razatoare pentru un zambet. M a curatat azi morcovi si eu mi-am amintit ca uite, atat este de ajuns, sa poti crea un moment din acesta, sa il vezi, sa-l faci mic si sa-l pastrezi in buzunarul interior al sufletului. Si da, sa fim in continuare atenti la oameni.

halucinatii de duminica

cu toate ca nu a aparut nicio stire oficiala, nici la radio, nici in ziare, in acest sfarsit de saptamana a avut loc congresul oamenilor de zapada, chiar in parcul din centrul orasului. bineinteles, toate locurile au fost rezervate din timp de catre domnii si doamnele imbracati fie in fasii fie in mormane de omat,iar organizatorii, cuprinsi de spiritul inovator si ajutati de cadrul de desfasurare al conferintelor, au adaugat locuri suplimentare la loje, pe crengile copacilor denumiti in latina de placutele vizibile primavara.

trecatorii au avut si ei acces, limitat ce-i drept si fara posibilitatea de a achizitiona la intrare mapa cu toate informatiile necesare si cu translatorul electronic ce urma sa interpreteze discutiile oamenilor de zapada din limbajul lor, inghetat, in limba romana. cu toate astea, cuprinsi de entuziasm, unul mai degraba numeric, vocile lor au inregistrat un numar mai mare de decibeli decat prezentatorii, astfel incat juriul nu a putut decide niciun castigator,iar cei interesati nu au inteles nimic din studiile efectuate, din rezultate si concluzii. Au plecat nemultumiti, hotarati ca pe viitor sa-l angajeze pe seful gerului, pentru a preintampina asemenea intamplari nefericite. Cu siguranta, trebuie modificate si locul, si ziua si ora.

la lasarea serii bancile erau in continuare ocupate, ramasesera domnii si doamnele de zapada sa admire calmul aleilor inghetate si al copacilor purtatori de fulare de omat. din loc in loc, eu ma opream sa privesc in ochii din felurite materiale ai oamenilor de zapada, mai mari sau mai mici, inzestrati cu brate ramificate, cu nasturi alambicati, cu nasuri si guri ranjitoare sau infricosatoare. Aproape de marginea inghetata a lacului am nimerit peste o familie, parintii asteptand parca o saniuta albastra in care sa-si plimbe copilul, mandru detinator al unei caciuli in dungi fosforesente. Mai departe, izolat si parca trist, pe-un scaun din aceeasi zapada ce-l nascuse si pe el, statea un arlechin, avea un capac rosu pe post de nas si dadea impresia ca se gandeste intens la un truc cu care sa-i faca pe ceilalti sa rada.

cand sa ies din parc, de dupa un copac imi iese in cale cel mai gras om-de-zapada inventat vreodata, din trei bulgari imensi si rotofei, respirand anevoie, cu palaria atarnandu-i pe-o ureche si, cu o voce de bariton, imi cere nonsalant o tigara.

Am grabit pasii, scartaiau talpile prin omatul cel alb , prea alb parca.

joi, 20 ianuarie 2011

circuit independent

Uneori e tare greu sa-mi dezmeticesc firile si sa le pun pe toate ori sa se spele pe dinti, ori sa-si dezmorteasca gatul si membrele si degetele, sa se dea jos din pat si sa iasa acolo unde ceata devine parte integranta din peisaj, iar mie mi se pare frumoasa cu un aer bacovian, seara cand astept tramvaiul imi place ca nu-i pot ghici apropierea,decat cand e aproape in statie, pe jumatate orb.
Se intampla din ce in ce mai des ca macar una, da, una din firi, sa ramana in urma, intr-un biscuit cu ciocolata si migdale, intr-un ochi trist al unui om intamplator, pe scaunul din metrou unde a remarcat o tanara citind. Sau, mai rar totusi, sa o ia inainte, sa treaca in viteza prin viitorul apropiat al intamplarilor, sa se aprinda si sa se intoarca la timp pentru a le domoli pe celelalte,invaluindu-le in stratul subtire al repetarii.

Firile astea, imi dau batai de cap. Ar trebui sa le dau niste lectii de comportament, sa le pun in banci, cu mainile la spate, sa-mi pun ochelarii cei grosi si sa scriu, cu litere de tipar, niste reguli. acelasi pas, acelasi ritm, acelasi timp de vietuire, aceeasi privire si aceeasi miscare. orice abatere se pedepseste cu izolarea celei neascultatoare pana va fi gata sa se conformeze.

Imi zambesc somnoros, au ochii inca pe sfert visatori, in timp ce eu le vorbesc, incruntata, de responsabilitate, maturitate si alte cuvinte din acestea, ale oamenilor mari. Apoi, brusc, firea cea mica prinde a ma gadila, si eu rad, si rad si ele, toate, la unison, acelasi clinchet al corzilor vocale, aceeasi senzatie de tremur jucaus.

Renunt la ideea de aliniere, acum ii vad forma de tipar rece metalic si stiu, cu siguranta, ca firile mele vor avea libertatea de a se plimba, fugi, privi, trai oriunde le conduc pasii lor, si nu ai mei, cei purtatori de numar treizecisiopt.
Doar in degete ne vom potrivi, din cand in cand, sa punem in cuvinte drumurile si oamenii.

E bine, acum ne este tuturor pofta de ceata.

miercuri, 19 ianuarie 2011

ati(pi)c

Tacerea ta a lasat zilele sa pluteasca si sa se inchida cu lipsa evidenta a cuvintelor, asemenea unor scrisori in alb, in plicuri netimbrate si fara adresa.
In pliurile lasate pe incheieturile cuvintelor nerostite,dar gandite in camera micuta in care intru din cand in cand sa-ti vorbesc, s-au asternut, asa, laolalta, o multime de intamplari, iar peretii s-au cutremurat de rasul tau pofticios si la fel de imaginar, caci tot ce e real palpabil e coaja de ou, subtire si prea usor de crapat acum, cand ceata inca ne acopera gesturile.
Am doua rochii noi. Si m-am tuns. Si am fost la teatru, fara tine. Si am cumparat carti. Si anul a inceput asa, tot in tacere, cu urarile clasice pe care si le spun oamenii cand nu au mai multe de zis, dar vezi tu, la noi nu se potriveste croiala. Si ti-am spus ca imi e dor.
Tu taci, si nici nu stii cat ti-ar placea sa stii de doamna nebuna de la teatru ce a tipat la mine de doua ori in timpul piesei, avea basma pe cap si ochelari ce-i faceau ochii asemenea bufnitelor si mirosea asa, a vechi, si nu stiu ce a facut-o sa creada ca eu am atins-o, desi statea la doua scaune distanta.
Iar una din rochii are o multime de bufnite pe ea, e o bufnicioasa, cum ii spun eu, si cu toata tacerea ce nu schimba nimic pentru mine ci doar adanceste, de sub bretonul scurt inchid ochii si iti spun, in cuvinte mici, ca imi lipsesti.

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

are parul rosu, asemenea vinului rosu- sarpe alunecos pe pielea fierbinte, iar din miezul carnos de ceata bolnavicios si nesabuit de albicioasa, ea pare sa-si decupeze fiecare pas in zig-zag ce suna speriat la atingerea talpii zimtate a bocancilor de asfaltul de-acum dezapezit.

cinematograful e gol; razlet, o data la trei randuri, cate un ratacit, sau cate un batran, doar doua cupluri undeva pe scaunele din spate. ii plac oamenii ce vin singuri la film, oricare si oricate ar fi explicatiile, ea nu le cauta, se multumeste doar sa guste din starea de zambet.

e frig si sub luminile inca aprinse scaunele plusate au un aer trist, iar parul ei capata o nuanta vie, febrila chiar, de neastamparare in timp ce fiintele din capul ei ocupa toate locurile libere, vibrand de nerabdare si murmurand si anticipand actiunea filmului necunoscut.

cu toate astea, ei nu-i place galagia, si nici zgomotul usor ascutit produs de rontairea floricelelor cu sare si unt, asa ca proiectiile mintii ei devin mute o data cu stingerea luminii.

subiectul filmului se deruleza intrerupt, sub masca unor clisee, isi frange mainile si ii vine sa planga, iar de sub lumina cu gene dese culoarea ei de par se intuneca si se metalizeaza, aducand, cumva, cu structura unei meduze de culoarea cernelii, ascunzand,astfel, intreaga gama de nuante imposibil de descris.

la urmatorul clipit in sala raman doar oamenii din carne si oase, tacuti si latenti, cu gandul cine stie unde, in timp ce firul povestii urmareste constiincios drumul ghicit , iar in sala se face din ce in ce mai frig.
atat de frig incat va tremura tot drumul inapoi spre casa, si numai dupa ceaiul fierbinte si lipirea corpului de caloriferul vopsit de locatarul de dinaintea ei in verde, numai dupa aceste operatii rosul firelor de par va reveni, aprinzandu-se, la senzatia de incandescenta a unor arcuri electrice.

telegar = cal tanar, iute, folosit la trasura

ma strangi tare de mana la fiecare cuvant necunoscut din dictionar.
le-ai scos din raft si le-ai scuturat de praf, mi-ai spus ca le ai din copilarie, volumul galben cuprinde cuvintele de la A-L, iar cel verde de la M-Z.
mergem la intamplare,deci, cu ochii intredeschisi si incordati pe literele micute, pentru a se lipi de noi, asa cum stam acum, umar langa umar, sunete si jucause intonatii ale unor cuvinte ca radina, pruja, protosinghel,tangaj,moletare si atatea altele, pe mine ma doare mana, si tu strangi din ce in ce mai tare fara sa iti dai seama nici macar ca eu am incetat sa privesc foile galbenii, ma uit la fruntea ta incruntata si tare mi-ar placea sa o pot decoji, asemenea unui fruct, sa ajung la miez sau poate la sambure, sa-i pot pricepe mecanismul de functionare, sa urmaresc impletirea sau nesuprapunerea unor sinapse, sa verfic drumul fosforescent al tuturor semnalelor trimise de acolo. ma strangi, eu am mana mica si s-a facut melc in mana ta mare, mai bine merg sa-ti iau un vocabular, le vom trece acolo, cu scrisul meu caligrafic si cu stiloul tau cu cerneala neagra, pe coloana mai ingusta, iar dupa linia subtire verticala rosie vom trece semnul egal, urmat de explicatie.

apoi, in zilele din ce in ce mai friguroase, cand intunericul se pravaleste pe neasteptate si intotdeauna prea devreme, cand luminile se pot micsora in functie de lenea vascoasa si somnolenta ce rareste simturile noastre, intre doua saruturi cu gust de portocala, avem sa spunem , pe rand,tu primul, cate un cuvant memorat.

miercuri, 12 ianuarie 2011

scrisoare pentru Maria, cea riscanta

Imi doresc sa ploua, Maria, sa fim contururi de creta si sa ne stearga perdeaua de ploaie, sa ne intindem sarurile de carbonat de-a lungul asfaltului si sa fie incert totul,pana la inefabilul sfarsit, cand pantofi colorati si insoriti vor pasi pe acolo, fara sa stie nimic de dinaintea ploii.
Vreau sa ploua, sa se blocheze toate intersectiile, sa sune nervos claxoanele, sa se opreasca tramvaiele la mijlocul statiilor, sa se adune oamenii surprinsi pe sub orice coroana mai stufoasa de copac, sa ploua asa zi si noapte, pana nimeni nu va mai iesi din casa, sa-ti spun , altfel cum decat metaforic si imposibil de real, ca pielea ta va prinde solzi in curand, de-un argintiu albastrui.
Stii ce nu inteleg, Maria? Cum poti tu intelege atat de multe? Si de-atatea ori, la fiecare pas, la fiecare mangaiere, la fiecare om ce mi se strecoara violent in minte, stiu ca daca ai putea, ai fi aici, si ai intelege. Atat. Dar ai prinde, Maria, o vaza, de exemplu, si ai putea sa dai cu ea de pamant? Sa izbucneasca sunetul aprins al celor multe cioburi neregulate, imprastiate de nu stiu ce efect fizic? Spune-mi, ai putea? As rade, Maria, mult, mult, cam cat de mult imi doresc sa ploua o data.
Uite, acum nu cred ca are sa se mai intample asta vreodata, sau chiar de s-ar implini, si are sa ploua, cu siguranta, oricine poate paria pe asta, mai ales ca factorul fluid al timpului nu este impus de niciunde, nu ar mai avea acelasi caleidoscop reflectat asupra mea.
Esti departe,stii asta. Ti s-a intins un sac cu povesti, unul de material simplu, de panza maronie, peticit si descusut, mai ales pe la colturile inferioare, dar tu cu mult mai bucuroasa ti-ai varat mana in el, pana la cot, si-ai scos uite-asa, o gura, doi ochi, trecutul din cuvinte trunchiate al unor oameni pe care la fel de bine ni i-am fi putut imagina, un nas,sprancene, si-apoi, Maria, cu degetele mainii stangi tu ai extras, ca si cum ai fi fost la tombola, un inceput ,Maria. Ai inteles, o stiu, inca inainte de privi, si ai spus, cu voce grava, sa auda toate elementele acelea desperecheate “ nimic nu va mai fi la fel”, si te-ai pus pe asamblat, Maria, iar pentru tine a venit ploaia, caci nimeni nu te-a mai vazut de atunci.

joi, 6 ianuarie 2011

linia intreruptă de creta albastră

Ştiu că nu se potriveşte nicicum contextului actual, dar crezi că-mi poţi spune o prostie, aşa, ca o paranteză surdă şi mută apoi?
Se mestecă încetişor la masa de seară, feliile de lună au miros greu de labirint, dinţii se ciobesc în oglinda pătată cu vin a cuţitului de pâine, degetele de la picioare se sufocă în păienjenişul gros îmblănit.
Ridică-te, trebuie să faci câţiva paşi, oricât de greu îţi e. Uite , te ajut eu, sprijină-te de umărul meu. Aşa, încetişor. Hai, încă un pas. Foarte bine. Ai obosit? Ne oprim, doar să ajungem la pat. Încă un pic.
Are să mai ningă ? Într-o noapte am mâncat zăpada crengilor oarbe şi am băut şampanie din pahare cu nume de fată recent botezată. Cucuveaua s-a arătat în plină zi, fără să-şi rotească capul, mi-ai spui că avea penele cafeniu-deschis, asemenea cafelei cu lapte, îmi imaginez . Zborul ei a descris armonia, fără să ia o formă concretă, de cerc, elefant sau măr.
Să miros a cărţi, asta îmi doresc. Dimineaţa a cele proaspăt tipărite, cu cerneala înca neuscată, la prânz a alfabet si hârtie şi mâini, iar pe seară, când lumina devine liliachie, a cărţi uitate cu iz de camere încuiate, lacăte dojenitoare şi voci mici.

marți, 4 ianuarie 2011

expoziţie temporară de intrinsec uman

Mărturisirea îşi are rolul ei, cu siguranţă, însă nici gând să o atribui scuzelor de rigoare, şi false de altfel. Nu am scris; e drept, aş putea spune, frumos, că am trait în schimb, dar nici asta nu ar fi decât pe jumătate adevărat; când mi s-au poticnit cuvintele în pereţii netezi şi înalţi pe care nu am ştiut cum să îi sparg, cu toate că am încercat, eu am închis ochii şi am spus pe dinăuntru stop, poate o pauză sau un sfârşit chiar trebuie să aibe loc, din moment ce creioanele toate stau în suportul lor, ascuţite şi netede, şi niciunul nu prezintă nici măcar cel mai mic semn de uzare.
Cu toate astea, nu s-a întâmplat nimic. Aparent, decizia mea de a sădi cuvinte doar pe sub tegumente nu a părut a produce nicio schimbare, nici atunci când formele de comunicare socială s-au diminuat, tinzând să se rezume la o singură persoană, nici când ochii s-au golit de orice expresie, nici cand păianjenul m-a imbrăcat toată în haina staticului, nici când neuronii au reuşit doar mici transmisii, absurde şi amare, şi , din păcate, atât de comune.
E momentul să spun, însă, nimic nu s-a pierdut, nici nu s-a transformat, cu toatele, senzaţii, gânduri, întâmplări, trăiri, s-au aşezat cuminţi una lângă cealaltă pentru a-şi ţine de cald pe timp de iarnă şi au aşteptat, sau poate nici măcar atât, doar au stat şi au stat si au stat. Aşa le-am găsit, usor somnoroase, când am tras, involuntar, draperiile grele de culoarea vişinei putrede şi le-am privit, uimită, coaliţia întâmplătoare.

scrisoare pentru Maria, cea de după (prea) mult timp

Hai să fim scaune, Maria. Eu unul de lemn, micuţ,din acela cu trei picioare, pe care să se aşeze oameni ridaţi mirosind a tutun şi oboseală sau cu care să se joace copiii cu imaginaţie, în lipsa altor jucării. Tu ,” un scaun de pescar, bun în linişte, o dată cu gândurile şi foşnetul gutei, eventual util când mai apar în casă musafiri(..), un surogat,dar de încredere”.
Ţie ti-ar plăcea un scaun cu spătar perfect pentru spatele tău, să-l susţină bine, să asigure comfort şi energie. Eu ,Maria, vreau un scaun cu picioare arcuite şi spătar rotunjit, tapiţat cu un material de culoarea oului de raţă (cred) şi motive florale, atât de încâlcite şi complicate încât în momentele de singurătate să pot discuta cu si despre el.
Şi-am mai vorbi apoi, Maria, de încă două tipuri de scaune, despre care nu am să scriu, vreau să îmi spui tu prima de am dreptate sau nu.
Se face iar târziu şi mâine dimineaţa e sticloasă, iar eu nu pot dormi,deşi oboseala atârnă asemenea plumbului,se întind în minte fire electrice,paralele şi negre, de pe care tot şuşotesc, laolaltă, trei porumbei şi o cioară ,dar eu nu am cioc să le spun să vorbească mai încet, şi nici pene să mă apropii de ele fără să le sperii şi să plece. Am numai aceste cuvinte-mărgele, cu care nu stiu face altceva deocamdata, le aştern numai în scrisori-jurnal şi ţi le trimit ţie, Maria, la aceeaşi adresă necunoscută.