Mărturisirea îşi are rolul ei, cu siguranţă, însă nici gând să o atribui scuzelor de rigoare, şi false de altfel. Nu am scris; e drept, aş putea spune, frumos, că am trait în schimb, dar nici asta nu ar fi decât pe jumătate adevărat; când mi s-au poticnit cuvintele în pereţii netezi şi înalţi pe care nu am ştiut cum să îi sparg, cu toate că am încercat, eu am închis ochii şi am spus pe dinăuntru stop, poate o pauză sau un sfârşit chiar trebuie să aibe loc, din moment ce creioanele toate stau în suportul lor, ascuţite şi netede, şi niciunul nu prezintă nici măcar cel mai mic semn de uzare.
Cu toate astea, nu s-a întâmplat nimic. Aparent, decizia mea de a sădi cuvinte doar pe sub tegumente nu a părut a produce nicio schimbare, nici atunci când formele de comunicare socială s-au diminuat, tinzând să se rezume la o singură persoană, nici când ochii s-au golit de orice expresie, nici cand păianjenul m-a imbrăcat toată în haina staticului, nici când neuronii au reuşit doar mici transmisii, absurde şi amare, şi , din păcate, atât de comune.
E momentul să spun, însă, nimic nu s-a pierdut, nici nu s-a transformat, cu toatele, senzaţii, gânduri, întâmplări, trăiri, s-au aşezat cuminţi una lângă cealaltă pentru a-şi ţine de cald pe timp de iarnă şi au aşteptat, sau poate nici măcar atât, doar au stat şi au stat si au stat. Aşa le-am găsit, usor somnoroase, când am tras, involuntar, draperiile grele de culoarea vişinei putrede şi le-am privit, uimită, coaliţia întâmplătoare.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu