scrisoare pentru Maria, cea riscanta

Imi doresc sa ploua, Maria, sa fim contururi de creta si sa ne stearga perdeaua de ploaie, sa ne intindem sarurile de carbonat de-a lungul asfaltului si sa fie incert totul,pana la inefabilul sfarsit, cand pantofi colorati si insoriti vor pasi pe acolo, fara sa stie nimic de dinaintea ploii.
Vreau sa ploua, sa se blocheze toate intersectiile, sa sune nervos claxoanele, sa se opreasca tramvaiele la mijlocul statiilor, sa se adune oamenii surprinsi pe sub orice coroana mai stufoasa de copac, sa ploua asa zi si noapte, pana nimeni nu va mai iesi din casa, sa-ti spun , altfel cum decat metaforic si imposibil de real, ca pielea ta va prinde solzi in curand, de-un argintiu albastrui.
Stii ce nu inteleg, Maria? Cum poti tu intelege atat de multe? Si de-atatea ori, la fiecare pas, la fiecare mangaiere, la fiecare om ce mi se strecoara violent in minte, stiu ca daca ai putea, ai fi aici, si ai intelege. Atat. Dar ai prinde, Maria, o vaza, de exemplu, si ai putea sa dai cu ea de pamant? Sa izbucneasca sunetul aprins al celor multe cioburi neregulate, imprastiate de nu stiu ce efect fizic? Spune-mi, ai putea? As rade, Maria, mult, mult, cam cat de mult imi doresc sa ploua o data.
Uite, acum nu cred ca are sa se mai intample asta vreodata, sau chiar de s-ar implini, si are sa ploua, cu siguranta, oricine poate paria pe asta, mai ales ca factorul fluid al timpului nu este impus de niciunde, nu ar mai avea acelasi caleidoscop reflectat asupra mea.
Esti departe,stii asta. Ti s-a intins un sac cu povesti, unul de material simplu, de panza maronie, peticit si descusut, mai ales pe la colturile inferioare, dar tu cu mult mai bucuroasa ti-ai varat mana in el, pana la cot, si-ai scos uite-asa, o gura, doi ochi, trecutul din cuvinte trunchiate al unor oameni pe care la fel de bine ni i-am fi putut imagina, un nas,sprancene, si-apoi, Maria, cu degetele mainii stangi tu ai extras, ca si cum ai fi fost la tombola, un inceput ,Maria. Ai inteles, o stiu, inca inainte de privi, si ai spus, cu voce grava, sa auda toate elementele acelea desperecheate “ nimic nu va mai fi la fel”, si te-ai pus pe asamblat, Maria, iar pentru tine a venit ploaia, caci nimeni nu te-a mai vazut de atunci.