Uneori e tare greu sa-mi dezmeticesc firile si sa le pun pe toate ori sa se spele pe dinti, ori sa-si dezmorteasca gatul si membrele si degetele, sa se dea jos din pat si sa iasa acolo unde ceata devine parte integranta din peisaj, iar mie mi se pare frumoasa cu un aer bacovian, seara cand astept tramvaiul imi place ca nu-i pot ghici apropierea,decat cand e aproape in statie, pe jumatate orb.
Se intampla din ce in ce mai des ca macar una, da, una din firi, sa ramana in urma, intr-un biscuit cu ciocolata si migdale, intr-un ochi trist al unui om intamplator, pe scaunul din metrou unde a remarcat o tanara citind. Sau, mai rar totusi, sa o ia inainte, sa treaca in viteza prin viitorul apropiat al intamplarilor, sa se aprinda si sa se intoarca la timp pentru a le domoli pe celelalte,invaluindu-le in stratul subtire al repetarii.
Firile astea, imi dau batai de cap. Ar trebui sa le dau niste lectii de comportament, sa le pun in banci, cu mainile la spate, sa-mi pun ochelarii cei grosi si sa scriu, cu litere de tipar, niste reguli. acelasi pas, acelasi ritm, acelasi timp de vietuire, aceeasi privire si aceeasi miscare. orice abatere se pedepseste cu izolarea celei neascultatoare pana va fi gata sa se conformeze.
Imi zambesc somnoros, au ochii inca pe sfert visatori, in timp ce eu le vorbesc, incruntata, de responsabilitate, maturitate si alte cuvinte din acestea, ale oamenilor mari. Apoi, brusc, firea cea mica prinde a ma gadila, si eu rad, si rad si ele, toate, la unison, acelasi clinchet al corzilor vocale, aceeasi senzatie de tremur jucaus.
Renunt la ideea de aliniere, acum ii vad forma de tipar rece metalic si stiu, cu siguranta, ca firile mele vor avea libertatea de a se plimba, fugi, privi, trai oriunde le conduc pasii lor, si nu ai mei, cei purtatori de numar treizecisiopt.
Doar in degete ne vom potrivi, din cand in cand, sa punem in cuvinte drumurile si oamenii.
E bine, acum ne este tuturor pofta de ceata.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu