ati(pi)c

Tacerea ta a lasat zilele sa pluteasca si sa se inchida cu lipsa evidenta a cuvintelor, asemenea unor scrisori in alb, in plicuri netimbrate si fara adresa.
In pliurile lasate pe incheieturile cuvintelor nerostite,dar gandite in camera micuta in care intru din cand in cand sa-ti vorbesc, s-au asternut, asa, laolalta, o multime de intamplari, iar peretii s-au cutremurat de rasul tau pofticios si la fel de imaginar, caci tot ce e real palpabil e coaja de ou, subtire si prea usor de crapat acum, cand ceata inca ne acopera gesturile.
Am doua rochii noi. Si m-am tuns. Si am fost la teatru, fara tine. Si am cumparat carti. Si anul a inceput asa, tot in tacere, cu urarile clasice pe care si le spun oamenii cand nu au mai multe de zis, dar vezi tu, la noi nu se potriveste croiala. Si ti-am spus ca imi e dor.
Tu taci, si nici nu stii cat ti-ar placea sa stii de doamna nebuna de la teatru ce a tipat la mine de doua ori in timpul piesei, avea basma pe cap si ochelari ce-i faceau ochii asemenea bufnitelor si mirosea asa, a vechi, si nu stiu ce a facut-o sa creada ca eu am atins-o, desi statea la doua scaune distanta.
Iar una din rochii are o multime de bufnite pe ea, e o bufnicioasa, cum ii spun eu, si cu toata tacerea ce nu schimba nimic pentru mine ci doar adanceste, de sub bretonul scurt inchid ochii si iti spun, in cuvinte mici, ca imi lipsesti.