profilurile oamenilor cunoscuti in ultima vreme au fost din ce in ce mai variate si mai atipice, de unele m-am amuzat, de altele m-am speriat, de unele am prins drag, de altele nu am stiut cum sa scap, si asta nu in sensul acela urat, ci dupa niste demersuri si explicatii logice, cel putin din punctul meu de vedere.
e bine sa cunosti oameni, asta mi-am dorit in secret inca de cand a venit toamna si asta mi s-a intamplat. si cu toate astea, lucrurile nu au facut decat sa se complice, in situatii cu umor negru, din care nu stiu cum m-am descalcit, dezlipindu-ma sub forma de nevroze, de lacrimi sau de hohote de ras, cu niciun sentiment macar cvasipermanent de roi de fluturi.
oamenii sunt complicati. oamenii care imi plac mie sunt si mai complicati. eu sunt si mai complicata, cu toate tiparele si manualele de utilizare din lume nimeni nu s-a priceput sa-mi scoata demonii si sa rada de ei, pana sa se faca scrum, si-apoi sa se uite la mine, asa, simplu si adanc, un timp nelimitat, fara limbi de ceasuri si fara busole, sa iasa frica asemenea unui abur-arc si sa se imprastie, de-acum invizibila.
se aduna, deci, chipuri, expresii, cuvinte, culori, atingeri, ruperi, reintoarceri, ca intr-un colaj pe care te apuci sa-l faci fara niciun scop, fara nicio idee de final, iar bucatile sunt mici si se lipesc greu, raman pe deget sau se pierd printre cearceafuri, degetele miros a lipici si capata mici cruste denivelate care se dezlipesc dureros, plansa incepe sa se umple, ramane din ce in ce mai putin loc, si brusc, intr-un filtru de lumina inghetata, iti dai seama ca tu, de fapt, lipsesti de acolo.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu