exercițiu de amintire

Moartea trage cu ochiul la gurile noastre și cu urechea la ochii noștri. Din degete ni se scurg păsări, ba albe,ba negre, ca pe o tablă de șah pe care se aleargă numai nebunii. Între noi se așază oameni ce povestesc despre oameni ce își amintesc de oameni ce iubesc alți sau aceiași oameni pe care ii dor oamenii ce au uitat să fie om.
Caii au îngropat poveștile sub potcoavele proaspăt țintuite ce miros a încins. Atunci ne-am uitat cu toții capetele în pământul cu personaje, promițând că ne vom întoarce curând, la sfârșitul realității. Avea să fie totul roșu, caii aveau să poarte ochi blânzi și clari, cât să se vadă în ei un viitor verde.
Nu știu să spun ce doare sau cum se despică coșmarurile în mâinile bătătorite ale țărăncilor. Pe fereastră se observă o casă galbenă din care iese soarele, chiar și în acest încruntat octombrie.

" vârsta semnului"

Ce frumos și îndelungat a plouat azi-noapte, chiar la linia între vineri și sâmbătă, între iulie și august, dar cel mai frumos a plouat când Gellu Naum a(r fi) împlinit o sută de ani.
Am aflat de(spre) Zenobia într-un timp în care nu se reedita, la anticariate nu se găsea, nimeni apropiat nu o deținea. Cumva am iubit această poveste înainte de a o citi, numele ascundea ceva sălbatic chiar în miezul său, aproape că îi simțeam mușcătura, anticipând frisoanele pe care mi le va dărui și jocul inefabil al cuvintelor.
Am ascultat vocea poetului din înregistrări și i-am urmărit prin bârnele gardului căsuței de la Comana viața pe care a lăsat-o acolo, într-o necuprinsă vie răsuflare, ca și cum întârzia nițel să descuie și să ne lase înăuntru. Am ascultat vecinii povestind despre tinerețile dumnealui, cu sufletul cât călătoria lui Apolodor, cu amabilitate și dragoste de oameni, în timp ce doamna de la care cumpăraserăm niște pâine și cârnați ne-a adus pe farfurii ouă ochiuri și castraveți, și am  mâncat cu poftă, mai ales cuvintele despre Omul ce cândva îmbrăcase o cămașă din care eu purtam acum o bucată, ca semn de carte.
La mulți ani, domnule Poet, în orice spațiu v-ați afla acum!

sad songs for dirty lovers

   Diminețile târzii îți produc aritmii, o abatere a tictacului firesc al inimii, al pompării de sânge, al mecanismului ce determină înroșiri și respirație sacadată. E atâta liniște în jur, iar ție îți e frică să o asculți, așa că te dai repede jos din pat și aprinzi o țigară, pui de cafea, vorbești la telefon, pornești televizorul, speli (iar) din hainele de iarnă, cu gândul să recuperezi ce ai pierdut față de normal.
   Mănânci salată de pepene cu brânză feta, mentă și semințe de dovleac, bei un pahar de bere aromată, turnată din sticle numai bune de păstrat suc de roșii, cu dop ce zgomotocește la fiecare deschidere-închidere, citești în grabă " Și hipopotamii au fiert în bazinul lor", pagini întregi despre o generație trecută, neautomatizată, magnetizantă, alcoolică și sexuală. Sentimentul de vinovăție ce te tot încearcă devine abur, ramânând în urma lui numai un vag miros , impregnat însă în pereții bucătăriei , împreună cu cel de tutun.
  E o stare contradictorie cea pe care o traversezi- ai renunțat la ceva ce nu îți plăcea, ceva ce îți consuma timpul tău, te obosea și te întrista, erai un resort automatizat, iar acum? Oboseala e tot acolo, tristețea și mai evidentă, sufocarea permanentă.
Ai vrea să poți recunoaște că de fapt nu vrei nimic, te obsedează același gând- ce rost au toate? Or să treacă, fie că te-ai zbătut, fie că ai stat, lenevind, pe o canapea mov, privind cum se face seară portocalie din zi bleu.

tehnici de substituţie

Cutia metalică scrâşnise ascuţit, probabil pala de aer fusese suficient de puternică pentru a determina o rotire scurtă a cheiţei, dar niciunul din cei prezenţi nu a putut găsi justificare si pentru deplasarea sa pe suprafaţa biroului,descriind trasee cumva eliptice, în timp ce notele muzicale se desfăşurau conform inscriptionării din fabrică, pe un ritm uşor de memorat, chiar vesel.
Cineva sugeră, după ce spaima încetă să le manevreze nemişcarea, că poate de vină sunt chiar caii pictaţi pe ea. Dar chiar şi aşa, caii formează un carusel, deci nici măcar în imaginar nu sunt reali.
Tocmai, continuă altcineva, mergând precar pe această idee ce-i abătea de la încă prezentele şi inexplicabilele mişcări ale cutiei. Tocmai acest lucru, în aparenţă imposibil, al concretului în sacru, anulează orice fir logic.
Şi tocmai de-asta, caii pot tropăi şi pot pune în mişcare cutia, iar dacă aveau să deschidă mai bine urechile puteau auzi chiar nechezatul fremătat şi forfecarea cozilor în aer.
Nu se mai mira,deci, nimeni.
Se bucurau,doar, că nu-s singuri, nu or fi nevoiţi apoi să tacă, ajungând să se îndoiască, apoi chiar să se convingă de inexistenţa acestei întâmplări.
Mult timp continuă mersul cailor, chiar şi după oprirea muzicii, chiar şi după ce toţi se treziseră din somn şi se grăbiseră să plece, atât de neatenţi la inefabila mişcare a cailor pictaţi în albastru deschis.

Da,putea să o cheme şi Ana, şi ce-i cu asta? Dacă privea în urmă, pe firul apos al botezurilor anterioare,numele ei întreg era nespus încă.
Aseară se numise Olive, şi stătuse cuminte pe scaunul pluşat, ascultând, cu simţurile căscându-şi ochii şi gurile, un acordeon verde,o teremină şi un fierăstrău viu, iar omul cu faţa vopsită mieuna, alteori păsărea, alteori plângea, din când în când mai şi blestema. Olive vrusese atunci să fie clapa unui pian, sau mai bine un zimţ al fierăstrăului, trup tremurând ameţitor. Când îşi dăduse rochia violet jos, căzuse şi Olive, asemenea unui sâmbure de măslină aruncat pe farfurie;urechile, doar, mai miroseau umbros a vrăji.
Ana e o prescurtare, o scurtare a unei definiri permanente, un capăt al unui joc nou instituit, în care cuvântul clochard e la ordinea zilei, iar nouă ne place să ne privim oglinzile de sub şepcile cu cozoroace. Muzica alunecă senzual printre dinţi sticloşi , iar limbile se strecoară asemenea unui şarpe flămând, plimbându-şi corpul prin „r” şi „v”.
Doamne, dar câte doruri puteau să încapâ în fiecare nume cârpit de aceste patru mâini şi câte falduri de lumină îşi închiseseră obloanele când ele trecuseră, întâmplător, pe acolo?
Scormonesc, prin asperităţile ierburilor otrăvitoare, ele două, ea şi ea, încă Ana şi Poda.

înveliş de protecţie

ceaţa este ţipătul camuflat prin căderea fugitivă a iataganelor peste seturi de perne , şi-apoi ceaţa înfulecă oamenii,asemenea unor mici figurine din turtă dulce, şi-apoi tot ce rămâne e doar un inefabil iz de scorţişoară şi tentaţia de dezmembrare, umbra dulce a unei labirint necunoscut , şi-apoi toţi ochii se închid şi se aprind felinarele asemenea unor pupile dilatate, cu gâturi lungi din stâlpi din care cască adesea, la unison, porumbei, ciori, bufniţe, uneori chiar şi câte un om rătăcit de sine, şi-apoi se închide încă o buclă şi cineva punctează fragmentul cu punct şi virgulă, şi-apoi pantofii făr’ de picioare dansează step pe ritmuri surde în timp ce acul se învârte, adâncindu-se, în ghemotoace de vată îmbibate în albastru de metilen, şi-apoi o fată scrie în caietul de istorie o scrisoare de dragoste într-o limbă păsărească în care cea de-a treia literă trebuie să fie mereu „a”, şi-apoi se ciocnesc nenumărate clape în paharele din setul bun al bunicii, şi-apoi se rup hârtiile pentru a împacheta ce a mai rămas, resturi de degete şi gene amare, pagini dezorientate , ore deşucheate , insomnii intermitente şi alte lucruri de felul acesta, şi-apoi ceaţa e prea albă pentru a mai vedea.

euforia- exprimarea omului fără cuvinte

mişcarea îndoielnică a staticului

Ne întindem pe bucăţile de scândură răguşită, spate în spate, cu straturile de piele de la suprafaţă formând, duios, un perimetru comun, canal de transmitere al impulsurilor ce se ridică, pe vârfuri, din fibrele nervoase, determinând, ca rezultat după semnul egal, magnetismul coloanelor vertebrale, pipăindu-şi, fiecare, diferenţele. Şi , savurând nucleul acestor detalii ce ne despart fiinţele, ochiul meu din ceafă, romboidal şi adânc verde, caută, de-a lungul gâtului şi printre firele de păr, anumite momente, din care să desprindă, dezvelind în lumina limpede de apă tulbure, secţiunile anterioare ale altor astfel de întâmplări.
Amorţită, mâna dreaptă îşi întinde falangele să prindă, ca într-o menghine, zdrenţuroasele şi asprele fâşii din care zâmbeşti strâmb, asemenea oglindirii într-un sistem de mercur, străbătut anapoda de linii diagonale, transversale,etc.
Să te desprinzi acum, plecând din timpul comun în timpul propriu, invers proporţional cu zgomotul intact al acelor de mărimi diferite, ar însemna să pierzi metafora pe care mă tot străduiesc să ţi-o arăt, mânuind cu precauţie o pensetă şi aranjând furnicile sub forma unor combinaţii complexe, pentru ca apoi să te las, în timpul meu, să rezolvi problema cu punct şi virgulă.
Ai tălpile crăpate şi tresar de fiecare dată când se plimbă de-a lungul gambelor, ca şi cum ai freca pielea de scoarţa unui copac. E un limbaj tainic şi în aceste mişcări, o ştiu, fiecare se joacă după propriile idei, câutând, la sfârşit, dacă ne desparte o lume sau doar un atom.
Să-ţi aminteşti mereu cum stăm acum, eu cu tine şi tu cu mine, într-un fond fără formă, să nu-ţi plângi apoi nemişcarea alunecoasă a vibraţiilor.

fricile sunt uneori tare caraghioase

Miroşi a măr copt şi a cer de după ploaie, iar mie, când te văd aşa, îmi vine să mă întind pe covorul oval şi să mă împart în fiecare fibră de-a lui, până să nu mai rămână nimic din mine, poate doar o sprânceană şi-un fir de păr.
Cuvintele se apropie, pe vârfuri, dar tot le simt rotunjimile şi mă întorc de le sparg conţinutul înainte de a avea timp să se facă auzite. Pentru că nu ştiu cum să-ţi spun, dar mă aştept totuşi să înţelegi, plec dimineţile când tu abia îţi speli somnul şi pui apă în ibric, şi serile mă întorc când ştiu că întrebările tale stau mute sub talpa oboselii.
Miroşi a bere neagră şi a aluat proaspăt dospit, iar mie, când te simt aşa, îmi vine să sparg farfurii în mijlocul bucătărieie, uite-aşa, începând cu cele adânci, de supă, şi terminând cu cele mici, pentru desert, să se umple peste tot de tot soiul de forme de cioburi. Apoi m-aş sparge şi pe mine, începând cu ochii, opaci de nepăsare şi terminând cu degetele de la picioare, prea mici să ştie să se lase iubite.
Miroşi a fân şi a lapte, iar mie, când te aud aşa, îmi vine să deschid o carte şi să mă strecor sub literele de-o şchioapă, să nu mă poţi găsi nici măcar cu lupa.
Şi-as vrea să pot, să mă laşi , să-ţi spun, când tu taci, să pot, de m-ai lăsa numai, să vorbesc, doar de-ăs putea, să accepţi, să-ţi spun, când tu spui, dar tu miroşi mereu a altceva şi îmi înghit cuvintele, abia gândite, în timp ce, din genunchi, cineva se roagă să miroşi a om, măcar din când în când.

mică enciclopedie a nasturilor

Nasturi,despre asta vreau să scriu, cumva pornind cu gândul de la ciudata ta pasiune,de a-i colecţiona , mărturisită in timp ce ochii ţi se plimbau pofticios asupra urechilor mele,din care atârnau zglobii cerceiverzinasturi,dar fără să imi dau seama la ce cotitură am contrazis drumul firesc, m-am trezit cu ademenirea altui gând, pe care incă il privesc din toate unghiurile si ii intorc simplitatea pe dos, să-i incerc tivurile.
Chiar dacă tot ce avem in comun sunt doar niste biete intâmplări imaginare, pe care incă le amintim, cu "melancolie vibrândă", cuvintele tale si poate imaginea degetelor ( le-ai imprumutat de la Chaplin, ţi-am mai zis,nu?) proiectată in conexiunile neuronale, imi desenează prin frigul zilei de azi haine groase ce ţin de cald nu neapărat prin tipul de material sau model, ci prin multitudinea de nasturi, atât de simplu cusuţi prin calea de mijloc, cu găicile in care se incadrează perfect si atât de aproape unul de altul, aproape că bucata de material nici nu mai există, e alcătuită doar din nasturi, rotunzi si timizi,bosumflaţi si pătrăţosi,ovali si calmi,arţăgosi si romboidali, sidefaţi sau transparenţi. se caţără pe toată lungimea gâtului, oprindu-se,cumva abrupt,chiar sub bărbie, căreia ii place, din când in când să-i mângâie, simţindu-i bobi mici si reci, sorbind din tăria vântului.

iar pe dinăuntru am un borcan transparent,folosit de obicei pentru boabe de cafea si bufniţe miniaturale, dar de-acum colecţionează si el, ca si tine, nasturi; insă ei, de dinăuntru, se supun doar miscării browniene.

nu-mi pot imagina cum se deschideau cuvintele pentru Cortazar, cum de se asezau in forma asta, atât de naturală si atipică in acelasi timp, pe foile albe de hârtie,atât de neinspirate. si cum se simţea când il pândeau, de prin cercuri sau colţuri, toate aceste idei, joculdinjoculjocului. si cum e obsedantă pentru mine, cumva chiar derutantă,schimbarea atât de subtilă a regulilor, ca si cum se poate petrece asa ceva doar prin fiziologica clipire a ochilor, undeva printre rânduri, nemenţionată concret in rândurile pline, ironic, de logică.
si cum, desi las paginilor bucăţi din mine, de mă verfic din cap până in picioare inainte să inchid cartea, pentru a mă asigura că nu-mi lipseste gura,sufletul, genunchiul ,ochelarii,gândurile de bine sau dorul,un zgomot anunţă victorios răsturnarea borcanului pe podele, in timp ce zâmbetele se intrec, intr-un joc inedit de-a baba oarba,să-si pună cât mai mulţi dinţi-nasturi.

jurisprudenţa instabilului

Fiecare usă de pe culoar scârţâie si tălpi imaginare lipăie pe linoleum, schimbă camere si o dată cu pereţii de culori diferite poate si personalităţi.
Trupurile se imbracă in halate, femeile roscate le poartă lungi până la glezne, din hârtie creponată verde-smarald, cele blonde din hârtie glasată cu imprimeuri provocatoare si scurte, iar femeile brunete, ei bine, ele se lasă mângâiate de ultimele noutăţi din ziare, acoperindu-si până si gâtul, cu gulere inalte, usor zimţate spre capăt.
Fiecare geam stă ciobit intr-un colţ, asteptând evadările, doar pentru a le transforma, sub semnul rosului, in tentative de sinucidere motivate de căutarea sinelui in aerul de afară. Pansarea se face cu bucăţi de tifon de cea mai bună calitate, insă durerea nu are medicament care să o vindece.
Nopţile zgârie asemenea unui disc stricat si pisicile se adună in cerc, chiar in spatele casei, stau la taifas si-si miaună nesomnul de sub mustăţile curbate, cu privirea ţintind ceea ce nu se vede dincolo de ziduri.
Trupurile bărbaţilor sunt inconjurate de fumuri, trabucuri, ţigări, narghilele, iar vocile lor, joase si groase, nu lasă nimic de interpretat in afara atingerii, cu poftă, a materialelor prezentate de trupurile femei.
Culoarul e lung si fiecare scârţâit, al fiecărei usi, scoate un sunet adânc, tăiat chiar de foarfeca strălucitoare din care au iesit si halatele trupurilor femei admirate de fumurile bărbaţi.

i don't know love

Ţine-mă strâns de mână, in timp ce sub noi vibrează liniile paralele si innegrite ale sârmelor atât de inalte.
Ia-o tu inainte, dar nu-mi da drumul la mână, chiar dacă nu te poţi uita, să văd cum crezi si pentru mine,păstrează-mi pumnul in palma ta si spune-i lui, oprindu-i tremurul, la un moment dat ne vom da jos si va fi fost ca si cum am fi călătorit intr-un balon cu prelată confecţionată din pene culese de pe trotuarele verii ăsteia.
Si dacă n-am să fiu suficient de puternică, dacă am să mă dezic si-am să caut să mă arunc pe saltelele monstrilor ce abia asteaptă, sărută-mi ignoranţa cu sufletul si du-mă cât mai departe.

acumulare de arici de mare cu radiolele în conexiune

asa isi anunţă somnul absenţa, mai să mă si sperie, când deschid ochii si-mi găsesc pijamalele desenate cu titlul de mai sus, in timp ce din urechi incep să-mi fugărească valurile pe care ochii nu le-au văzut, si cearceaful are personalitate si devine barcă, iar cele două perne inflorate, iată, se transformă cât ai bate din palme in vâsle.
să dea magia să nu intru la apă, mai ales când trezirea e punctată de pescărusii din real, sfădindu-se dintotdeauna chiar aici,lângă fereastra unui etaj trei, al unei scări trei, al unui bloc de pe o stradă cu nume de poet.
n-are a face că nu stiu să inot si valurile continuă să răbufnească, ca si cum de acolo, de undeva aproape de centru, s-a pornit o furtună ce, concentric, are să ajungă si aici, prin pavilioanele auditive cu care am fost hărăziţi, să ne ascultăm vorbind, soptind,iubind, cântând, plângând, pentru ca apoi toate acestea să ajungă de unde vin valurile si să-si spargă cochiliile prin impactul direct cu dinţii celui mai mare rechin care a existat vreodată.
fie că e noapte târziu sau aproape de dimineaţă devreme,aricii de mare inţeapă fragil buricele degetelor, vai de ele, necredincioasele, se indoiesc de puterea cu care se poate manifesta somnul, chiar si asa,când locul ii e certificat prin gol.
si-o fi pus costumul acela de scafandru, pe care l-am inventat amândoi in timp ce ne prefăceam broască ţestoasă cu carapace dură. a luat apoi o fâsie de material, să spunem vâscoză si i-a pliat marginile pentru a o metamorfoza in avion.
de-asta au inceput aricii să-mi intre in piele, din ce in ce mai estompat se aude un motor de avion, si o dâră albicioasă, de carbonat de calciu, ce poate reprezenta un nasture, ori o perucă, chiar si o furculiţă, incă nu m-am hotărât.

cuier pentru interpretări

Se pătrunseră reciproc, împotriva tendinţelor opuse, căutînd certitudinea unor puncte comune;
se treziră, însă, fiecare cu acelaşi străin, drept zid.

paralela tristeţilor

plus picioare gata de plecare şi o altă denumire, secretă, pentru letieră. plus alte cuvinte ce nu se pot publica.

scosesem inelul de pe deget şi mă jucam cu el, în timp ce îi spuneam lui Buru că mi-ar plăcea să-l pun în ceaşca de ceai, nu ştiu ce anume îmi stîrnise senzaţia, poate lumina aceea ciudată, poate urechile pe care le vedeam pe pereţi, poate prea semăna inelul cu o acadea şi voiam de fapt să îndulcesc ceaiul, cert este că am abandonat proiectul, propunînd să-l ascund în letieră (recipientul cu lapte, după informare corespunzătoare asupra denumirii specifice).
Printre sinapsele lui Buru s-a produs un scurtcircuit, poate era lumina de vină, poate privirile pe care le tot întorcea înspre uşi, poate paralelele pe care le tot străbătea, jonglînd periculos din punctul meu de vedere, cert este că letiera (aceeaşi) avea să ajungă pe masa altor oameni, un el şi o ea; ea să găsească inelul, să-i stea inima în loc de surpriză şi fericire, să spună "da!" răspicat, lui să-i stea inima în loc de imposibilitatea vreunei scăpări fără lacrimi amare, să-şi spună în sine că poate o fi vreun semn , să ridice đin umeri şi să nu-i rămînă decît să inventeze pseudopaşii acestei declaraţii originale. ei nu-i va trece prin cap să-l întrebe de ce a ales tocmai letiera, cînd ea i-a spus de atîtea ori că nu poate suferi laptele, fiind prea ocupată cu probatul şi admiratul inelului.
pînă aici a dus Buru povestea, apoi a plecat acasă cu o floare galbenă în păr, după o zi cu trăiri multiple şi treziri încă uimitoare. mi-ar fi plăcut să avem cheia cu care să întrăm la expoziţia aceea, să micşorăm luminile, să ne întindem pe podeaua alunecoasă şi să ne deschidem ochii, pariind libertatea noastră pe umbrele pereţilor.
mă întreb, în povestea noastră cu letiera ce ar fi ajuns pe altă masă, la un el şi o ea, ce s-ar fi întîmplat dacă inelul nu i s-ar fi potrivit? dar dacă i s-ar fi potrivit la fix? şi mai ales, de ce nu l-am pus într-un final în lapte?
e prea tîrziu, însă. ne dorim alte lucruri deja.

P.S. : la un moment dat lui Buru îi crescuse în locul nasului o trompă de elefant. era haioasă, mă tem însă că oamenii nu ar fi înţeles, de asta a dat-o jos, ascunzînd-o în buzunar.

libertate absolută, semne, fantastic, ieşiri din timp, firescul magicului, salvarea visului, labirint, iată ce aduce Eliade în duminica ce stă să plouă.
"Fantasticul lui Mircea Eliade este benign, o revanşă a Vieţii, a frumuseţii ei inepuizabile". Sorin Alexandrescu
Adunasem, mai demult, majoritatea cărţilor publicate;ajunsesem, cred, la optsprezece.
Le-am dăruit, pe atunci confundam dragostea pentru un om cu dăruirea totală, nebănuind că într-o zi mă voi regăsi goală, tocmai prin lipsa cărţilor.
nu-i nimic pierdut, lecţiile învăţate de timpuriu nu lasă urme de nevindecat.
mă tot gîndesc să le cer înapoi, dar îmi pare cumva urît gestul acesta, însă numai prin prisma omului ce eram atunci.

treceri

Se trezise tîrziu, cu capul greu şi înceţoşat, privind fără să priceapă ecranul ceasului deşteptător. Se precipită , din inerţie, spre baie, unde se spălă în grabă, apoi se îmbrăcă cu aceleaşi haine pe care le purtase şi ieri, chiar şi aşa, şifonate, şi plecă trîntind uşa. Zgomotul se stinse surd peste camerele întunecate. Trecuseră deja trei zile de cînd nu mai deschisese ferestrele, iar praful se adunase deja, în voie, peste piesele de mobilă.
Se întoarse bombănind, afară ploua torenţial şi el nici măcar nu observase, nici măcar nu auzise sunetul monoton al picăturilor de ploaie pe pervaz. Apucă în grabă mînerul de plastic al umbrelei şi dădu să plece, ştiind instinctiv că deja întîrziase.
Se opri însă, aproape brusc, ca şi cum o mînă invizibilă i-ar fi reţinut braţul. Deschise uşa bucătăriei, o fîşie de lumina cenuşie reuşise să se strecoare printre jaluzele, alunecînd pe gresia maronie, şi-şi spuse, cu voce tare,pentru a se convinge mai bine : "mai am timp".
Ţinînd încă umbrela în mînă, adună cele trei ceasuri pe care le avea şi le potrivi la ora nouă şi nouă minute, le scoase bateriile şi le aşeză, pe fiecare, la locul lui.

e bine cu frigul ăsta de-mi furnică pielea şi mă transpune spre zile cu început de toamnă. e bine cu ploaia ce răpăie în băltoace şi ferestre, făcîndu-se auzită dar nu şi înţeleasă. îmi plac sunetul tălpilor ude şi imaginile văzute prin lentilele plouate.
îmi place că e noaptea de Sînziene şi că nu e tăcere, iar cerul îşi ascunde intrarea printre păturile de nori şi ploaie, dar nu uitaţi, tot e totul posibil, închideţi ochii şi doriţi-vă ceva, chiar şi ceea ce ar putea părea imposibil.
să nu fie niciun om fără dorinţă în noaptea asta, pe care mi-aş dori să o petrec sub cerul liber.