Scrisoare pentru Maria, cea introspectivă

     Maria dragă, să fi tăcut atâta timp?
     Sau ne-am îmbrățișat oasele prin conexiuni neuronale, ne-am mângâiat visele prin comunicare extraterestrială, ne-am spus dorurile și durerile prin vise?
     Lumea devine din ce în ce mai concretă, aproape nimeni nu mai obișnuiește să guste o dulceață de cireșe amare la cafea. O consumăm nebănuit, inconștient, în timp ce acțiunea primară primește toată atenția. Mai scrie cineva scrisori? Sunt sigură că da. Însă cine le și trimite?
     Maria, oare te-aș recunoaște acum, dacă te-ai urca în tramvaiul 21, ce taie și se strecoară prin(tre) frumusețile decăzute ale acestui oraș pe jumătate cariat, pe un sfert coafat strâmb, pe un sfert inimos?
Oare aș avea curaj să îți vorbesc sau aș alege, într-o stare hipnotiza(n)tă, să te privesc fix, până când ți-ai întoarce privirea și ai fi tu nevoită să faci pasul - mi-ai zâmbi oare? ți-ai face loc printre oameni, spunând pardon, cu ochii bucuroși de revedere? Sau ai prinde firul vizual și l-ai susține, așa cum vibrează nervos cablurile pe care merg acrobații? Te-ai juca, sunt convinsă. Sau poate că nu m-ai recunoaște defel, cu siguranță praful de cărămidă al timpului ne-a îmbrăcat pe amândouă.
    Azi-noapte am visat o despărțire. O împărțire, o rupere zgomotoasă, un dans al vârfului acului pe cele patru încăperi ale unei inimi. Acum, când (îți) scriu, despărțirea pare imposibilă în luminozitatea clară a zilei, mai ales că tu ești aici, înfofolită în litere, cu respirația încă mirosind a liliac.
    Maria, draga mea, bine ai revenit. Să pun de cafea.