joi, 30 noiembrie 2017

voiam să știți



  Inima mea e un buchet de rândunici de mare, ambalat într-o știre despre nostalgia zborului.
  Inima mea este un pumn într-o mănușă roșie ce mângâie cu nesaț un sac de box dintr-o hală părăginită.
  Inima mea e zațul unei cafele amare băute în graba unei întârzieri.
  Inima mea pândește amintirea unei bărci asupra căreia au zburat cândva mii de pelicani.
  Inima mea tinde să răsune ca petardele aruncate de un puști în curtea unei școli din Ferentari.
  Inima mea e un titirez în mâna unui anxios.
  Inima mea e un sâmbure de cireașă între două buze cărnoase.
  Inima mea e (ne)fericită.

  Ce bine e să ai oameni. Care te îmbrățișează puternic, când nu știu ce să zică. Care îți vorbesc nimicuri, când nu știu să te îmbrățișeze. Care tac, dar să stau lângă tine, în caz că. Care îți scriu din când în când, să vadă dacă. Care îți dăruiesc din ei, pentru că.
 Ce bine e să vă am.

Niciun comentariu: