marți, 30 august 2011

viziunile Ianei

Iana isi amintea cu precizie dimineata de decembrie in care, din plictiseala, urmase cursul serpuitor al unui tramvai usor anemic, privind curios la motivele florale asupra carora respiratia ei lasa din cand in cand forme de scurta durata.
Coborase la intamplare, chiar langa o masina de gunoi neatenta si usor mioapa, cei doi o fluierasera, semn de alerta pentru maidanezii cartierului, atat de slabi si totusi atat de vii. Nu intorsese capul, masinile de gunoi aduceau cu ele amintiri peste care ochii nu se mai puteau deschide, doar daca ar fi ramas, asa, ca doua margele de sticla, lucioase, alunecoase si reci. Toti se nasc cu cate o inima rosie, in tot albul acela, neperturbat, iluzoriu, toti trebuie sa si-o ingrijeasca, ce usor se poate scufunda, toti sunt uitati si uita, la randul lor, asa cum uitase si ea, cumparase o carte, mirosind a vechi si curios, o carte despre care nu-si amintea nimic, doar s-o descopere acolo, in teanc, cu coperta lucioasa, cu declaratia aceea stupida "Te iubesc", deci Iana o tinuse la un moment dat in maini, poate o si citise, multumise si zambise, poate chiar raspunsese sentimental. Nu-si amintea,se gandea la tunelurile memoriei, unele infundate permanent, altele atat de inguste, ce se putea face in privinta uitarii?
Ianei ii placea, in zilele proaste, sa-si spuna ca uite, acestei luni ii lipseste cu desavarsire umorul, e ca o fata cu o lista de cumparaturi printre altele ce se joaca de-a v-ati ascunselea. Ajunsese pe o strada cu case oarecum treze, de la o fereastra luminata se auzea glasul somnoros al ibricului, in timp ce o mana numara niste lingurite de zahar. Cat ar fi vrut Iana sa nu fie si ea asemenea zilelor pe care le poreclea. Sa bata in geam, iar mana, atat, sa-i intinda o ceasca cu cacao.
Cerul incerca sa se lumineze, Iana se dezmortea, de pe ochi parca i se luase o ceata, casele aveau ferestre cu rame albastre si verzi, s-ar fi lipit cu totul de peretii usor grunjosi si nefinisati, cat o mai urmareau aceste senzatii, de a deveni obiect, cum ar fi fost o Iana-usa, o vaza-Iana sau cum, da, cum ar fi aratat Iana-carte?
O luase la stanga gandindu-se ca are sa se mai plimbe doar putin, uite, copiii pleaca la scoala, cu fularul prins temeinic si sosete flausate, cu ghiozdanele in care caietele erau pline de litere si semne de cerneala, poate altele erau la fel de albe ca zapada, acesti copii probabil nici nu se duc la scoala, ii asteapta un derdelus si o sanie. Uite, de-ar fi incaput in ghiozdan, ce bine ar fi fost.


Isi amintea precis. Acela fusese momentul in care incetase sa creada in oameni, inimii Ianei ii era mai bine in preajma obiectelor.

sâmbătă, 27 august 2011

mecanica frunzareasca

prima frunza galbena a ultimelor zile de vara a fost observata in compania vantului in sfarsit racoros, alunecand periculos pe bulevardul inca aglomerat.

primei frunze ingalbenite i s-a ordonat sa se aseze in calea ei, strecurandu-i-se molatic intre pasii cinci si sase facuti din statia de autobuz inspre casa, printre felinare si taxiuri. stiau cu totii, greieri, frunza, vant si necunoscut, este ce ii trebuie, e atat de trista, cu ziarul sub brat, mergand usor impleticit, gandindu-se poate cu un secol sau mai mult in urma, si-a capatat deci dreptul de a primi prima frunza petiolata a inceputului de toamna, usor insesizabil, dar prezent, mai ales in calendarele femeilor crestine, ce le tin in piuneze pe peretii bucatariilor.

a luat-o, firesc, doar nu era s-o lase pantofilor grabiti sau rotilor de bicicleta, chiar daca nu stia ca ea e prima, a luat-o si i-a mangaiat duios nervurile usor nervoase, tresaltand parca sub atingerea degetelor cu unghii prea mici si nelacuite.

acasa, inca pe intuneric,a sfaramat frunza cu margini crenate in minuscule geometrii, scheletul format din petiol si nervuri l-a pus deoparte, apoi a mestecat, obositor de meticulos, compozitia a ceea ce fusese, nu demult, intaia frunza a acestei mult prea asteptate toamne.

vineri, 26 august 2011

o modesta agripnie

Nu-i luase mult sa se convinga, asa nu se mai poate. In fiecare dimineata, aceeasi poveste. Noaptea, se certau cainii, in zori prindeau glas bormasini, excavatoare, ciocane, geamuri aruncate de la inaltime; nu se oprise niciun moment sa se gandeasca la permanentele schimbari din jur, un moment atat de rar intalnit, el fiind singurul neschimbat, in timp ce ziduri si trotuare sufereau transformari. Caraghios, de-a dreptul, nu? De obicei cladirile sunt martorii vietilor noastre si nu invers.

El nu observa ineditul situatiei. Se gandea doar la o solutie imediata, il disperau zvarcolirile si cearcanele analizate sub microscop. Incercase chiar, de la plafar, unde o tanara usor neindemanatica incercase sa afle de ce nu poate dormi, niste capsule cu extract de valeriana si passiflora, iar de la farmacie, dopuri de urechi, doar-doar s-o cufunda in odihnitoarea adormire a simturilor. I se recomandase chiar un consult medical, dar cine avea timp de asa ceva? Era doar vina "animalelor de fier", cum le botezase intr-un acces de disperare.

Maica-sa, singura persoana pentru care mai folosea telefonul fix, ii sugera leacuri din popor- o cana cu lapte inainte de culcare, preferabil de capra, bai de aer in fata ferestrei (!), perne umplute cu sulfina si conuri de hamei. Il faceau sa rada aceste sfaturi, tacere, asta ii trebuia lui, un univers inchis ermetic, fara niciun acces din exterior. Ii adusese chiar, la urmatoarea vizita, printre oua, branza, rosii, si flori de tei, sa le faca infuzie. Citise dumneaei ca e bine sa mananci usor seara, sa faci dus cu apa calduta, sa asculti muzica de relaxare si sa indepartezi toti factorii favorizanti, monolog ce il infuriase, dar nu-i spusese nimic. Ramanand peste noapte, mama dormi bustean, trezindu-l chiar ea pe la sase, sa-l intrebe cum prefera cafeaua.

In tot acest timp, realitatea se schimba si el avea sa iasa intr-o zi din casa, atat de concentrat pe oboseala sa cronicizata, incat nici nu va mai recunoaste lipsa castanilor din curtea scolii.

psihanaliza unei posibile insomnii

nu-mi e somn si pace, nu am sa ma mai intorc pe toate partile in cautarea pozitiei ideale pentru dormit, doar nu-i corpul de vina ca mintea nu are habar sa taca.

asteptam cumva timpul acesta, nu mai prezinta noutate nici indiferenta, nici privirea incruntata, sunt toate pamanturi pe care le-am explorat deja, le cunosc densitatea, aria, sterilitatea, senzatia de sfaramare a propriilor dinti.

iata-ma, asadar, invartind pe degete ce nu stiu sa fac, ceea ce implica aproape tot, cu exceptia greselilor, pe acestea le manuiesc foarte bine. poate asta ar trebui sa scriu, " manual de greseli", un fel de ghid care sa includa toate erorile umane posibile, care sa te avertizeze si sa te educe in a nu le face, prin prezentarea exemplului "asa nu!".

cand se cearta oamenii, sau pur si simplu discuta, despre politica, un film, o barfa, pretul rosiilor sau ce-i mai potrivit in casa noua, perdea sau oblon, mie imi vine sa plang. sa-mi frang mainile si sa le spun sa o ia mai incet, poate e ceva ce eu nu pricep, poate vorbesc prea repede, insa ce pot face? nu ma intereseaza nici politica nici costul legumelor, nici cum se sorteaza rufele inainte de spalat, cum sa disimulez asa ceva? rabdare nu am. da, nici pe dumneaei nu mi-am autoeducat-o.

e aproape douasipaispezeceminute inspre dimineata, am pus niste gem de caise pe biscuiti de casa, ascult "pictures at an exhibition" de Mussorgsky, iar clapele pianului se cutremura sub tocurile nesomnului.

ce-are sa fie daca are sa fie doar asa?

joi, 25 august 2011

incercare de spontan

Lui I. nu-i ascunsese niciodata nimic, nu intentionat cel putin. La fiecare cotitura brusca ,impaiata in sperietoare de ciori, pe care o lua viata ei, isi dorea, mental si mai ales sufleteste sa-l stranga de incheietura subtire, sa-l traga de parul acela incalcit, sa-si infiga dintii in zambetul lui pasnic; uneori chiar sa-i loveasca absenta de pe trotuare, dintre cearceafuri, din ibricul de cafea pentru o singura persoana.

Cu toate astea, se infiripau unele momente cand il uita pe I., in niciun caz intentionat, dar cand si cand veneau cocorii si cerul se asurzea sub tipete si soprane, iar atentia ei se indrepta concentrat spre minuscule informatii, ca de exemplu denumirea licuricilor de noapte, povestea inventarii ghilotinei, dezbaterea accesului fructelor in rai, si toate aceste forme de distractie, lasand firele lui I. cumva suspendate, dar nu si uitate.

Erau putini pasii pe care-i facusera impreuna, cuvintele ar fi putut incapea cu usurinta in trei buzunare si un pantof fara toc, noptile capatau forma lichida si se prelingeau sub unghii, lasandu-le miros usor de iarba si lacrimi.

Stia ca I. nu se gandeste la ea. Evita sa-l intalneasca, s-ar fi purtat iar ca o salbatica, inmarmurita si complet tacuta, ca si cum s-ar fi putut transforma, spontan, in piatra.

Cu toate astea, senzatiile sunt acute, si daca ii sunt de ajuns, cine poate spune ca nu sunt adevarul ei?

( pe I. nu-l cunoaste nimeni, si-l coloreaza ea din bucati de sticla, ceruri si colivii )

scrisoare pentru Maria- cea in loc de la revedere

Cand nici tie nu-mi mai vine sa-ti scriu, Maria, si ma uit in gol cu atata concentrare de-as putea sa spun, chiar si fara vreun dictionar specializat, cate vertebre si ochi se inghesuie acolo, cand imi e totuna orice cuvant sau lipsa lui, ei bine, Maria, atunci imi pun genunchii pe pietre goale si scriu in aer, mai mult desene decat cuvinte, mai mult semne decat vorbe, nicidecum persistente, mai degraba eterice.

Din spatele timpului se intampla sa mi se iveasca, cand si cand, concluzii trase, idei intiparite drept certitudini, propozitii fara noime inventate cu gandul ca ne-om face bine, asa. De-acum nu mai vreau, nu mai pot, Maria, nici sa te ascult, nici sa ma asculti, poate doar sa ne privim, por cu por, si crud pana la disectie, nefericirile ce vor veni. Sa nu ma contrazici, te rog.

Imi este imposibil sa-ti mai spun altfel de lucruri. Cu cat amar intiparesc in spatele ochilor fragmente si cioburi,Maria, doar ziua imi pare prea lunga pentru omul mic in care ma transform.

Sa nu te superi de n-am sa-ti mai scriu, Maria. Macar o vreme, poate oi invata alt alfabet. Da, alfabetul tacerii. Si-atunci ai sa crezi tot ce-ti spun.

miercuri, 24 august 2011

preferinta nimicului

O descurajau mai ales diminetile tarzii, strecurandu-se cu mieunaturi si bormasini in lumea minunat de tacuta unde nu se petrecea absolut nimic, in comparatie cu imaginea oglindita, dar falsa, a vietii exterioare, unde timpul se impartea in felii zgarcite sau mai generoase, anume impartite pentru diverse activitati: fierberea apei pentru cafea, periatul dintilor, anticiparea asteptarii tramvaiului in soarele nemilos, salutarile si tot restul, inutil, al gesturilor.

Pesemne natura gresise pe undeva, inzestrand-o cu o latenta personalitate, asemanatoare unei flori ce prinde culoare o singura zi pe an, asa si ea, putea fi sclipitoare pret de-o clipire, in rest se tot camufla, traind asemanator celor pe care ii vedea.

Vazuse, intr-o seara-noapte argintie datorita stelelor si apei, un fluture de noapte, cum se grabeste, atras parca de o forta invizibila, in nucleul arzator al focului pe care-l incropisera in cautarea caldurii. O secunda, poate nici atat, si fluturele nu mai era, doar scrum, intre milioanele de particule de cenusa, carbonizat si inutil, in ciuda gestului ei cu jumatate de brat intins si tipatul pe jumatate gesticulat; si atunci au scrasnit toate arcurile si s-au poticnit.

O dezarmau in special orele pierdute, albe asemenea peretilor proaspat varuiti,tare ar fi vrut sa aibe la indemana ceva cu care sa le strice perfectiunea.

luni, 15 august 2011

trembling hands or hats

Gata, a spus cu voce suieratoare, ca si cum i s-ar fi pitit limba printre spice de grau. Ii alergau cuvintele inaintea sunetelor, linia de final fusese trasa cu un ciot de caramida, ramasa rest la o mansarda. Ochii scaparau gesturi fractionate de respiratia accelerata, o bucata de fosfor sa fi avut, ilizibilul ar fi capatat concret.

Cat de amar putea sa fie trupul framantat ca pe o penultima incercare? Ea nu vazuse niciodata un greier, nu stia ce culoare au si de unde le vine inspiratia.

Citise, era sigura, undeva, in teancul amenintator de carti, despre posibilitatea oamenilor de a alege nerepetarea istoriei, daca ar stii numai sa prinda momentul in pumni, asa cum se tine firul de papadie pregatit sa fie imprastiat in numele sperantei. Oglinzile nu mai arata de mult timp infatisarile cusute grosolan cu ata groasa. Gata, a spus din nou, asezandu-si oasele, proaspat apretate, pe acoperisul fierbinte de tigla.

sâmbătă, 6 august 2011

nimic despre dimineti

Invatasem, cu timpul, sa nu te mai astept. Erau plimbari lungi pe stradutele personale, cu copii si copaci infrunziti, cu oameni-detaliu asupra carora ochii mei se odihneau, in asteptare. Miroseau cu totii a amintire si carte veche, miroseam si eu a ei, furandu-le din gesturi si zambete.

Voiam sa nu-mi simt cercul devenind punct. Voiam sa mi te desprind mai ales de pe retina, iti adunasei acolo, dezordonat, linii, curbe, trapeze.
Erau si zile bune, le imparteam, cu zgarcenie, optimismul singuratatii imbratisate, cand pepenii aveau doar vopsea rosie si nasturi negri. Ma cataram pe cate un pervaz al unor cladiri uitate de cotidian si-mi doream un ochean sa vad aripile de albatros ce ar fi putut despica o nedumerire in trei.

Dupa-amiezile de bumbac se culcau intre doua scanduri, imbratisandu-mi mai ales tacerile incolore. Cat as fi vrut doar. Paralizia era sarata, ca atunci cand mergi la mare si totul e violet in afara cerului. Imi imaginam.

Uneori mai cumparam nimicuri : dintr-o galeata verde o floarea-soarelui, dintr-o incapere cu aer coclit un ibric pentru cafele si oua rascoapte, de la o taraba sosete cu bufnite dojenitoare. Mi-era dor.

Serile nu erau pretentioase. Se izolau in camasi aspre si cuvinte blanzi ale unui strain-poet spunand, abia soptit, cum ca e doar fum. Eu intindeam palmele si intr-adevar, se intampla sa si dispari.

miercuri, 15 iunie 2011

si asta e ceva

ai facut ochii mici si ai clipit nenumarat pana sa se limpezeasca privirea de straturile verticale asezate fara chef de duca asupra vederilor tale. ai lasat pleoapele sa-si umfle un pic marginile, asemenea buretilor imbibati cu apa, pana sa apuci sa le tragi fermoarul pentru somn.
ce galagie era azi in tramvai, si cate interactiuni paralele, si cata nedumerire din partea mea, imaginandu-mi mucoasa mea gastrica data pe o razatoare pentru morcovi. cu durerea aceea iradiind in tot corpul, luand o forma oarecum palpabila, muscand din buze si strangand unghiile in palme, ce galagie izbitoare era azi in tramvai, ce galagie inutila pentru tot ce nu se va spune niciodata.
pasii inapoi nu gasesc urme familiare,cand ai sa pricepi? haide, lasa totul asa cum e acum, or veni si zile mai bune, rotindu-se pe circumferinte oarecum surprinzatoare, oarecum create din fire de cupru.
mai ai putin si te dezbini, dar rotitele se intrepatrund in continuare, oarecum inert, oarecum bolnavicios, oarecum inutil. semnele sunt sterse, nicio usa nu mai poarta usturoi si niciun cuvant nu trece prin lemn.

marți, 14 iunie 2011

mai mult sau mai putin

si trecura zilele, desculte pe caldaramaul incins, lasand urme usor deformabile, usor ignorabile, usor inefabile, iar pleoapele au stat numai inchise. s-au rasturnat tacerile, colectionand urechi fara timpan de la pietonii intamplatori. rar, s-au innegrit si au tras de clopot, plimband printre dinti, cu indarjire, pamant mort.

de-atunci, automat, zilele s-au petrecut la unison, golind, cu certitudine, reactiile de furie anterior sigure.

sunt ca un pahar gol, ciobit un pic pe circumferinta, plin de amprente si pete, in care se mai aseaza din cand in cand cate o floare rupta de pe marginea drumului,dar pe care nimeni nu-l spala cu apa proaspata.

cu toate acestea

"pe femeia asta, asa cum e acum, cu oase subtiri ca niste andrele, eu am s-o iubesc cat voi trai", isi spuse el dand drumul fumului gros. chiar si singur de voi trai, atat imi va ajunge. stinse lampa de veghe cu abajur verde si lasa tigara sa se stinga incet, ca un oftat venit de departe, dintr-o amintire de ceata.

pe femeia asta, asa cum a fost ea, au iubit-o multi barbati, unii cu gesturi, altii doar prin cuvinte, cei mai multi i-au mangaiat doar formele cu ochii lor nesatiosi. asa cum e ea acum, femeie-peste, o iubeste doar el, in fiecare timp pe care il spun diverse ceasuri, in fiecare segment de umbra ce inregistreaza momentul zilei.

o iubeste fragmentar, rupandu-i bucati din corp si aducandu-le aproape de el, unde le analizeaza cu pricepere, intorcandu-si apoi mainile asupra unui snop de foi mototolit si pigmentat, notand furtunos tot felul de nazbatii, analogii precare si dansuri desperecheate.

dar mai ales cand ploua, si in baltoace se strecoara un ultim sunet despaturit, el o iubeste cu patima, cu totul si de-a valma, iar mainile nu-i stau o clipa, ii umbla prin pupile, sorbind verde si viu, iar ea nici nu clipeste, doar oasele ii stralucesc si sunt alunecoase, au racoarea ghetii, iar lui ii vine sa muste , numai de nu i-ar fi frica.

pe el nu l-a iubit nimeni, niciodata.

sâmbătă, 4 iunie 2011

eu nu imi amintesc cum s-a intamplat sa te pierd. doar ca intr-o zi, pe la amiaza, nu am mai vrut sa te simt. si cum inainte imi dadeai insomnii, acum adorm o data cu gainile, uneori chiar inaintea lor, le aud uneori soaptele de noapte buna si burzuluitul penelor.nu am incotro, trebuie sa se poata si asa, cu toate ca as fi putut afirma fara pic de nesiguranta ca noi doi vom fi impreuna mereu, bineinteles, cu zile bune si zile mai putin bune, cu nopti albe si zvarcolitoare, cu scrasnet de creion nervos si fasii de hartie ametite.

nu-mi mai gadili buricele degetelor, scrisule. si lumea mea s-a facut o soseata, in care imi incap berechet cele doua ganduri pe care le am si pe care le tot schimb, cand la calcai, cand in varf.

chiar si postul asta merge de ghemotoc aruncat pe fereastra, sa-si puna ploaia ostasii pe el.

sâmbătă, 21 mai 2011

de azi pamantul inghite carne fara sa se gandeasca. cadavrele ating nestiutoare placi de faianta si se faramiteaza in gesturile celor ce le privesc ducandu-se.
mecanica impune sa se faca iar dimineata, sa se spele trotuarele si obrajii de lacrimi, sa se organizeze cele cuviincioase, sa se agate amaratele astea de suflete de orice forma de sens pe care o poate lasa la vederea credinta. dar chiar si necredinta.

de azi unii ochi nu se mai deschid, ei vor ramane pentru totdeauna neridati, ca si mintea, ce nu va mai apuca sa cunoasca. de azi aici raman doar ei, oamenii carora li s-a luat un om.

de maine nimeni nu stie ce va fi. dar azi avem statica nepricepere a mortii, privind-o cum se plimba, pamantie si zvelta, atat de aproape.

miercuri, 18 mai 2011

compunere artificiala

Picioarele se umfla de ras, pe sine de mercur se dau de-a dura farfurii pline cu lumini incandescente, in timp ce unii caini neatenti alearga ciocurile berzelor printre sticlele farurilor, aproape sterse in galbenul natural.

Degetele de la picioare, imbaiate si imbracate in pijamale cu desene animate fugite de pe ecrane plate, se joaca, stangul impotriva dreptului, mima; numai degetul mic al talpii stangi, capatuit cu zeci de Mutulici pe un fond cat de cat verde, nu indrazneste sa gesticuleze, daramite sa incerce sa sopteasca, chiar si balbait, cuvantul pe care degetul adversar, plin de el, l-a ales. literele i se inghesuie intre dinti, se imbulzesc dar nu-si asteapta ordinea, asa ca tot incearca, pe cerul gurii, sa le oranduiasca, uite-asa, in ordinea ce-ar trebui sa sune, melodios si formidabil de complicat, p-e-z-e-v-e-n-g-h-i. proprietarul acestor unelte tactile priveste nedumerit forfota, incercand, in zadar, sa le linisteasca, doar e noapte si noaptea toti oamenii ar trebui sa doarma, mai ales dupa picaturile de valeriana picurate cu atentia unui chimist in ceasca cu lapte cald pusa cu grija la capataiul patului.

cutiile toracice isi imprumuta, pe la Cutitul de Argint, ochii mortilor culesi de prin liliecii imbatraniti, schimbandu-i, doua intersectii mai departe, pe sticle cu lichide vascoase, pe nasturi aromati si mincinosi, pe matasuri imbracate de umeri rotunzi ca gutuile implinite, pe muscaturi de dinti geometrice, toate acestea oferite la jumatate de pret daca pe inserat strazile tac si cerul pune de-un taifas violet.

aspira cu nesat aceste paranteze-acolade, element complicat al exercitiilor de matematica din scoala, cand stiloul, furios, in loc de rezultat, improsca o pata diforma de cerneala, revolta a timpului obligat sa se poarte cuviincios pe scaunul cu spatar incomod din fata biroului pedepsit cu manuale, culegeri,atlase si dictionare. aspira-le cu nesat, acum toate acestea sunt caramida, nu-ti sterge praful pe hainele de serviciu, dar desfa palma peste gura si inghite-l, un pic de portocaliu nu are ce sa strice, doar si morcovii au aceeasi nuanta.

mai taci si tu, te rog.

duminică, 15 mai 2011

Nu,locul acesta nu-i mort, nu miroase a hoit, nici a formol. Doar scaunele tapitate tac. Ca si cum s-ar arunca pietre in apa, doar un zgomot-pleosc, si niste cercuri murmurande, ca palid semn al unei maini nedumerite.

da, tramvaiele tremura mecanic si viata mea se petrece, din ce in ce mai sters, intre oameni la care nu ma gandesc decat daca sunt iubiti, iar peste umbra mea trec, cu albastru, amintirea lucrurilor ce s-ar fi putut.

Nu, pe aici se va intra doar cu mainile la ochi.

duminică, 10 aprilie 2011

somnul inspre o duminica

pentru ca samburii de caisa se gasesc acum si in tuburi, pentru ca pliculetele de ceai de iasomie lasa urme de chihlimbar pe foile de matematica fara nicio formula, pentru ca decuparea somnolentelor are loc sub un clopot verzui de sticla ce pe vremuri tinea loc de pestera furnicilor, pentru ca azi te-ai pitit sub talpa stanga, intre ciorap si balerinul palid roz, pentru ca mi-am trecut mana prin fata ochilor de atatea ori pentru a surprinde de e soare sau nor, pentru ca vantul e misel si se strecoara, dar poate nu e vina lui ca eu sunt plina de goluri prin care isi face de cap, pentru ca, insirate, gandurile formeaza un tunel intunecat caruia nu i-a fost stabilit inca finalul, pentru ca inghititul prafului este masa mea zilnica, alaturi de cate un mar acrisor, pentru ca habar nu ai ca ma gandesc, din nou, fara inteles, la tine.
pentru ca sunt slaba si doar om, pentru ca peticile nu au fost cusute potrivit, pentru ca nu vreau asta, ci doar, un timp, numai vieti de cate o zi. usurel-usurel, ca incetinirea unui carusel caruia i-a sarit un arc, inclinand un calut aproape paralel cu pamantul.

sâmbătă, 9 aprilie 2011

promisiune

avem sa fim bine, asa, cu sensul diferit fata de ceilalti, cu mainile la ochi in alegerea drumurilor, cu genunchii juliti de atatea tentative de sarit din copac.
iti spun acum ca asa are sa fie, atomi gravitand haotic, maini indesate cu nesat prin carti si imagini, suflete inghitite printr-o singura clipire, pietre sprijinite in stomac, guri amarui zambind prea devreme resemnat,teorii si demonstratii perfecte in privinta sentimentelor, usorul schiopatat al visului si multele cochilii de melc prin care ne traiesc fricile.

are sa fie bine, ma auzi?

vineri, 8 aprilie 2011

doar un pic iti cer, nu mai mult, promit, roteste manivela si intoarce-mi ochii in palmele ce stiu sa zboare si fara aripi de pescarus. pune-ma pe scaunul cu trei picioare si lipeste-mi buzele cu leucoplast, pune-ti urechea deasupra sanului stang, sa asculti, fara cuvinte, cum te-as putea iubi.
scartaie vantul prin crapaturile desenate in epiderme, un caleidoscop ar arata sotron desperecheat si anapoda numerotat, eu am trecut prima prin gaura cheii, si tot astept, de primaveri, sa te arati si tu. inapoi nu mai pot razbate, m-am facut mare.

iti cer, doar o data apropie-ti de mine povestile si lasa-ma sa plang pentru ca nu esti tu.

masurand din comparatii

in fiecare noapte se face din ce in ce mai frig si din ce in ce mai intunecat. din ce in ce mai multe taceri si din ce in ce mai putine stari de veghe constiente.
in fiecare dimineata noaptea isi lasa din ce in ce mai multe gene si din ce in ce mai pregnante muscaturi. din ce in ce mai caraghioase cuvinte, sarite cu vederea, din ce in ce mai nereusite apropieri, rezolvate cu cioburi.
noaptea picioarele se dezmortesc greu, uneori adorm la dus, cu apa fierbinte siroind pe pielea de-acum prea tare sa mai simta ceva, iar ochii taie ceata in copii de stele, sa fie din ce in ce mai putin dureros. din ce in ce mai des insa, este inchis peste tot.

miercuri, 6 aprilie 2011

aprilie paralel

cum se infioara luminile sfasiate de nuanta, mergand asa, agale, de-a lungul zilelor, strivindu-si mucuri de tigara si umplandu-si pumnii cu aerul ploios si un pic ierbos.
cum se aduna, ca-ntr-o matca,cazaturile sigure ale randunicilor,venind de departe, in urma ecoului. de-abia apuca cerul sa se apropie de fruntile noastre, sufland fum nervos se interpun nori negri, doar din orgoliu.

e liniste, e cald, lumina e bolnavicios de incruntata, cu toate astea iti cere parca sa-i dai o imbratisare, asa cum poti tu, chiar si cu mainile la piept, in semn de autoaparare.

aprilie,acum doi ani, era altfel. pe atunci exista inca, la fel de palpabila ca resemnarea de-acum, posibilitatea. si povestea scafandrului, cu toate celelalte completari ce murmurau ca are sa fie, curand, altfel.

acum doi ani, aprilie a deschis ochii si m-a privit pe mine, nu stiu de ce. am mancat pietre, tu le dadeai de-a dura prin cuvinte.

recenzia unei insomnii

o vreme au latrat cainii. apoi noptii i-au cusut o panglica de catifea in jurul buzelor, numai sa se poata auzi si somnul celor inchisi intre pene uscate de albatros. aveau sa ajunga toti asa, cu praf de caramida imprejurul ochilor, subit hipnotizati de perpendicularele taieturi ale unei simfonii anonime.
apropie-te, sunt numai doi pasi pana la bordura ce te desparte de inalt si cu cat eziti mai mult, cu atat plamanii se dilata si incep sa tremure de frica. te uiti la mine cu ochii albiti, s-au scurs pupilele prin vene, pana in pamantul de sub talpi, poate peste cateva anotimpuri are sa creasca un ceas cu cuc.
ma pipai din varful cuvintelor peste care rastorn la intamplare piper si ienibahar, gadiland peste masura pisicile ce-ar roade, doar de amuzament, oase de dinozaur.
o vreme n-am spus nimic, dar ma gaseai oriunde. eu si un sac gol,de rafie. asteptam o vorba, sa ma pot opri pe loc. niste straini mi-au dat o mandarina, asa ca m-am uitat indelung dupa ei, sa le farmec drumurile.
patul e pitic si scartaie cand iti apropii buzele de gatul meu, sa adulmeci noptile insingurate si mincinoase, le-am insirat o data la uscat pe franghie, insa tu erai plecat si s-a facut soare.
nu stii cu ce sa incepi, eu ti-as spune sa arunci cu zarul intr-o cana de cafea ciobita, sa ma tragi de par in diminetile un pic amare, sa te joci de-a v-ati ascunselea la vremea liliacului, sa incerci sa ma iubesti.

luni, 4 aprilie 2011

(nu) ar trebui

curand au sa se scuture copacii nevrotici de prea multa seva si diafane culori pigmentate, talpile plate sau tocurile-cui vor calca vociferant petalele rusinate de prezenta lor acolo, pe jos, insa acum, chiar acum, deschide orice fereastra si gaseste punctul-lumina ce-ti va parea, din obisnuinta si resemnare cu plictisul, imposibil. cu toate astea, e real.
zilele nu ar trebui sa fie inghesuite in haine scortoase si cu prea mult zel apretate, fiecareia ar trebui sa i se ia, asa, procentual si crescator, cateva clipe de limpezire.
insa vietile se (pe)trec asemenea crengilor efemer inflorite.
cu o zi inainte de ieri ni s-au spus toate minciunile. Apoi a plouat, rar si fraged, ridicand din sprancene a nestiinta doi ochi, unul de caprioara, celalalt de vulpe. Eu mergeam stramb pe muchia de vest a trotuarelor, cu o umbrela invizibila care sa ma acopere de ploaia de ieri. Ar fi trebuit sa-ti spun si tie, nu te mai fastaci, are sa ne vada omul-conturnegru de pe peretele rosu, cu ochii sai perfect rotunzi si goi, dar am tacut, facandu-ma ca nu-l vad din cauza fumului si a muzicii, si te-am ascultat,chipurile, cu amandoua urechile.

am capatat, asa, progresiv, acest obicei, de a diminua sirul cuvintelor rostite pe zi,si nu spun ca e altfel decat pana acum, e numai cu mult mai prezent, stapanindu-mi astfel "scaparile" si cantarindu-mi, riguros, asemenea unui negustor constiincios, cuvintele.

capul meu e o sala de biblioteca, inca friguroasa, unde intra cat mai incet posibil, sa nu deranjeze pe ceilalti, semne de intrebare de diferite varste, cu cate o cafea sau ceai negru, pregatiti sa-si petreaca, de-acum, primaverile in cautarea transformarii in puncte sau semne de exclamare.

sâmbătă, 26 martie 2011

noninvaziv

in tramvai au crescut dovleci- rotofei,vesel portocalii, aproape vorbareti in lumina inca necenzurata a diminetii de la sapte, cand m-am trezit stand pe unul din ei, departe de traseul cunoscut, de cuvintele reprogramate, de sentimentul nefericit al revenirii intr-un loc in care port o masca.
aceeasi ora, dupa jumatate de cerc, mi-a deschis plamanii sa miros toamna dintre doua blocuri paralele,din care se tot topeau nuante de gri, adulmecand copaci,garduri,masini,magazine,chiar si o bucata de om, celelalte reusisera sa vada cu coada ochiului sangeriul turbat al cerului, lasandu-se domol mangaiat si alintat.
o ora se inchide azi in spatiul minuscul ce m-ar desparti de tine daca ai stii cum sa fii aici, unde parul miroase a portocala si degetele necheaza dupa vertebre, pierzandu-se atat de copilareste in numaratoarea simpla.
obisnuiam sa te sustin atunci cand imi inchipuiam ca nu-ti e bine, sa vorbesc cu tine, sa ma joc de-a necunoscutul, sa-ti las semne prin locurile in care-ti paraseai,obosit, umbra. obisnuiam sa desenez pe pielea ta, in special la incheietura, cuvinte suprapuse, abia ghicindu-se, ici si colo, cate o litera intreaga, si-apoi, cuminte, iti lasam tot timpul tie, sa descifrezi.
ai sa crezi ca astept inca, asta. ca ce am scris e de nesters, dar ai uitat visul in care vulturii ti-au smuls bratul.
e ora de o clipa, e ora de nemasurat, e praf si inaltime, de ce sa fie primavara sau toamna?eu vreau sa fie inca putin.

vineri, 25 martie 2011

carourile de pe cuburi

e neclar. ne-am poticnit in fraze artagoase si inalte cat lungimea talpii mele stangi,care este cu un centimetru mai mare decat cea dreapta. ocheanul din dreptul orbitei s-a incapatanat sa faca tandari din orice obiect asupra caruia era indreptat.
pe strada maria moscu hagi ne-am agatat mainile intr-o poarta cu inflorituri metalice, dincolo de care murisera, pe rand, o cada verde, o masina prinsa la mijloc printre alte cadavre si o colivie cu gratii paralele, decedate de suparare ca nu se vor atinge niciodata. asta dupa ce aflaseram,daramand vrafuri de carti si primind recomandari impotriva lecturarii lui bukowski, ca barbatii iubesc cu ochii si femeile cu urechile.

e clar. mostrele de viata se ofera pe aleile din care cresc cladiri cu balcoane subrede, mancate de ploaie si arse de soare. verbele prefera gerunziul si frazele-rotocoale,aratandu-si coatele julite in timp ce alearga pe maidanul transformat in teren de fotbal, alaturi de baietii tunsi la zero.

daylight

tu stii daca obiectele plang? ma intreb,din cand in cand,asta. poate ca atunci cand scartaie, sau se rupe incheietoarea, sau ruginesc, nu este decat semnul tristetii, al unei dureri ce nu poate fi nicicum exprimata pe intelesul nostru.
poate ca si o carte se ataseaza de lemnul bibliotecii sau de cele doua langa care a fost asezata, si chiar daca ii place ca ochii umani sa-i radiografieze sufletul, se gandeste in acelasi timp, cu dor, la locul acela.
poate ca metalul clantei tanjeste si el dupa atingerea ce nu are sa mai vina, pentru ca omul casei a incetat sa locuiasca acolo, si-acum se vede nevoit sa treaca prin procesul analizarii sale, ca si a celorlalte obiecte. si nimeni nu se gandeste ca zgomotul e doar dorul pentru apasarea mereu altfel a mainii sovaitoare.

nu vreau sa-mi traiesc viata pe dinauntru, captusind-o acolo cu rafturi cu imagini ale starilor, sentimentelor posibile, cu buzunare nenumarate continand mucuri de tigara, brelocul-gargarita si scenarii monosilabice. cu toate astea, acum e singura posibilitate. sa fiu si eu un obiect cu balamale sau pagini tiparite. sau un mozaic din multe piese adunate din locuri diferite.

de n-ar fi fost mos Ene

la ora doua si doua minute pe geam au intrat aripile pline de arabescuri ale unei libelule, nu stiu pe unde isi lasase corpul la ora tarzie, insa aripile pareau familiarizate, s-au pliat repede, asemenea unei umbrele cu funtionare impecabila, pe cotorul cartii cu numarul cinci din teancul din mijloc.
dupa doua minute pe gaura cheii de forma sinusoidala s-a strecurat, strengar, perechea de mustati a unui pisic tarcat ce s-a pus, fara zgomot, de-a curmezisul, intre doua gramezi de coli.
la trecerea a inca doua minute si-a facut aparitia, tiptil-tiptil, de data aceasta prin spatiul de sub usa cartea de joc infatisand-o pe dama de pica, privind suspicioasa si inca machiata, dupa un loc de odihna.

pacat, mi s-a facut somn,altfel as fi apucat sa consemnez intrarea prin efractie a unei cochilii de melc, a unei catarame stralucitoare si a unui dop de pluta.

(des)tainuire

cand n-ai sa mai spui nimic si-au sa prinda necuvintele sa dospeasca asemenea cozonacilor in ajun de sarbatori, toate zavoarele au sa fie trase cu maini sigure si potrivnice vanturilor suierate prin crapaturile de la colturile geamurilor.
o balerina inalta,sculptata din fier, cu picioare-lanci numai bune de luat la razboi, cu o gratie a aerului de a se misca, chiar si asa, din material inert, coboara de pe postament la inchiderea salii de muzeu si-si spala dintii cu lanurile de floarea-soarelui ale impresionistilor demult adormiti chiar si prin cartile de specialitate.
nu te apropia de mine, din gura au sa tasneasca, in ordine descrescatoare, zaruri negru pe alb ce vor forma, la fiecare atingere de pantec, acelasi numar, doisprezece.
imi doresc sa ma pot dezmembra, mana dreapta, apoi mana stanga, piciorul stang, piciorul drept, trunchiul si desurubarea capului de pe acesta, fiecare element sa fie impachetat in foi de ziare deja ingalbenite, in care apar reclame la detergent si avertizari despre poluarea mediului.
multi veti surade sau veti trece mai departe, cu indiferenta, un carusel de jucarie isi invarte calutii de lemn in gol, pe muzica ce si-a uitat cateva note in camera de fabricatie iar eu spun, iar si iar : cat de singur e locul acesta!

joi, 24 martie 2011

de parca

ordinea isi gaseste hazul in aranjarea alfabetica sau cronologica a lucrurilor supuse unui asemenea exercitiu si nu in dezordine organizata.

poti patrunde pe pietre de marmura in amintirea celei cu urechi rotunde, si nu prin vis.

desenezi naturi moarte cu fructe de vara si nu modelezi pinguini din plastelina.

adevarurile se vand la pachet promotional si nu stau pitite la umbra firelor de iarba.

miroase a masini pufaitoare si placi de ciment agatate in aer si nu a vrabii galagioase.

tot ce se scrie are forma si nu sens.

uite,e soare

zorii si-au clatit somnul prin borcanele in care elevii umezesc pensulele la ora de desen; desprinderea de paginile cartii groase s-a facut greoi, pe muteste o voce ma tot tinea acolo, cu toate ca eu voiam sa visez,azi am de terminat o scrisoare si nu vreau sa-i scriu despre oboseala,despre ziua frumoasa de afara pe care doar o percep,despre inaintarea prin salile muzeului stapanita de somnolenta cumva benefica,despre amintirile deja vagi, ale orasului cutreierat abia cu o saptamana in urma.

pe birou e dezordine- vederi, cana cu ceai de iasomie,o lingurita cu care s-a mancat iaurt, o pereche de manusi inapoiata, doua carti, creioane,servetele, o adunatura haioasa de masti. hai,nu mai pierde vremea, mergi si fa ordine, apoi termina scrisoarea-carnetel, poate ai timp si de posta, daca nu las-o pe maine, nu e prea tarziu, destinatarul a incetat oricum sa astepte.

mi-aduc aminte, inca proaspat, de spatiul acela gol de ieri, ce doar asteapta sa fie si el curatat si-apoi am sa spun, intai foarte incet, doar pentru urechile apropiate: "e al meu". m-am gandit, am sa ti-l arat si tie, inca asa, dezbracat, impersonal, racoros, mirosind a vopsea si cu tevile la vedere, si poate, doar poate, ai sa ma saruti in dreptul ferestrei mari pusa la jumatatea peretelui, fara ca nimeni sa ne vada. si-atat,am sa te las sa pleci fara sa-ti spun pe unde sa o iei, ascultand pasii tai pe parchet, cum lasa urme in spatele celor ce se vad.

sarutul gurii cu intrebari

ai buzele rosii cand imi decimezi colectia de cercei, nu te grabesti pentru ca iti inchipui ca nu te vad si ca oricum nu-mi pasa, asa cum stau de un timp incoace, cu fata la perete, murmurand intruna acelasi sir imbatranit de rime clasice.

ochii iti infloresc doar in anumite zile, crezi la fel, ca nu stiu, dar ai mancat, cu siguranta, o zambila alba la pranz. si-am sa tremur cand are sa vina vremea liliacului, ai face bine sa nu mai dai pe aici cand va fi timpul.

peretele in care mi se sprijina privirea sta sa cada, se sprijina, saracul, in bucata de pamant putrezita, un porumbel mort a fost ingropat pe locul acesta, chiar inainte sa devin paralel cu el.

acoperisul oaselor tale scoate ecuatii de gradul al doilea, si crezi ca nu-mi mai pasa, dar eu nu vreau matematica prin preajma, ea m-ar fi trecut in dreptul lui zero.

ai mainile moi cand le asezi, clopot, pe crestetul meu. si crezi ca eu nu mai simt.

lasa-ma, lasa-ma sa fiu asa cum iti inchipui.

daca eu,vreodata

dimineata alba avea sa le deschida ochii in acelasi timp. ea in camera rosie, cu parul in ochi, band insetata din apa narciselor un pic ofilite, el cu genele inca lipite intre ele, verificand ceasul prin scoaterea geamului de protectie.
telefoanele nu exista,serviciul postal e la pamant, si ei nu-si pot masura distanta din atlase de geografie pentru ca nu stiu de existenta lor. kilometri distanta sau doar explicatiile unui domn cu baston gesticuland cu bunavointa, doua strazi la stanga, apoi imediat pe colt, dupa magazinul cu jucarii?
lucrurile se implanta asemenea pasilor facuti in nisip, cu o oarecare insemnatate initiala, apoi vine marea, tot ea insetata de amprente umane, furand, netrebnica, in timp ce noi stam cu trupurile intinse peste scoici si caluti de mare.
n-am spus nimanui, dar am dovezi: castelele, numele scrise in nisip, promisiunile facute pe tarm, sunt toate duse la adancime pentru ca rechinii sa isi instruiasca puii.

camera rosie e un desen dintr-o carte de colorat, iar ceasul e dintr-o alta poveste.distantele sunt chiar aici, in buzunarul de la piept al pijamalei.

never learned to count

cand noaptea e subtire imbracata si scheletul se spala in lacrimile oamenilor singuri, cand soaptele isi intind degetele de pianist sa mangaie spatele incovoiat al oamenilor infrigurati, cand cainii latra a furie de prin blocurile-santier printre schelele carora inca isi duc zilele, la indigo, oamenii uitati, cand talpile dor odata asezate in orbitele albicioase ale oamenilor clarvazatori, cand sufletele isi dezlipesc buzele si se scurg note muzicale pentru oamenii surzi, cand lupele micsoreaza atomii dintr-un pahar cu apa pentru oamenii insetati,cand cuvintele amortesc impletindu-si literele desperecheate in parul oamenilor fara vise, cand somnul este strainul ce priveste cu o cuta pe frunte toti oamenii, vreau sa fiu o cutie.

miercuri, 23 martie 2011

coperta de pe miercuri

i-a placut azi laptele cu cafea si usorul gust de carton, apoi dezmembrarea tacerii sub o culoare de stilou de clasa intai, in timp ce golul copacilor se ingreuna precar peste ora fixa anuntata de ceasul de la intrarea principala a parcului. i-au placut si bucatelele de ciocolata alba roase sub pavaza rasului si de sub parfum de fum albastru, i-a placut, de data asta cu tristete, de batranul nebun cu barba alba si haina neagra care i-a cerut, cu voce joasa, o tigara. nu si-a aprins-o, poate ca astepta ceva, un moment.i-ar fi dat doua, daca si-ar fi dat seama atunci.

i-a placut ca la cinematograf a ajuns in cinci minute pe stradutele inguste cu case de pe acoperisul carora ne cresc copacei, ca a dat trei lei pe bilet si ca sala mica cu scaune rosii nu mai avea locuri libere decat in fata, in randul al treilea, ea oricum nu vede mai din spate. i-a placut, desi frigul ii tot dadea de furca cu manecile prea scurte ale jachetei, filmul alb-negru din '61, cu cantec de copii si scenariu frumos, i-a placut ca inainte oamenii credeau mai usor unii in ceilalti, desi erau poate la fel de rai. si se iertau mai usor, si se iubeau fara presupuse complicatii.

i-a placut ca azi a pasit pe concret, ca a vazut panouri de curenti josi, prize, centrale termice, dispozitive ce fac ca aerul sa se plimbe circular, masini mari si zgomotoase, muncitori servind masa din recipiente de plastic aduse in lazi, gramezi de pamant, bucati de gresie, stinghii si alte materiale din care cresc incaperile. a masurat drumul de acolo si pana la intersectie in pasi vorbitori despre clantele aramii si intaietatea masinii de spalat fata de frigider, despre balconul mare si spatiile ascunse, bune pentru carti si ganduri.

vremea iernii a trecut, ea a scos la vedere purtarea de primavara.

model de cearceaf

de data asta e doar inchipuirea unei fantome obosite de pe marginea patului meu ce ma intreaba, cu glas indepartat,daca se poate odihni un pic aici. nu-i vad nici ochii, nici mainile, doar vocea estompata, asemenea culorilor pastel, cerand ceea ce nici eu nu am si ea nu poate oricum nicicand. dar trag de patura si ii fac loc, iluzia o pot desena in intuneric, e chiar simplu, e chiar uman, chiar si fata de o naluca.

marți, 22 martie 2011

exercitiu de ghicit

arcurile si-au desfacut subintelesurile, lasandu-le prin petele de lumina ce traversau azi, chiar si pe rosu, indiferente si emancipate, trotuarele zgomotoase. sunt de-acum doar segmente, de la punctul A la punctul X, reprezentate de o anumita lungime si un sens cert, fara puterea anterioara de a-si roti constitutia, desprinzandu-se din orice univers improbabil.

stelele se gasesc si in ceai, in noptile doar negre va sugerez sa consumati un ceai cu stelute din zahar, aveti sa va puteti juca, inventand nume si creand constelatii.mie imi place din ce in ce mai mult doar cafeaua, dar din zatul ei interpretez fals, caci amestec si invart in toate directiile ce nu "spun" nimic, doar cate un elefant, sau, in zilele bune, cate un flamingo.

am vazut,acolo, lazi intregi de dulciuri colorate, moi si probabil foarte dulci, cu glazura de ciocolata, cu miez de migdala, cu invelis de napolitana, cu aroma de struguri, atat de multe incat niciodata nu m-am hotarat sa iau ceva. da, si o casa adevarata din turta dulce, cu hornuri dichisite cu bomboane din acelea micute si rotunde, cu ferestre caramelizate si pereti interiori vopsiti cu pasta de cirese.

e foarte probabil sa lipseasca ceva vietii mele, observ usurinta cu care oamenii se grabesc sa numeasca lipsa si nu prezenta celor ce sunt deja,oricum importante. si arcurile se incrunta si se fac cercuri, delimitandu-mi cuvintele, imputinandu-le si cenzurandu-le, in timp ce privirea cade oblic in sala cu oglinzi din ape sarate.

pierd din nou noptile in favoarea cartilor, le rumeg in tacerea din care mai cade din cand in cand o parte dintr-un cantec sau un scrasnet de roata, paginile isi pierd numarul, asemenea bonurilor de ordine aruncate pe jos sau in cosul de gunoi imediat dupa implinire, metamorfoza e subtila si apoi, intr-un tarziu, devine din ce in dificil sa revin aici, unde aparent sunt asemenea unei case fara o camera.

trepidatie

imi amintesc de ea; ocupase, dupa indicatiile scrise, scaunul din capul mesei, stand cu spatele la fereastra fara perdele, doar un geam mare, proaspat spalat, intre strada si camera. se juca nervos cu furculita si lumina ii trecea prin parul castaniu, pe sub unghiurile miscatoare formate de brate, imbracand-o paralel intr-un calm nedefinit, asa cum acopera gospodinele mobilele, cu cearceafuri. uneori buzele i se deschideau si ma tot gandeam ca vocea ei are sa strapunga aerul, si-acesta are sa cada, tot semistatic, fasii-fasii, la picioarele ei incrucisate. dar nu, doar se strangeau la loc, in ceea ce mi s-a parut apoi un tic, repetitie utila a certificarii unui punct de sprijin, in tot acest proces ce aducea, in pasii inaintati ai dupa-amiezii, cu un proces fara sens.

eu o priveam prin gaura cheii, iar pozitia incomoda imi furnica picioarele, insa nu ma induram sa parasesc "postul" nici macar pentru o clipa, aveam superstitia ca orice miscare avea sa schimbe totul, determinand chiar si disparitia ei in atat de apropiata departare. palmele atingeau lemnul vopsit in rosu al usii cu incrustatii complicate, pe care acum le simteam acide, arzandu-mi pielea si incercandu-mi determinarea.

ea continua sa stea, lumina se rida, planul intunecat aluneca asemenea unui sarpe pe podeaua proaspat lustruita, asteptam si eu, ca si ea, poate treji, poate hipnotizati, sa se sparga ceva, sa intervina un factor exterior, sa tipe o cioara, sa scartaie vreo usa vecina, sa latre un caine, sa tipe un om.

in curand aveam sa dorm, pe pamantul negru inrosit de maci, cu pumnul strans in jurul perfectului cilindru reprezentand un caleidoscop.

e tarziu. noaptea are timbre joase, asa cum se aude, din josul unor trepte in cochilie.

rational

Ti-ai creat, fara sa-ti fi propus, acest obicei matinal, de a mangaia peretii vechi si patati de cerneala, strecurandu-ti degetele sub microstraturile de praf, gandindu-te, de fiecare data, nu la ce simti daca momentul ar fi putut fi prins si analizat, ci la ce nu simti si ti-ai fi dorit, stii ca ai fi putut, daca n-ar fi fost totul artificiu de calcul, sa porti o lupa in fiecare buzunar interior, prin suprafata careia sa mirosi, asa, alandala, fricile si tot ce-i mic in oameni. mic. minuscul.particula cu particula.autoadezive.conglomerate.
mi-am spus sa incetez cu forfecatul ideilor, sa nu mai fac asemenea analize si nici sa nu mai gasesc interpretari sticloase ale fiecarui marunt gest observat fara ochelarii cu dioptrii mult nepotrivite.
uite ca se poate. in mine a incetinit fuga, spatiile au intrat la apa, acum le stiu fiecare crapatura si imi e usor sa acopar totul, in doi-trei pasi mi-am parcurs distantele si uite-ma cum stau cuminte, chiar si rabdatoare, asteptand sa se termine.sau sa inceapa. sau sa ramana la fel, habar nu am. sunt docila, nu mai tip si nu ma mai enervez, mananc frumos si poate pe viitor am sa beau mai putina cafea.

tuturor ne e frica. am considerat dintotdeauna ca este ceva bun, frica asta, dar tot vorbind despre ea, tot dezvaluindu-i trasaturile, tot punand-o in lumina reflectoarelor intr-o sala cu multi spectatori, mi-am dat seama ca este doar un element ce ne pune in miscare, dincolo de motive, mijloace, scopuri.

si pana la urma a ramas doar frica de a nu-mi mai fi frica.

sâmbătă, 12 martie 2011

buletin nepierdut, de data aceasta

Marta si sora ei pregatesc bagajele. De data aceasta toate actele sunt la locul potrivit, numai hainele, colorate, fluide, asteapta, din vrafuri, sa fie alese si potrivite, apoi impachetate si asezate unele peste altele in gentile de voiaj.

E foarte usor, ciorapi, periuta de dinti, sapun, carte, aparat foto, prosop.

Acolo unde merg ele se anunta ploaie. Au sa se plimbe mult, insa, acolo unde merg ele.

Sora Martei se gandeste ca va pune mana pe mare si iar isi va elibera demonii, stiind ca ei vor gasi o cale de a se intoarce, in curand, acasa. Marta are ochii mari si zambeste unui zambet intors spre ea, dintr-un loc in care ii e mereu usor sa fie.

Marta si sora ei stiu ca au sa le apuce tarziul noptii, cu toate astea ele doar potrivesc litere pe plansa verde a jocului de scrabble.

(re)capitulare

era tarziu, sau poate prea devreme, sau poate numai timpul potrivit pentru a vedea, fara claritatea ochelarilor cu rama neagra,cat de singura este. si-a spus atunci, punand capul in perna si inspirand fumul de pe ea, ca n-are a face, viata se va trai oricum, chiar si asa, cu ea mangaind formele trecutului, cu ea plangand de dor si asumandu-si alegerea dramaticului, cu ea incetand sa fie gamalie de chibrit.

nu ne mai jucam, si-a spus cu gura amara, inchizand ochii. prea mult timp si nicio legatura, de-acum incolo are sa stea cu ochii inchisi in viata si-i va deschide atunci cand, dormind, se va simti, din nou, in siguranta.

vineri, 11 martie 2011

se gandea, tinand mainile cuminti in poala, asemenea unor randunici in cuibul lor, la usoara alunecare in acest loc nou, pe care-l vroia mic si mic avea sa fie, pe care-l vroia al ei si al ei avea sa fie, cu lumini putine si intrebatoare, cu carti multe si la fel de multe taceri, pitite prin spatii inca nemobilate.
singuratatea se plimba alene prin spatiul ales ca fiind deja "acasa", isi trece aratatorul peste cutele de praf, dar nu se incrunta, indreapta tabloul cu maci, deschide fereastra sa intre actualul si sa raspandeasca amintirea intunecata a acelorasi pescarusi cu cantec de jale.
jocurile au sa vina, de are sa aiba cu cine sa le joace, de are sa se poata, doar clipind, inventa omul care sa se joace de-a neintelesul cu ea.

are sa vada marea peste cateva zile, o alta mare, si iar are sa se dezlege in fata ei de tot ce nu a stiut pana acum sa faca, de tristete si piatra, de somn si inchipuit, de tot nebanuitul inca. apoi au sa inceapa toate, de-a valma, din nou. numai ochii ei vor clipi simetric, peste pleoapele din solzi argintii nimeni nu va putea spune visul.

luni, 7 martie 2011

prezumtie

are sa fie frig pentru mult timp de-acum incolo, si tu ai impachetat deja hainele groase si bocancii, si imprastiata cum esti, ai si uitat unde ai pus cheita lacatului de la geamantan. ai sa bei intruna ceaiuri calde in care ai sa storci lamai icterice si boabe rotunde de miere, dar frigul tot se va strecura, hain, exact in fiecare a treia secunda dupa a treia respiratie, determinand ameteala tuturor arcurilor ce te vor face sa tremuri, uite-asa pur si simplu, doar stand cuminte in pat, si prin fata ochilor cu pojghita de ape inghetate vor trece iar demonii, doar sufland si ei cu vifor.

are sa fie viscol si mana dreapta are sa te doara iar la incheietura, asa cum te doare continuu inca de cand ai cazut, chiar si dupa ce ai desprins-o din ghips, chiar si acum, la ceva timp scurs de la punerea palmei sub raze.

are sa fie greu sa fii tot tu cu atatea nemultumiri si dezaprobari, ca si cum un juriu si un judecator ar analiza constant cazul tau si ar veni numai martori ai acuzarii. are sa fie zdruncinare a peticului sigur pe care inca imi culc coastele,iar apa verzuie si fermecata are sa se umple de suprafete uleioase.

are sa fie bizar sa scriu din nou asa, crud si neinteles.

cele spuse de foc

se poate sa fie doar din cauza febrei, acest suvoi de ganduri, prinse in miscare browniana, prin crapatura ferestrei intra incipientul aer de primavara, e foamea mea vesnica de tine, inca dinainte de a-ti spune un nume si doi ochi albastri, inainte de a-ti scrie ghicitori printre ridurile palmelor, inainte de a-mi masura necredinta in perioadele de furie pentru tine.

se poate sa fie din cauza amiezii tarzii ce ma gaseste inca in pijamale,cu capul greu si orbite arse, cu oasele rigide si toata pielea calda, nu mai pot ghici demult ce faci tu si daca din casa noua asculti inca masina de gunoi ce obisnuia sa intervina in visul inca diminetii dinapoia pleoapelor.

se poate sa fie din cauza noilor mele pseudoreguli, cu creionul pe hartie imi iese ca nu am stat suficient nici eu si ca, incurcata in aceiasi scaieti ai monstrilor, nu am stiut sa spun : "eu sunt aici". se poate la fel de bine ca maine totul sa fie, ca si pana acum, doar praful de pe cutia cu vise.

cernut

imi e inca drag de tine, baiete din hasurat de carbune, caruia vocea i se aude limpede doar intre peretii poeziilor. ti-as trece caldura prin varfurile degetelor nelinistite atunci cand strabat, de la barbie pana la parul-carlionti, toate nesomnurile pitite in pori. ma uit la tine prin timpul masurat intr-un an si uit de tine prin tacerea masurata dintotdeauna, chiar si pe vremea pasilor potriviti pe aceleasi scanduri si sotroane. esti mic acum si doare cum niciunul nu si-a inchipuit, si eu nu am spus nimic, cu ce folos sa fi vorbit cand viata si moartea te inconjurasera amandoua, cu ochii bulbucati?

daca s-ar putea, as impacheta o imbratisare intr-o coala de hartie alba, fara niciun desen, fara nicio infloritura, o imbratisare grasuta si puternica, sa te ia de umeri si sa te lase fara rasuflare atunci cand ai deschide plicul fara niciun scris pe el, caci postasul as fi chiar eu, numai ca n-as vrea sa ma vezi, prea drag mi-ar fi sa nu ma mai desprind de tine apoi.


strazile , intre noi, stau drepte si aglomerate, fara ca niciun calator sa se gandeasca la pasii lor ca fiind zgomote impotriva tacerilor mele pentru tine. si ia te uita, in structura tacerii e cel mai mare zgomot zguduitor, e palpitatia inimii cand ma gandesc cum ti-as prinde, acum, lacrimile in palme si apoi te-as ciufuli, apoi o vreme doar te-as tine de mana,in static.

ferest(r)e

putea la fel de bine sa le sparga, asa cum inainta,precar, pe structura de melc a scarilor vertiginos de ametitoare, imbratisate de fumurile tigarilor aprinse de chibrituri cu gamalii rosii. in podul palmei ce plutea in aerul inghitit de-o lumina din petice descarnate, in podul palmei traversat de linii-liniute si cute incruntate. acolo stateau ele, si la fel de bine putea sa le sparga, daca atentia ar fi calcat doar un pic stramb; erau cioburi, cusute intre ele cu sarma coclita, neglijent si urat, erau bucati de sticla colorata, fabricate dintr-o imaginatie fara prea multe resorturi, erau forme geometrice peste care privirile trecusera fara nicio schimbare, de-asta erau duse acum acolo, in camaruta-ochi din varf, unde aveau sa faca, in sfarsit, parte din ceva, aveau sa fie partea centrala a ferestrei cu vedere spre marea nevrotica a acestui anotimp fara granite si fara descriere obiectiva.

nu stim sa spunem ce doare, doar ne invartim in jurul titirezului cu mecanism atat de simplu si azvarlim avioane din care literele cad asemenea bombelor, nimerind insa numai pe langa. ciudat mai e cerul zilele astea, azi-noapte avea ochi violeti, adumbriti de amintiri si totusi cu presimtirea noului intre coaste, de dimineata era cald si albastru dar eu aveam febra si i-am inchis pleoapele, acum i-a crescut barba, o barba stufoasa pe care si-o scarpina din cand in cand, meditativ, in clipele in care nu ma uit.

vreau sa nu stiu tot ce stiu, vreau alti ochelari,poate doar asa sa pot vedea.

joi, 3 martie 2011

(a)prins cu visul

Isi pune parul la inmuiat din cand in cand, si-si vede apoi netulburata de sarcinile marunte ale zilelor in lumini, de sortarea acelor de siguranta si implantarea lor in pereti, in functie de ascutimea varfului, de alungirea genelor cu pene de randunici sporovaitoare, de cresterea si ingrijirea unor fermoare parasite, toate aceste lucruri normale pe care fiecare om normal le foloseste in limite normale.

podoaba capilara, fire multe de par neascultator, in apa calduta din ligheanul portocaliu, peste care ea toarna esente lichide de iasomie si urzica, podoaba capilara lasa la vedere, in apa tulburata, altfel de fire, de nisip galbui si inasprit, boabe minuscule ale amintirilor sarate, succesiunea rapida a unui scafandru prin lighean si a unor urme de talpi infometate.

degetele trec cu nonsalanta prin tot amalgamul, e ironia drumului la fel de necunoscut ca si cunoscut, e tardiva mirarea ei in timp ce-si agata, la uscat, parul, in fata dintilor solari.

anatomie comparata

de la clavicula la radius poti ajunge doar coborand pe scara din ochi de peste, cand asupra coastelor se lasa dupa-amiaza,e un singur moment fractionat dintr-a mia parte a unei taceri, un bob de timp, strecurat cu grija de cel ce paseste prin incaperile fara brate, cu buzele cusute de arterele frunzelor de primavara.

peste chenarele pline de prafuri in tonuri de prea mult gri se asaza, in ordine descrescatoare, ultimii flasnetari ai lumii, cantatori din cutii de lemn de cires, prin care aerul pune in miscare mecanisme simple si secrete.

suntem chiar aici, si noi, unde iarna pupa cerul in culori nebune, aruncand in singurul punct cardinal, sud, plicuri nedesfacute si fotografii sterse. pune degetul aici, si ciocane codul implantat de mult in tine, daca am sa-mi amintesc am sa deschid fruntea si-am sa te las sa zabovesti un pic, cat ia unui cocor sa prinda drag de inaltime.

o voce de fetita ce-si roade unghiile spunea, parca ieri, ca tramvaiul a imbatranit, e vechi ai are sa iasa probabil la pensie, asemenea bunicilor. tramvaiele pensionare au sa capete, deci, insomnii, au sa joace sah pe mesele din parc, si-au sa cumpere crema adeziva pentru proteze. vor folosi fraze ca "pe sinele mele..." si vor spune, in zilele lungi si schiopatate, povesti cu talc despre oameni, despre paralel si fire electrice.

singurul pas pe care am de gand sa-l mai fac nu e nicidecum orb, dimpotriva, si-a atasat becuri noi,puternice, cu care va vedea pana unde nimeni nu a facut-o. mai astept un pic, sa decid cu ce-l incalt.

marți, 1 martie 2011

pe treptele crapaturilor

Avea haine de capatat, si cand vorbea cerul gurii i se vedea ca o bucata de material neagra pe care o mana nepriceputa cususe, rarit, bucati de fildes pe post de dinti, era mic de inaltime si cu toate astea imi era frica de el, fara sa ma gandesc ca nu ar trebui sa fie asa, stiam, inainte ca gura aceea-pestera sa spuna ca ingheata in ghena in care traieste si ca a racit, ii curge nasul si il doare capul, stiam ca trecutul sau de fapt intreaga viata e sub semnul esuarii, insa vocea lui, infundata, vorbea calm, cuvintele se legau intr-o expunere a situatiei fara a-si plange de mila, mila o simteam doar eu, simtindu-ma adancita, atunci, inauntru, intr-o caldare cu plumb.

apoi , viata lui a continuat in capul meu, mergand cu grija pe urmele bocancilor vechi ce strabateau gerul spre alt ger. ce copil o fi fost? genul acela de-l vezi pe strazi, despuiat si murdar, dar ignorant si deci, fericit, jucandu-se cu o minge gasita in gunoi? sau genul de baietel trimis sa cerseasca, un al n-lea membru dintr-o familie fara adapost si fara capatai? si cand a crescut, s-a gandit vreun om la el cu drag? oamenii astia stiu singuratatea fara sa aibe habar ca asta traiesc, fara sa aibe, poate, alta scapare. cum ii trec zilele? prin ocheanul unor sticle ieftine de rom si vodca, cumparate cu fierul furat sau poate acolo, la ghena aceea omul asta si-a improvizat, grosolan, un fel de locuinta? si dimineata, cand se trezeste, care-i primul gand ce-i strabate mintea? in afara de frig, foame, sete, simte si altceva?cum se simte dorul pentru cineva ce nu a avut niciodata pe nimeni?

can we play another game?

Stiu ce s-a pierdut, e jocul, trecut prin atatea maini si atatea infatisari, reinventat de fiecare data in functie de intrinsecul omului-participant.candva firesc si tragaci pentru emotii,dupa un sir de rotiri cu aceeasi destinatie devenit un clovn ridat pe-o valiza veche, la un colt de strada.

E firul ce imi ducea privirea spre oameni necunoscuti, peste fetele, mainile, gesturile lor, peste copaci, pisici lenese, acoperisuri adormite sub zapada, din care un ochi mic de fereastra ar fi putut spune nu o singura poveste, peste frigul ce mi-a inhatat ieri mainile si le-a pacalit, in apa dusului, ca sunt puse la fiert, desi restul trupului o simtea calaie. Era firul, acum e lipsa lui, s-a subtiat , din ce in ce mai mult, si-a dezbracat itele, s-a desfacut, s-a lepadat de paianjenul creator pana a ramas, necredincios, un capat rupt, atarnand nestiutor.

Stiu ce lipseste dar nu stiu ce e de facut. Sa uit jocul? Firescul e de-acum un rotund cauciucat, cu miros pregnant de cald si smoala, reactiile sunt mecanice, totul e graba, analiza, concluzie. exact dupa regulile metodologiei, niciun pas pe langa, doar bifarea punctelor de pe lista.

Sa las jocul asa cum lasi copilaria, apoi adolescenta, ca pe ceva apartinand unui singur timp? Sa fi fost ceva consumabil, si nu parte integranta din mine?

Sau poate e doar vremea ca cineva sa inventeze un joc pentru mine, si nu invers? Ca si cum, dintr-odata, asa, la amiaza intr-o zi de luni, acele ceasului din bucatarie sa o porneasca in sens invers, si dupa el , ceasul cu alarma din dormitor, si tot asa, toate ceasurile de pe strada mea, apoi ceasurile orasului, si, in timp scurt, toate ceasurile lumii sa ticaie altfel.

La fel de bine, jocul poate muri. E si asta o posibilitate.

imobilitatea expunerii

Eu stiu despre mine, ca dorm, ca merg, ca uneori spal vase, ca traversez strazi si schimb tramvaie, ca citesc si beau cafele, toate aceste etichete sub forma de abtibilduri hasurate ce se reunesc sub umbrela cu nume de timp, stiu, si cu toate astea, langa mine, eu stau. o forma statica, tacuta, de renuntare, o piesa zgariata si inutila a unui mecanism candva viu, nu neaparat trist, doar in starea asta de nemiscare, imobilitate , asemenea unui panou peste care nimeni nu scrie nimic, cu toate ca langa el stau imprastiate o multime de culori, in forma solida eu nu am nici maini, nici gura, nici expresii, nici vise.

Eu stiu despre timp ca nu are niciun folos sa iti bati capul cu modelarea lui, egal si la fel masurat va trece in continuare, doar noi ne impiedicam de absurd cand ne spunem baliverne despre scurgerea zilelor si orelor, despre trecerea anotimpurilor si despre hartile pe care ni le creionam pentru timpul din viitor despre care nu stim, pana la urma, nimic, nimic, nimic.

Eu stiu ca nu fac nimic, si de m-ai intreba ce vreau sa fac, nici ca as sti sa spun. Ridic din umeri si ma intorc la ce stiu, in dimineata asta miroase a zambila, cafea cu scortisoara si ciocolata cu martipan.

duminică, 27 februarie 2011

bajbaiala formelor neincercate

ora de care te feresti isi intinde bratele fara muschi sa te sugrume, in camera noastra pernele se despoaie de haine si ne arata, indecent de neobrazat, intrinsecul penelor de gaina, in care tentatia e de imprastiere, cu toate ca imaginea viitoare, suprapusa prea curand peste prezentul nici macar petrecut, arata trist.

despre luna februarie e riscant sa spui ceva,ea e gandul dintre doua clipiri ale unor gene peste care a nins doar inainte de prima intretaiere. privirea intoarsa peste umar dezvaluie ghemotoace zgomotoase de timp prins intre bucati de table, de bocanci cu urme umede pe tavane nesatioase, de lichide tari in recipiente nesterile.

saruturile s-au vrut lungi, asemenea atingerii calde a unui pulover de iarna, imbratisarile s-au visat si ele, acolo,la coltul contactului vizual dintre cei doi cunoscuti, iar vorbele, spuse prin deschiderea periodica a buzelor, s-au jucat de-a circul, prea mult plictisite de celelalte dorinte carnale.

e din ce in ce mai limpede, ca si cum dimineata gandurile ar fi cu totul noi, fara niciun contrabalans din partea celor ce au fost, iar momentele de genul asta sun rare si se sting repede, apuc doar franturi, si cu toate astea, jucandu-ma de-a asamblatul starilor sufletesti constanta e mereu cea care spune "indiferenta".

uneori trupul tau doarme incovoiat sub pilota, abia ti se vede crestetul capului, iti e atat de bine cand dormi,si nimeni nu te striga acolo, niciun obiect nu-ti cere atentia, e doar o stare simpla, de nimic, de mult si bland. lama aparatului de ras are zimti asemanatori unor dinti micuti, abia crescuti, ai cuiva ce nu a invatat inca reflexul muscatului, dar curiozitatea n-ar trebui niciodata luata in neserios. carnea e calda, statica, dar vie, si ritmul respiratiei e corect, e prea liniste, lama e nou-nouta, abia scoasa din ambalajul de plastic, mainile nu-mi tremura in timp ce ii mangai una din laturi de pielea ta, pe care nu lasa inca niciun semn, nicio tulburare, nicio tresarire. presiunea creste, vreau sa stiu cum arati dedesubt, sup epiderma stravezie si calma, iar taisul se implanta adanc, tremurul se produce, din mine sau din tine, nu mai stiu, asemenea unei vibratii transmise printre-un arc, se face rosu, si tu deschizi ochii, inca somnoros si cu drag, e rosu si eu nu ma uit la tine, ci doar la degetele mele ce tin lama cu picuri de sange, si nu ma pot urni, nici sa fug, nici sa tip, tu atunci iti schimbi privirea si primul gand, desi te doare, e tot tacerea, poate tocmai ca asemenea gest nu si-ar gasi in niciun caz explicatie in vreo intrebare banala, procesul trebuie gandit bine, si pana atunci cea mai buna e tacerea. sangele a ajuns pe cearceaf si picaturile rosii isi deformeaza starea rotunda, in tesatura de bumbac ele se disperseaza, asemenea unor meduze, apa rece zgarie peretii cu faianta, nimeni nu spune nimic, ai dezinfectat si ai pus un plasture, acum imi iei lama prinsa inca intre degete, in cealalta mana ai restul lamelor, le arunci pe toate intr-o punga de hartie pe care o duci direct la ghena, totul foarte repede, ti-e frica sa ma lasi singura, cu toate ca nu ai spus inca nimic, ai sa ma iei in brate crezand ca e suficient, ai sa-mi vorbesti intr-un final, inerent, asemenea unui copil ce trebuie sa inteleaga ca nu e bine ce a facut, ai sa-mi vezi globii oculari dezbracati de expresie si-ai sa dormi, de-acum incolo, numai cand sunt eu plecata. in restul timpului, privirea ti se va implanta intr-a mea, asteptand, inutil, o schimbare.

joi, 24 februarie 2011

Trebuie sa stii ca este imperios si fara incertitudini, cu siguranta si foarte important sa nu te abati cu nicio deraiere de la traseul facut de mine cu carbunele in jurul venelor ce-ti urca verde-albastrui de la incheietura, pierzandu-se apoi de ochiul uman al degetelor ce pipaie, infrigurate, dupa bulbi si cariopse.

Are sa treaca mult-mut-tam-taram timp pana deasupra firelor de par scurtate cu forfecuta de pielite intr-o baie de motel prost luminata sa se asterne, ca pe bancutele pentru batrani, fulgii acestei ierni atat de apostrofate.

Pesemne e dificil sa argumentezi clasicele dileme izvorate din oamenii moi ai zilelor cu roti parcurgand cu viteze ametitoare fractiunile cu lumina din ce in ce mai inceata, asemenea unui stor tras de o mana lenesa. De asta decupezi din ziarele parasite pe scaune albastre si portocalii cuvinte ce nu-ti plac, fara ele ziarele raman anemice siluete celulozice.

Cand deschizi ochii in miezul noptii si ceasul arata, haotic, o ora oarecare a unei crapaturi de dimineata inca nespusa, si privirea intrezareste cerul usor violet si tacut de lipsa ciorilor , atunci ti se pare asa, ca singuratatea e subestimata. Cand inchizi ochii la loc si somnul te prinde de brate ca o camasa de forta, nu-ti mai spui nimic, ploua tulburator si decisiv.

taci, acum eu ma departez

- Spune odata,ce mai astepti? , tipa ea cu ochii in lacrimi.
- As spune, dar nu am ce. Nu e nimic, ce vrei sa spun, ti-am tot spus, iti spun de cateva zile ca nu-i nimic. Ti se pare doar.

Ea il privi atunci cu ura, in timp ce mainile se framantau una pe alta, iar pieptul frumos incadrat de rochia cu guler rotund ii era strabatut de dungi rosii, iar carnea de sub rochie tremura asemenea gelatinei. Si tipatul exista deja, sub materialul de rochie, subtire si albastru, sub muschi si sub coaste, sub vene si vase, sub sange si fluide, sub organe, tipatul mut pe dinafara, incapabil sa iasa printre buzele de-acum albe si ude de lacrimi sarate.

- Nu mai plange, te rog, uite, spun orice,fac orice, ma imbrac si plec, sau raman daca vrei, numai nu mai plange. Imi pare rau, nu asa voiam sa fie, si cuvintele lui se dadeau de-a dura peste sentimentul de siguranta ce incepuse sa incolteasca in ea, peste bratele lui ce tot cauta sa o stranga, dar incapabil sa o priveasca in ochi, incapabil sa spuna ce simte, sa dezlege odata toate nodurile.

Distanta dintre ei se facu atunci din ce in ce mai mare, asemenea unui seism ce face o crapatura in pamant, latind si adancind golul, pana trepidatiile si murmurul vor inceta sa sufle. Ei i se facusera de-acum ochii opaci si tacea, ii era indiferent el, cu toate cuvintele si gesturile disperate, inutil, inutil si orb, ce-i cu el de nici macar acum nu intelege? S-a terminat.

Si el se vedea, in oglinda mintii, singur. neputincios. forma de lut. si o vedea pe ea, in oglinda sufletului, ceata. la fel de singura. fuior de fum. imprastierea prafului de o adiere de vant venita dinspre nord.

Apoi nimeni nu mai spuse nimic. Se facuse noapte si amandoi au capitulat somnului, stiind insa ca e ultimul impartit la doi.

miercuri, 23 februarie 2011

dorul de a dur(e)a

multi oameni iti spun multe cuvinte, de-ar putea ti-ar face o armura din ele, sa nu-ti mai plangi durerea pe la incheieturi. sunt atat de multi oameni, cu gandurile cusute de teaca mielinica, de-ai vrea sa-i vezi pe toti in acelasi spatiu ti-ar trebui un camp de iarna, cu pamant tare sub intinsul zapezii.
e mult ce desparte cuvintele pe care ti le scriu de peretii ce-i porti in loc de piele, asta e ghinionul de a vedea in ferestruicile cu geamuri clare, mecanismul nu-i deloc complicat, insa eu nu ma pot resemna in fata opacului.
si uite-asa apare, cu zambet candid, tacerea.
tacere ce nu are nici gesturi,nici ochi, nici ganduri care sa o strabata, e doar ea si sta dreapta, intr-un car cu fan ce merge la deal, sa apuce apusul rosu.
asa ma gandesc uneori, ca si tu, dintre atatia oameni cu atatea cuvinte, te opresti ascultand ritmul de tic-tac nemasurat al tacerilor ce se aduna, in stive, iti duci mainile la urechi si devii surd la multele cuvinte ale oamenilor multi.
te doare, static si crud, e durerea dezlipirii omului din carnea ta cea mai de pret, ti s-au umplut apele albastre ale ochilor mici cu varfuri de munte si ti s-au ridat si mai mult interiorul palmelor, strangand dorul asemenea unei vesti negre scrise pe-o hartie alba.

cele ce nu pot fi spuse

E mereu iarnă. Cuburile trotuarului de ieri se curbau mereu spre stânga, asemenea alunecării unei mâini bărbăteşti pe coapsa rotundă a unei femei indiferente,fumându-şi ţigara aromată pe scaunul înalt al barului, iar retinele ei spuneau călătoria pe o şa de piele, pe un cal negru, printr-o lumină aşa cum îşi amintea că i-au fost insomniile zbătute între degetele duse la frunte,ciocănind încetişor, şi sunetul tăcerii răzbătând de departe, din copil-fată- femeie, şi notele grele ,fiind puţine.
Îţi spun : îmi pare rău. Jocurile s-au culcat pe apa de adâncime mică, în ochiul de culoare fără nume, în care nu o singură dată degetele si-au băgat amprentele pentru a pune carnea peste improbabil, şi a putea spune, ieşind de acolo negru-violete: se petrece ceva cu tine.
Uită-te, fără a te mira : golurile se mestecă cu dinţii din faţă, se scuipă în palme făcute căuş şi se observă sinuozităţile aspre ale trezirilor produse de imagini.
Nu mi-ar fi fost frică, de data asta. E mereu iarnă ,deunăzi mă întreba un puşti la semafor de când e aşa la noi. Cum adică? Unde la noi? Am clipit să îl privesc mai bine şi nu mai era. Am ridicat din umeri, tramvaiul avea un ochi stricat iar din celălalt lumina abia răzbătea prin târziu. Mângâierea unui tramvai a cutremurat şinele, am crezut că nu mai avem să plecăm de acolo, până şi conductorul era nedumerit, în fulgii mărunţi, în frig, în glob, în el.
Miezurile de noapte sunt asemenea castanelor coapte, înnegresec buricele degetelor şi ard cerul gurii. După trei pahare cu vin sec am ştiut exact cuvintele potrivite, le-am ţipat scaunelor pentru oameni mici, fără ca nimeni să întoarcă capul însă, trupurile erau setate aşa, probabil.

luni, 21 februarie 2011

trecere de pietoni

Se mutasera de curand intr-o garsoniera cu pereti de hartie si ferestre mici, abia de incapeau umerii ei in distanta dintre cele doua laturi. Aveau o saltea si o masuta rosie, de pe care serveau cafeaua in diminetile de duminica. Zgomotele erau felurite, uneori inabusite, asemenea cazaturilor in zapada, alteori vii si ascutite, asemenea varfului de creta pe tabla plina de formule matematice.
Cand venea acasa de la serviciu, Horia o gasea lipita de peretele dinspre sud, uneori sprijinita cu spatele, alteori cu fruntea proptita pe varul peretelui inca netapetat. Se dezbraca, se spala, se punea pe saltea si o asculta cum vorbeste, in soapta, de grozaviile pe care le aude de dincolo, de la vecini. Uneori I se inchideau ochii, era obosit si, de sub straturi, vocea ei devenea monotona, inflexiunile se cunosteau din ce in ce mai putin, tonul pastra aceeasi cadenta, ca si cum s-ar fi spus un ritual.
Iar inapoia pleoapelor Horia vede verde, si-o camera patrata cu o podea-tabla de sah, din mijlocul careia il privea, nonsalant, o zebra. O zebra asezata pe un scaun cu trei picioare. Are ochi galesi si gene alungite si pare sa astepte ceva.
Camera nu are ferestre, iar peretii sunt imbracati intr-un fel de panza pe care cineva se apucase sa coasa din loc in loc, tot soiul de nasturi, mici, mari, mijlocii, rotunzi, patrati,romboidali, sidefati, mati, luciosi.

Zebra ii povesteste lui Horia inapoia ochilor sai despre perechea de sosete dansatoare, in timp ce ea, dinafara, continua sa vorbeasca la fel de linistit si calm. La un gest larg de-al zebrei langa scaun se ivesc doua sosete de culoarea vinului rosu, un pic inalte, stand intr-un mod foarte caraghios pe varfuri. Iar Horia, fara sa-si fi constientizat miscarea, se trezeste ca le intreaba daca stiu sa bata step. Sosetele inainteaza pe un patrat negru, se pregatesc moral pentru cinci secunde, apoi pornesc intr-un ritm energic sa bata podeaua, intr-un sincron formidabil, iar viteza creste si tot creste, pana cand zebra isi lipeste genele si spune, cu voce groasa, : de ajuns”.
Horia deschide ochii. E seara deja si ea sta pe masuta rosie cu genunchii in brate, privindu-l fix. Ii zambeste si ii ciufuleste parul.
Ea il intreaba: m-ai ascultat? Cred ca se petrece ceva ciudat in apartamentul vecin. Nu vrei tu sa verifici? Poti merge sa te prezinti, abia ce ne-am mutat si vrem sa ne cunoastem colocatarii. Mie imi e putin frica. In plus, se tot aud pasi, ca si cum cineva ar dansa intruna. Nu ti se pare iesit din comun?
El iese pe palier, se opreste in fata usii, inspira si expira de patru ori, apoi se intoarce si-I spune sa o lase balta, dincolo nu raspunde nimeni la usa.

marți, 25 ianuarie 2011

mini-dorinte pentru maxi-sperante

Dilemele se manifesta bizar, un foc de paie uneori, asemenea aparitiei pe scena a magicianului, alteori o lenta scurgere a urmelor de incaltaminte pe unele podele uscate. Si uita-te atent, eu am luat-o spre nord si picaturile de zapada topita, unite in forma asta rotunjita de bocanc cu blana au pornit-o de capul lor tocmai spre vest, de unde ne vin mereu vestile proaste, sub forma ghearelor de ciori legate cu sfori taciturne, in funde strambe si inegale.

Trei caiete asteapta trei povesti. Dar degetele nu le deschid niciodata, mai degraba ar scrie pe pereti sau in aer decat sa puna pe hartia moale dintre copertele cu nume pretentios vreun cuvant ce nu va mai putea fi apoi nici sters, nici negat. gestul simplu al darului obliga mai mult decat orice la crearea unor intamplari de dincolo de imaginatia proprie, de inventarea unor aripi atat de aparte incat unul din carnetele sa poata fi impachetat si stampilat si trimis inapoi, asemenea porumbeilor calatori, aducatori a semne de viata mult asteptate.

Muzica isi scurge notele in cavitatea toracica si tare ti-as mai saruta ochii acum, sa nu-mi mai spuna niciodata ca drumurile sunt paralele si barcutele din hartie vor intra la apa cat de curand. Scortisoara, bucati de migdale, lamai verzi si un cantec-descantec, un sir de embleme tinute in secret intr-o cutie de carton sub pat, alaturi de fotografii invechite si alte amintiri cu miros de mucegai.

Suntem o operatie matematica, e simplu. Deschidem orice manual si ne regasim acolo, chiar si o coasta, chiar si maxilarul, chiar si sufletul, uneori. De-asta as pune pe foc toate cartile de matematica, sa ne uitam teoremele si axiomele, sa uit si eu ca niciodata nu am putut pricepe limitele si derivatele.

Mi-ar placea sa am mustata, din aceea groasa, cu varfuri arcuite, ce pare sa zambeasca continuu, fara ca posesorul sa fie nevoit sa schiteze macar vreun gest. Mi-as pune-o in zilele in care e soare si toti sunt lenesi, numai ca nu stiu daca m-as descurca si cu vata pe bat. Nu-i nimic, o dezlipesc, o pun intr-o batista, termin vata pe bat si apoi o atasez la loc. Da, ce mi-ar placea!

luni, 24 ianuarie 2011

deslusirea diminetii ei

dimineata ea are ochii clari, asemenea unor cercuri de apa concentrice, din care se disting,cu lupa mica de pe noptiera, visele de peste noapte, aranjate cronologic, fiecare cu cate o eticheta de culoare diferita, pentru a nu fi confundate.

ea nu stie sa prinda oameni din copaci, nici macar atunci cand e avertizata asupra pericolului, ci sta cu nasul in firele de iarba, cautand un musuroi de furnici, pe care le strange intr-un borcan, le duce acasa, si le dreseaza pentru circul miniatural ce va avea premiera cat de curand.

es se juleste in marginile cuvintelor si le descoase tivurile, le analizeaza tesuturile si compozitia chimica, le schimba chiar si starea de agregare, si cu toate astea, inca exista cazuri nedeslusite, tinute sub lacat intr-un dulapior deasupra oglinzii, pe care il deschide acum din ce in ce mai des, din cauza unor anumite conversatii virtuale cu zgomot de bormasina. terapia inca nu a gasit remediu pentru asa ceva, insa ea stie ca in curand va putea construi o platosa din acele cuvinte stivuite, o platosa cu doua fete, o va apara pe viitor de orice cuvant deja existent acolo, insa puterea de centrifugare si viteza de sedimentare nu sunt suficient de puternice pentru a separa strict cuvintele incriminate. cu toate astea, ea este gata sa-si asume riscul.

ea isi lipeste nasul de geam si scoate mainile afara in ninsoare, linistea de acum e linistea renuntarii si a intelesului prefacut, cu toate ca pe interior mocnesc in fierbere atatea nedumeriri.

ea isi bea cafeaua si isi frige limba, e dimineata-pranz si timpul e pe spinarea furnicilor inca adormite. dialogurile se scriu agresiv si nimeni nu intelege nimic, argumentele se lovesc in aer inainte de a fi ascultate de urechile potrivite si tot ce-i orgoliu va rezista. in rest, ea va aduna cu mainile inca umede de la fulgii pitici resturile ramase din amintirea visului, isi va pune haina albastra in care i se intampla mereu cate ceva neprevazut si va astepta, la colt de strada, sa se iveasca.

amar dans al degetelor

profilurile oamenilor cunoscuti in ultima vreme au fost din ce in ce mai variate si mai atipice, de unele m-am amuzat, de altele m-am speriat, de unele am prins drag, de altele nu am stiut cum sa scap, si asta nu in sensul acela urat, ci dupa niste demersuri si explicatii logice, cel putin din punctul meu de vedere.
e bine sa cunosti oameni, asta mi-am dorit in secret inca de cand a venit toamna si asta mi s-a intamplat. si cu toate astea, lucrurile nu au facut decat sa se complice, in situatii cu umor negru, din care nu stiu cum m-am descalcit, dezlipindu-ma sub forma de nevroze, de lacrimi sau de hohote de ras, cu niciun sentiment macar cvasipermanent de roi de fluturi.
oamenii sunt complicati. oamenii care imi plac mie sunt si mai complicati. eu sunt si mai complicata, cu toate tiparele si manualele de utilizare din lume nimeni nu s-a priceput sa-mi scoata demonii si sa rada de ei, pana sa se faca scrum, si-apoi sa se uite la mine, asa, simplu si adanc, un timp nelimitat, fara limbi de ceasuri si fara busole, sa iasa frica asemenea unui abur-arc si sa se imprastie, de-acum invizibila.

se aduna, deci, chipuri, expresii, cuvinte, culori, atingeri, ruperi, reintoarceri, ca intr-un colaj pe care te apuci sa-l faci fara niciun scop, fara nicio idee de final, iar bucatile sunt mici si se lipesc greu, raman pe deget sau se pierd printre cearceafuri, degetele miros a lipici si capata mici cruste denivelate care se dezlipesc dureros, plansa incepe sa se umple, ramane din ce in ce mai putin loc, si brusc, intr-un filtru de lumina inghetata, iti dai seama ca tu, de fapt, lipsesti de acolo.

duminică, 23 ianuarie 2011

un leu pentru o culoare si un zambet

S-a intamplat cam acum o saptamana sau doua, nu mai retin exact data, ma intorceam cu M din oras, era frig si am luat tramvaiul. O doamna vindea razatoare, " la un leu, pentru cartofi, morcovi, telina. Doar un leu razatoarea". Nu cumpara nimeni, dimpotriva, calatorii pareau sa nu o auda, nici nu intorceau capul sa vada macar despre ce e vorba, fiecare era ancorat in propriile probleme, cu gandul la copii, scoala, casa, mancare, slujba, etc. Mai aveam o singura statie pana acasa cand M s-a hotarat sa cumpere una, chiar cand doamna se asezase pe un scaun, sa se odihneasca un pic. A luat una rosie, asa a vrut ea. Eu vorbeam la telefon si am observat cu coada ochiului cum simplul gest al lui M, de a raspunde vocii cu "razatoare la un leu" si privirea ei incantata de ustensila casnica, privita initial mai degraba ca o jucarie, au starnit un fel de agitatie si cu siguranta curiozitate in randurile celorlalti, caci in cele doua minute din restul calatoriei noastre cu acel tramvai, s-au vandut cel putin inca cinci razatoare, galbene, verzi sau albastre; si-au capatat degraba in mintea mea semnificatia unor baloane cumparate intr-un spatiu dincolo de cenusiu si griji.
O razatoare pentru un zambet. M a curatat azi morcovi si eu mi-am amintit ca uite, atat este de ajuns, sa poti crea un moment din acesta, sa il vezi, sa-l faci mic si sa-l pastrezi in buzunarul interior al sufletului. Si da, sa fim in continuare atenti la oameni.

halucinatii de duminica

cu toate ca nu a aparut nicio stire oficiala, nici la radio, nici in ziare, in acest sfarsit de saptamana a avut loc congresul oamenilor de zapada, chiar in parcul din centrul orasului. bineinteles, toate locurile au fost rezervate din timp de catre domnii si doamnele imbracati fie in fasii fie in mormane de omat,iar organizatorii, cuprinsi de spiritul inovator si ajutati de cadrul de desfasurare al conferintelor, au adaugat locuri suplimentare la loje, pe crengile copacilor denumiti in latina de placutele vizibile primavara.

trecatorii au avut si ei acces, limitat ce-i drept si fara posibilitatea de a achizitiona la intrare mapa cu toate informatiile necesare si cu translatorul electronic ce urma sa interpreteze discutiile oamenilor de zapada din limbajul lor, inghetat, in limba romana. cu toate astea, cuprinsi de entuziasm, unul mai degraba numeric, vocile lor au inregistrat un numar mai mare de decibeli decat prezentatorii, astfel incat juriul nu a putut decide niciun castigator,iar cei interesati nu au inteles nimic din studiile efectuate, din rezultate si concluzii. Au plecat nemultumiti, hotarati ca pe viitor sa-l angajeze pe seful gerului, pentru a preintampina asemenea intamplari nefericite. Cu siguranta, trebuie modificate si locul, si ziua si ora.

la lasarea serii bancile erau in continuare ocupate, ramasesera domnii si doamnele de zapada sa admire calmul aleilor inghetate si al copacilor purtatori de fulare de omat. din loc in loc, eu ma opream sa privesc in ochii din felurite materiale ai oamenilor de zapada, mai mari sau mai mici, inzestrati cu brate ramificate, cu nasturi alambicati, cu nasuri si guri ranjitoare sau infricosatoare. Aproape de marginea inghetata a lacului am nimerit peste o familie, parintii asteptand parca o saniuta albastra in care sa-si plimbe copilul, mandru detinator al unei caciuli in dungi fosforesente. Mai departe, izolat si parca trist, pe-un scaun din aceeasi zapada ce-l nascuse si pe el, statea un arlechin, avea un capac rosu pe post de nas si dadea impresia ca se gandeste intens la un truc cu care sa-i faca pe ceilalti sa rada.

cand sa ies din parc, de dupa un copac imi iese in cale cel mai gras om-de-zapada inventat vreodata, din trei bulgari imensi si rotofei, respirand anevoie, cu palaria atarnandu-i pe-o ureche si, cu o voce de bariton, imi cere nonsalant o tigara.

Am grabit pasii, scartaiau talpile prin omatul cel alb , prea alb parca.

joi, 20 ianuarie 2011

circuit independent

Uneori e tare greu sa-mi dezmeticesc firile si sa le pun pe toate ori sa se spele pe dinti, ori sa-si dezmorteasca gatul si membrele si degetele, sa se dea jos din pat si sa iasa acolo unde ceata devine parte integranta din peisaj, iar mie mi se pare frumoasa cu un aer bacovian, seara cand astept tramvaiul imi place ca nu-i pot ghici apropierea,decat cand e aproape in statie, pe jumatate orb.
Se intampla din ce in ce mai des ca macar una, da, una din firi, sa ramana in urma, intr-un biscuit cu ciocolata si migdale, intr-un ochi trist al unui om intamplator, pe scaunul din metrou unde a remarcat o tanara citind. Sau, mai rar totusi, sa o ia inainte, sa treaca in viteza prin viitorul apropiat al intamplarilor, sa se aprinda si sa se intoarca la timp pentru a le domoli pe celelalte,invaluindu-le in stratul subtire al repetarii.

Firile astea, imi dau batai de cap. Ar trebui sa le dau niste lectii de comportament, sa le pun in banci, cu mainile la spate, sa-mi pun ochelarii cei grosi si sa scriu, cu litere de tipar, niste reguli. acelasi pas, acelasi ritm, acelasi timp de vietuire, aceeasi privire si aceeasi miscare. orice abatere se pedepseste cu izolarea celei neascultatoare pana va fi gata sa se conformeze.

Imi zambesc somnoros, au ochii inca pe sfert visatori, in timp ce eu le vorbesc, incruntata, de responsabilitate, maturitate si alte cuvinte din acestea, ale oamenilor mari. Apoi, brusc, firea cea mica prinde a ma gadila, si eu rad, si rad si ele, toate, la unison, acelasi clinchet al corzilor vocale, aceeasi senzatie de tremur jucaus.

Renunt la ideea de aliniere, acum ii vad forma de tipar rece metalic si stiu, cu siguranta, ca firile mele vor avea libertatea de a se plimba, fugi, privi, trai oriunde le conduc pasii lor, si nu ai mei, cei purtatori de numar treizecisiopt.
Doar in degete ne vom potrivi, din cand in cand, sa punem in cuvinte drumurile si oamenii.

E bine, acum ne este tuturor pofta de ceata.

miercuri, 19 ianuarie 2011

ati(pi)c

Tacerea ta a lasat zilele sa pluteasca si sa se inchida cu lipsa evidenta a cuvintelor, asemenea unor scrisori in alb, in plicuri netimbrate si fara adresa.
In pliurile lasate pe incheieturile cuvintelor nerostite,dar gandite in camera micuta in care intru din cand in cand sa-ti vorbesc, s-au asternut, asa, laolalta, o multime de intamplari, iar peretii s-au cutremurat de rasul tau pofticios si la fel de imaginar, caci tot ce e real palpabil e coaja de ou, subtire si prea usor de crapat acum, cand ceata inca ne acopera gesturile.
Am doua rochii noi. Si m-am tuns. Si am fost la teatru, fara tine. Si am cumparat carti. Si anul a inceput asa, tot in tacere, cu urarile clasice pe care si le spun oamenii cand nu au mai multe de zis, dar vezi tu, la noi nu se potriveste croiala. Si ti-am spus ca imi e dor.
Tu taci, si nici nu stii cat ti-ar placea sa stii de doamna nebuna de la teatru ce a tipat la mine de doua ori in timpul piesei, avea basma pe cap si ochelari ce-i faceau ochii asemenea bufnitelor si mirosea asa, a vechi, si nu stiu ce a facut-o sa creada ca eu am atins-o, desi statea la doua scaune distanta.
Iar una din rochii are o multime de bufnite pe ea, e o bufnicioasa, cum ii spun eu, si cu toata tacerea ce nu schimba nimic pentru mine ci doar adanceste, de sub bretonul scurt inchid ochii si iti spun, in cuvinte mici, ca imi lipsesti.

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

are parul rosu, asemenea vinului rosu- sarpe alunecos pe pielea fierbinte, iar din miezul carnos de ceata bolnavicios si nesabuit de albicioasa, ea pare sa-si decupeze fiecare pas in zig-zag ce suna speriat la atingerea talpii zimtate a bocancilor de asfaltul de-acum dezapezit.

cinematograful e gol; razlet, o data la trei randuri, cate un ratacit, sau cate un batran, doar doua cupluri undeva pe scaunele din spate. ii plac oamenii ce vin singuri la film, oricare si oricate ar fi explicatiile, ea nu le cauta, se multumeste doar sa guste din starea de zambet.

e frig si sub luminile inca aprinse scaunele plusate au un aer trist, iar parul ei capata o nuanta vie, febrila chiar, de neastamparare in timp ce fiintele din capul ei ocupa toate locurile libere, vibrand de nerabdare si murmurand si anticipand actiunea filmului necunoscut.

cu toate astea, ei nu-i place galagia, si nici zgomotul usor ascutit produs de rontairea floricelelor cu sare si unt, asa ca proiectiile mintii ei devin mute o data cu stingerea luminii.

subiectul filmului se deruleza intrerupt, sub masca unor clisee, isi frange mainile si ii vine sa planga, iar de sub lumina cu gene dese culoarea ei de par se intuneca si se metalizeaza, aducand, cumva, cu structura unei meduze de culoarea cernelii, ascunzand,astfel, intreaga gama de nuante imposibil de descris.

la urmatorul clipit in sala raman doar oamenii din carne si oase, tacuti si latenti, cu gandul cine stie unde, in timp ce firul povestii urmareste constiincios drumul ghicit , iar in sala se face din ce in ce mai frig.
atat de frig incat va tremura tot drumul inapoi spre casa, si numai dupa ceaiul fierbinte si lipirea corpului de caloriferul vopsit de locatarul de dinaintea ei in verde, numai dupa aceste operatii rosul firelor de par va reveni, aprinzandu-se, la senzatia de incandescenta a unor arcuri electrice.

telegar = cal tanar, iute, folosit la trasura

ma strangi tare de mana la fiecare cuvant necunoscut din dictionar.
le-ai scos din raft si le-ai scuturat de praf, mi-ai spus ca le ai din copilarie, volumul galben cuprinde cuvintele de la A-L, iar cel verde de la M-Z.
mergem la intamplare,deci, cu ochii intredeschisi si incordati pe literele micute, pentru a se lipi de noi, asa cum stam acum, umar langa umar, sunete si jucause intonatii ale unor cuvinte ca radina, pruja, protosinghel,tangaj,moletare si atatea altele, pe mine ma doare mana, si tu strangi din ce in ce mai tare fara sa iti dai seama nici macar ca eu am incetat sa privesc foile galbenii, ma uit la fruntea ta incruntata si tare mi-ar placea sa o pot decoji, asemenea unui fruct, sa ajung la miez sau poate la sambure, sa-i pot pricepe mecanismul de functionare, sa urmaresc impletirea sau nesuprapunerea unor sinapse, sa verfic drumul fosforescent al tuturor semnalelor trimise de acolo. ma strangi, eu am mana mica si s-a facut melc in mana ta mare, mai bine merg sa-ti iau un vocabular, le vom trece acolo, cu scrisul meu caligrafic si cu stiloul tau cu cerneala neagra, pe coloana mai ingusta, iar dupa linia subtire verticala rosie vom trece semnul egal, urmat de explicatie.

apoi, in zilele din ce in ce mai friguroase, cand intunericul se pravaleste pe neasteptate si intotdeauna prea devreme, cand luminile se pot micsora in functie de lenea vascoasa si somnolenta ce rareste simturile noastre, intre doua saruturi cu gust de portocala, avem sa spunem , pe rand,tu primul, cate un cuvant memorat.

miercuri, 12 ianuarie 2011

scrisoare pentru Maria, cea riscanta

Imi doresc sa ploua, Maria, sa fim contururi de creta si sa ne stearga perdeaua de ploaie, sa ne intindem sarurile de carbonat de-a lungul asfaltului si sa fie incert totul,pana la inefabilul sfarsit, cand pantofi colorati si insoriti vor pasi pe acolo, fara sa stie nimic de dinaintea ploii.
Vreau sa ploua, sa se blocheze toate intersectiile, sa sune nervos claxoanele, sa se opreasca tramvaiele la mijlocul statiilor, sa se adune oamenii surprinsi pe sub orice coroana mai stufoasa de copac, sa ploua asa zi si noapte, pana nimeni nu va mai iesi din casa, sa-ti spun , altfel cum decat metaforic si imposibil de real, ca pielea ta va prinde solzi in curand, de-un argintiu albastrui.
Stii ce nu inteleg, Maria? Cum poti tu intelege atat de multe? Si de-atatea ori, la fiecare pas, la fiecare mangaiere, la fiecare om ce mi se strecoara violent in minte, stiu ca daca ai putea, ai fi aici, si ai intelege. Atat. Dar ai prinde, Maria, o vaza, de exemplu, si ai putea sa dai cu ea de pamant? Sa izbucneasca sunetul aprins al celor multe cioburi neregulate, imprastiate de nu stiu ce efect fizic? Spune-mi, ai putea? As rade, Maria, mult, mult, cam cat de mult imi doresc sa ploua o data.
Uite, acum nu cred ca are sa se mai intample asta vreodata, sau chiar de s-ar implini, si are sa ploua, cu siguranta, oricine poate paria pe asta, mai ales ca factorul fluid al timpului nu este impus de niciunde, nu ar mai avea acelasi caleidoscop reflectat asupra mea.
Esti departe,stii asta. Ti s-a intins un sac cu povesti, unul de material simplu, de panza maronie, peticit si descusut, mai ales pe la colturile inferioare, dar tu cu mult mai bucuroasa ti-ai varat mana in el, pana la cot, si-ai scos uite-asa, o gura, doi ochi, trecutul din cuvinte trunchiate al unor oameni pe care la fel de bine ni i-am fi putut imagina, un nas,sprancene, si-apoi, Maria, cu degetele mainii stangi tu ai extras, ca si cum ai fi fost la tombola, un inceput ,Maria. Ai inteles, o stiu, inca inainte de privi, si ai spus, cu voce grava, sa auda toate elementele acelea desperecheate “ nimic nu va mai fi la fel”, si te-ai pus pe asamblat, Maria, iar pentru tine a venit ploaia, caci nimeni nu te-a mai vazut de atunci.

joi, 6 ianuarie 2011

linia intreruptă de creta albastră

Ştiu că nu se potriveşte nicicum contextului actual, dar crezi că-mi poţi spune o prostie, aşa, ca o paranteză surdă şi mută apoi?
Se mestecă încetişor la masa de seară, feliile de lună au miros greu de labirint, dinţii se ciobesc în oglinda pătată cu vin a cuţitului de pâine, degetele de la picioare se sufocă în păienjenişul gros îmblănit.
Ridică-te, trebuie să faci câţiva paşi, oricât de greu îţi e. Uite , te ajut eu, sprijină-te de umărul meu. Aşa, încetişor. Hai, încă un pas. Foarte bine. Ai obosit? Ne oprim, doar să ajungem la pat. Încă un pic.
Are să mai ningă ? Într-o noapte am mâncat zăpada crengilor oarbe şi am băut şampanie din pahare cu nume de fată recent botezată. Cucuveaua s-a arătat în plină zi, fără să-şi rotească capul, mi-ai spui că avea penele cafeniu-deschis, asemenea cafelei cu lapte, îmi imaginez . Zborul ei a descris armonia, fără să ia o formă concretă, de cerc, elefant sau măr.
Să miros a cărţi, asta îmi doresc. Dimineaţa a cele proaspăt tipărite, cu cerneala înca neuscată, la prânz a alfabet si hârtie şi mâini, iar pe seară, când lumina devine liliachie, a cărţi uitate cu iz de camere încuiate, lacăte dojenitoare şi voci mici.

marți, 4 ianuarie 2011

expoziţie temporară de intrinsec uman

Mărturisirea îşi are rolul ei, cu siguranţă, însă nici gând să o atribui scuzelor de rigoare, şi false de altfel. Nu am scris; e drept, aş putea spune, frumos, că am trait în schimb, dar nici asta nu ar fi decât pe jumătate adevărat; când mi s-au poticnit cuvintele în pereţii netezi şi înalţi pe care nu am ştiut cum să îi sparg, cu toate că am încercat, eu am închis ochii şi am spus pe dinăuntru stop, poate o pauză sau un sfârşit chiar trebuie să aibe loc, din moment ce creioanele toate stau în suportul lor, ascuţite şi netede, şi niciunul nu prezintă nici măcar cel mai mic semn de uzare.
Cu toate astea, nu s-a întâmplat nimic. Aparent, decizia mea de a sădi cuvinte doar pe sub tegumente nu a părut a produce nicio schimbare, nici atunci când formele de comunicare socială s-au diminuat, tinzând să se rezume la o singură persoană, nici când ochii s-au golit de orice expresie, nici cand păianjenul m-a imbrăcat toată în haina staticului, nici când neuronii au reuşit doar mici transmisii, absurde şi amare, şi , din păcate, atât de comune.
E momentul să spun, însă, nimic nu s-a pierdut, nici nu s-a transformat, cu toatele, senzaţii, gânduri, întâmplări, trăiri, s-au aşezat cuminţi una lângă cealaltă pentru a-şi ţine de cald pe timp de iarnă şi au aşteptat, sau poate nici măcar atât, doar au stat şi au stat si au stat. Aşa le-am găsit, usor somnoroase, când am tras, involuntar, draperiile grele de culoarea vişinei putrede şi le-am privit, uimită, coaliţia întâmplătoare.

scrisoare pentru Maria, cea de după (prea) mult timp

Hai să fim scaune, Maria. Eu unul de lemn, micuţ,din acela cu trei picioare, pe care să se aşeze oameni ridaţi mirosind a tutun şi oboseală sau cu care să se joace copiii cu imaginaţie, în lipsa altor jucării. Tu ,” un scaun de pescar, bun în linişte, o dată cu gândurile şi foşnetul gutei, eventual util când mai apar în casă musafiri(..), un surogat,dar de încredere”.
Ţie ti-ar plăcea un scaun cu spătar perfect pentru spatele tău, să-l susţină bine, să asigure comfort şi energie. Eu ,Maria, vreau un scaun cu picioare arcuite şi spătar rotunjit, tapiţat cu un material de culoarea oului de raţă (cred) şi motive florale, atât de încâlcite şi complicate încât în momentele de singurătate să pot discuta cu si despre el.
Şi-am mai vorbi apoi, Maria, de încă două tipuri de scaune, despre care nu am să scriu, vreau să îmi spui tu prima de am dreptate sau nu.
Se face iar târziu şi mâine dimineaţa e sticloasă, iar eu nu pot dormi,deşi oboseala atârnă asemenea plumbului,se întind în minte fire electrice,paralele şi negre, de pe care tot şuşotesc, laolaltă, trei porumbei şi o cioară ,dar eu nu am cioc să le spun să vorbească mai încet, şi nici pene să mă apropii de ele fără să le sperii şi să plece. Am numai aceste cuvinte-mărgele, cu care nu stiu face altceva deocamdata, le aştern numai în scrisori-jurnal şi ţi le trimit ţie, Maria, la aceeaşi adresă necunoscută.