ai buzele rosii cand imi decimezi colectia de cercei, nu te grabesti pentru ca iti inchipui ca nu te vad si ca oricum nu-mi pasa, asa cum stau de un timp incoace, cu fata la perete, murmurand intruna acelasi sir imbatranit de rime clasice.
ochii iti infloresc doar in anumite zile, crezi la fel, ca nu stiu, dar ai mancat, cu siguranta, o zambila alba la pranz. si-am sa tremur cand are sa vina vremea liliacului, ai face bine sa nu mai dai pe aici cand va fi timpul.
peretele in care mi se sprijina privirea sta sa cada, se sprijina, saracul, in bucata de pamant putrezita, un porumbel mort a fost ingropat pe locul acesta, chiar inainte sa devin paralel cu el.
acoperisul oaselor tale scoate ecuatii de gradul al doilea, si crezi ca nu-mi mai pasa, dar eu nu vreau matematica prin preajma, ea m-ar fi trecut in dreptul lui zero.
ai mainile moi cand le asezi, clopot, pe crestetul meu. si crezi ca eu nu mai simt.
lasa-ma, lasa-ma sa fiu asa cum iti inchipui.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu