Cutia metalică scrâşnise ascuţit, probabil pala de aer fusese suficient de puternică pentru a determina o rotire scurtă a cheiţei, dar niciunul din cei prezenţi nu a putut găsi justificare si pentru deplasarea sa pe suprafaţa biroului,descriind trasee cumva eliptice, în timp ce notele muzicale se desfăşurau conform inscriptionării din fabrică, pe un ritm uşor de memorat, chiar vesel.
Cineva sugeră, după ce spaima încetă să le manevreze nemişcarea, că poate de vină sunt chiar caii pictaţi pe ea. Dar chiar şi aşa, caii formează un carusel, deci nici măcar în imaginar nu sunt reali.
Tocmai, continuă altcineva, mergând precar pe această idee ce-i abătea de la încă prezentele şi inexplicabilele mişcări ale cutiei. Tocmai acest lucru, în aparenţă imposibil, al concretului în sacru, anulează orice fir logic.
Şi tocmai de-asta, caii pot tropăi şi pot pune în mişcare cutia, iar dacă aveau să deschidă mai bine urechile puteau auzi chiar nechezatul fremătat şi forfecarea cozilor în aer.
Nu se mai mira,deci, nimeni.
Se bucurau,doar, că nu-s singuri, nu or fi nevoiţi apoi să tacă, ajungând să se îndoiască, apoi chiar să se convingă de inexistenţa acestei întâmplări.
Mult timp continuă mersul cailor, chiar şi după oprirea muzicii, chiar şi după ce toţi se treziseră din somn şi se grăbiseră să plece, atât de neatenţi la inefabila mişcare a cailor pictaţi în albastru deschis.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu