sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Mie îmi place berea neagră,din mai multe motive. E ca şi cum aş bea bere cu cafea, o cafea spumoasă aşa cum nu-mi iese niciodată, aproape de structura fină a frişcăi,plus că nu e albă, ci are nuanţa aceea de cremă de zahăr ars, plus că e amăruie şi rămâne mult timp prietenă cu papilele gustative. Are culoare misterioasă, necaracteristică berii, şi se potriveşte atât de bine cu încâlcitul fum de ţigară ce formează un fel de perdea diafană prin care palmelor le vine să danseze pentru a se face înţelese.
Berea neagră e şi mai tare, dar nu-ţi dai seama de asta de la început, e doar gustul de chinină ce poate unora le displace, acel alcaloid extras dintr-un arbore, medicament pentru tratarea malariei şi a stărilor febrile, chinină despre care ştim doar din romanele de aventuri, cu piraţi şi comori ascunse.
Berea neagră e cea care mă îndeamnă pe mine la rostogolirea cuvintelor şi a ideilor cu fuste din multe straturi, care, pe măsura creşterii vitezei de învârtire, dezvăluie din ce în ce mai multe detalii, iar ameţeala înroşeşte obrajii şi intensifică debitul verbal, iar lucrurile capătă noţiuni nebănuite, în timp ce restul se rezumă la gânduri,spaţii aleatoare şi identităţi diferite, despre care e interzis să vorbeşti prin cuvinte sau gesturi, doar privirile capătă,de-acum,acest privilegiu.

2 comentarii:

Verde Ursuz spunea...

uite, vezi, nimeni nu s-ar gandi sa scrie asa ceva despre bere. :)

zenobia spunea...

verde ursuz, mi se făcuse o aşa poftă, încât pe parcurusl scrierii am reuşit să-mi creez senzaţia consumului:)